O scrisoare pierdută

Puține spectacole de teatru au norocul de a supraviețui intacte în conștiința posterității, de a deveni  puncte de reper pentru mai multe generații succesive și de a răzbate dincolo de cercul restrâns al criticilor sau practicienilor din domeniu, în rândul celor care nu au neapărat exercițiul constant al spectatorialității. Montarea lui Liviu Ciulei cu O scrisoare pierdută, de la Teatrul Bulandra, este una dintre producțiile a căror existență a depășit cu mult limitele stricte ale destinului repertorial. Desigur, memoria colectivă reține versiunea filmată în 1982 de Televiziunea Română. Reține scena emblematică în care Victor Rebengiuc, în rolul lui Ștefan Tipătescu, ascultă cu ușoară plictiseală, când condescendentă, când amuzată, relatarea tumultuoasă a lui Pristanda (jucat de Ștefan Bănică), întreruptă de tachinările prefectului pe tema steagurilor lipsă, în timp ce acesta din urmă se bărbierește, aparent dezinteresat (inițial și de informația care introduce conflictul spectacolului). Reține decorurile lui Ciulei, de o minuțiozitate în care se simte ironia regizorului-scenograf la adresa lumii pe care a încercat să o condenseze vizual. În fine, memoria colectivă înregistrează ceea ce-i este accesibil și nu istoria mai complexă a spectacolului. De fapt, această istorie începe în 1972, pe 29 ianuarie, când a avut loc premiera montării, cu Toma Caragiu și Rodica Tapalagă în rolurile lui Tipătescu și, respectiv, Zoe.

Liviu Ciulei, unul dintre pionierii mișcării de reteatralizare a teatrului[1], mai precis de redare a specificului său de artă sincretică, practicată profesionist, pleda la mijlocul anilor ’50 pentru sugestivitatea scenografiei, în detrimentul a ceea ce considera abordări greoaie și redundant naturaliste, uneori chiar divorțate de actul regizoral.[2] Opțiunea regizorului de a crea o lume caragialiană atât de riguros trasată, atât de bine delimitată temporal, în care decorurile și costumele (Doris Jurgea) redau conspectiv întreaga biografie social-politică a personajelor, poate surprinde la o primă citire, însă reflectă modul în care se raporta creatorul la conceptul de realism (nu atât stilistic, cât ca formă de cunoaștere și sintetizare a societății). Mai bizar, în această versiune scenică, este faptul că naturalismul (blamat, dar asumat) se insinuează ca oglindire a opulenței decadente: „[…] montînd «O scrisoare pierdută», capodopera lui Caragiale, la Teatrul «Bulandra», regizorul și scenograful Ciulei a construit un final al împăcării generale între adversarii politicianiști de odinioară, la o masă sardanapalică, unde se aduceau aburinzii mititei, pătrunzătorul și apetisantul lor miros răspîndindu-se în sală, senzația olfactivă dilatînd metafora spre zone neașteptate, potențîndu-i amplu sensul.”[3]

Ciulei explica după premiera din 1972 că a căutat, în acest spectacol, să ancoreze toate personajele și, în fond, întreaga desfășurare a acțiunii, în contextul social-istoric care a generat piesa lui Caragiale, fără să altereze în vreun fel concepția literară: „De aceea este un spectacol în care aportul principal îl are prezența actoricească, nu imaginea scenică regizorală.”[4] Opțiunile regizorale și scenografice s-au subînscris deci unei abordări mai degrabă respectuoase față de piesă, aparent textocentrice, nu uneia programatic revoluționare. Pe de altă parte, Ileana Popovici nota într-o cronică: „Scrisoarea reprezintă și ea realismul teatral, dar într-o modalitate supradistilată, foarte îndepărtată de verism.”[5] Subtil, originalitatea și ineditul s-au insinuat totuși în detalii, în comentariile scenice care fac din versiunea lui Ciulei un spectacol de referință și în zilele noastre.

La momentul premierei, nu toate reacțiile au fost hotărât pozitive: „Jucînd prea pe individualitate și «număr», uneori nu s-au stabilit deloc legăturile organice, relațiile necesare dintre personaje, fapt evident mai ales în scenele de duo. Mergînd pe dîra cea mai tradițională cu putință, inițiativa și inovația s-au manifestat în direcția unei vulgarizări, dacă nu a unei vulgarități […]”[6] Autorul acestor rânduri dezaproba excesul calculat din scena cu ospățul reconciliator, comentând cu dezgust critic mirosul de mititei care a inspirat evaluarea pozitivă a lui Silvestru. În altă ordine de idei, și Ileana Popovici, în textul ei mai curând encomiastic, reproșa lipsa unei coeziuni a echipei spectacolului și remarca o serie de stridențe în interacțiunile actorilor, pe care și le-a explicat prin faptul că aceștia întruchipează tradiții teatrale și opțiuni interpretative diferite, pe care Ciulei nu a reușit să le omogenizeze: „E cazul tipic în care regizorul i-a rămas dator actorului cu celebrul «punct de sprijin».”[7]

Pentru Valentin Silvestru însă, admirator și biograf al lui Toma Caragiu, modul în care actorul a ales să trateze rolul lui Tipătescu s-a dovedit a fi de-a dreptul revigorant prin dimensiunile pe care interpretul le-a adăugat protagonistului. Astfel, Caragiu i-a descoperit (sau fabricat) prefectului un trecut cazon, de fost comandant de garnizoană, această experiență militărească venind la pachet cu o atitudine specifică în raporturile cu subordonații, cu aliații sau cu rivalii politici.[8]

Pe 4 martie 1977, Toma Caragiu a murit în cutremurul care a desfigurat Bucureștiul. Astfel văduvită de protagonist, montarea de la Bulandra părea să-și fi încheiat și ea viața scenică. Cu toate acestea, pe 9 februarie 1979, după un doliu de doi ani, spectacolul a fost reluat cu o serie de modificări, mai mici și mai mari, față de versiunea originară. Victor Rebengiuc a primit rolul titular, iar Mariana Mihuț a înlocuit-o pe Rodica Tapalagă ca Zoe. Nici Ciulei nu l-a mai interpretat pe Dandanache, substituindu-i-se Fory Etterle (cei doi au jucat însă alternativ rolul lui Agamemnon în timpul unui turneu în Statele Unite).

Înlocuirea Rodicăi Tapalagă a primit, de-a lungul timpului, explicații diferite. Mariana Mihuț a pus decizia pe seama refuzului predecesoarei sale de a juca fără Toma Caragiu.[9] Pe de altă parte, Rodica Tapalagă mărturisise că Liviu Ciulei a fost cel care a luat hotărârea, bazată pe intuiție regizorală, de a schimba actrița principală, pentru a construi un nou cuplu, într-o nouă dinamică și între cu totul alte coordonate.[10]

Constantin Radu-Maria a scris despre Victor Rebengiuc că și-a tratat rolul „în moduri specifice dramei”, cu seriozitate și chiar gravitate.[11] De fapt, considera că majoritatea interpretărilor s-au maturizat substanțial după această relansare, dispărând echivocurile în relația dintre personaje.

O scrisoare pierdută, în regia lui Liviu Ciulei, a servit deci și drept creuzet al unor importante talente dramatice, pe lângă cele menționate anterior: Octavian Cotescu (Cațavencu), Mircea Diaconu (Brînzovenescu), Dem Rădulescu (Farfuridi), Petre Gheorghiu (Trahanache) și Aurel Cioranu (Cetățeanul Turmentat).

Filmarea spectacolului a avut loc în 1982, la doi ani după ce Liviu Ciulei plecase din țară, prilejuind nemulțumirea lui Radu Beligan față de alegerea montării unui „trădător”, în detrimentul propriei sale creații — obiecție rezumată într-o faimoasă notă de la Securitate.[12]

Privind retrospectiv, indiferent cum ar fi fost văzută de presa vremii, producția lui Liviu Ciulei s-a insinuat sub toate aspectele în imaginarul publicului autohton. Este greu, astăzi, să citești comedia lui Caragiale fără să vizualizezi somptuosul salon al lui Tipătescu, ornat cu lambriuri migăloase și cu farfurii pe pereți. Este greu, de asemenea, să-ți imaginezi dialogul cu Pristanda sau flirtul și ping-pongul de putere cu Zoe într-un alt cadru scenografic. Spectacolul de la Bulandra ocupă un loc important nu doar în galeria marilor realizări după operele lui Caragiale, ci și în preferințele trainice ale multor spectatori români.

Emma Pedestru

Identificator obiect digital: https://www.doi.org/10.47383/DMTR.01.42

Note
[1] Vezi Miruna Runcan, „Teatralizarea și reteatralizarea în România (1920-1960)”, Eikon, Cluj-Napoca, 2003.
[2] Vezi Liviu Ciulei, „Teatralizarea picturii de teatru” în Teatrul, nr.2/iulie 1956.
[3] Valentin Silvestru, „Un deceniu teatral”, Editura Eminescu, București, 1984, p.182.
[4] Liviu Ciulei în dialog cu Nicolae Manolescu, interviu preluat din emisiunea „Moștenire pentru viitor: I.L.Caragiale.”
[5] Ileana Popovici, „«O scrisoare pierdută de I.L.Caragiale», în Teatrul, februarie 1972, p.35.
[6] Radu Popescu, „Cronici dramatice”, Editura Eminescu, București, 1974, p.134.
[7] Ileana Popovici, op.cit., p.37.
[8] Vezi Valentin Silvestru, „Carte despre Toma Caragiu”, Editura meridiane, București, 1985.
[9] Vezi Mircea Morariu, „Cu și despre Mariana Mihuț”, Fundaţia Culturală „Camil Petrescu” – revista „Teatrul azi”, București, 2011.
[10] Interviu cu Rodica Tapalagă, realizat de Eugenia Vodă în cadrul emisiunii „Profesioniștii”.
[11] Constantin Radu-Maria, „«O scrisoare pierdută» de I.L. Caragiale”, în Teatrul, martie 1979, p.35.
[12] Vezi „Cartea Alba a Securitatii – Istorii literare si artistice 1969-1989 -” Editura Presa Românească, București, 1996.