Tauf, Anton

Soarta profesională a actorului Anton Tauf s-a întrepătruns, încă din zorii carierei sale, cu istoria Teatrului Național din Cluj-Napoca. De-a lungul unei jumătăți de secol, personalitatea lui artistică s-a dezvoltat în tandem cu profilul repertorial și estetic al instituției în care a lucrat până aproape de clipa morții, căpătând, prin identificare și reprezentativitate, un caracter aproape simbolic, chiar și dincolo de granițele orașului — fie ele culturale sau geografice. În imaginarul colectiv, figura sobru-impozantă a artistului a devenit, cu timpul, o emblemă a scenei clujene. Privită panoramic, de la distanța pe care o permite și o impune încheierea paginii de istorie culturală care i-a reunit, legătura lui Tauf cu acest teatru este un model de statornicie și devotament artistic. Actorul nu s-a lăsat niciodată sedus de mirajul și efervescența Bucureștiului, crezând cu tărie că își poate împlini destinul teatral și într-un spațiu (așa-zis) provincial: „Nu există o condiție a actorului de provincie; există doar o provincializare a actorului”[1], spunea el cu luciditate, definind mai departe provincializarea drept un efect al stagnării, al plafonării intelectuale și creatoare.

Anton Tauf s-a născut pe 18 aprilie 1946, la Baia Mare. Tatăl său, inginer la o uzină, a suportat, de-a lungul copilăriei actorului, numeroase șicanări și persecuții din partea Securității, fapt ce i-a inculcat fiului un spirit de frondă care avea să-l caracterizeze toată viața, mai ales în raporturile ulterioare cu autoritățile comuniste.[2]

Împrejurările în care tânărul a fost admis la Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică sunt spectaculoase și stau sub semnul unei inspirații de moment, pur accidentale. Pe scurt, mergând cu tramvaiul, în București, ca să dea examen de admitere la Arhitectură, Tauf  a fost surprins de mulțimea adunată în fața Institutului. Fiind oricum ezitant în privința specializării alese, a hotărât să coboare și să se alăture celorlalți candidați — parțial și din dorința de a testa consecvența tatălui său, care îi promisese să nu intervină în deciziile lui profesionale.

Ajuns student la clasa profesoarei Beate Fredanov, Anton Tauf i-a atras atenția lui Octavian Cotescu, pe atunci asistent, care l-a convins pe Liviu Ciulei să îl primească în trupa de la Bulandra. Faimosul regizor i-a oferit un rol în Macbeth, însă actorul a părăsit la scurt timp capitala și, după ce a oscilat o vreme între orașele Cluj și Piatra Neamț, l-a ales, în cele din urmă, pe primul, angajându-se la Teatrul Național sub directoratul lui Vlad Mugur. Astfel s-a petrecut una dintre cele mai importante întâlniri profesionale din cariera tânărului Tauf. Deși relațiile sale cu regizorul au fost aparent întrerupte după expatrierea lui Vlad Mugur, în 1971, prietenia dintre cei doi, bazată pe un respect și pe o admirație mutuale, a rămas o constantă care a modelat semnificativ parcursul artistic al actorului.

Primul spectacol în care a jucat după venirea la Cluj, în 1969, a fost Astă-seară se joacă fără piesă, de Luigi Pirandello, în regia lui Paolo Magelli, pe care Vlad Mugur îl cunoscuse în Italia. Au urmat, printre altele, Evantaiul doamnei Windermere (de Oscar Wilde) și Un vis din noaptea miezului de vară (de William Shakespeare), în regia lui Vlad Mugur, apoi, în 1971, Avram Iancu (în care a abordat trei roluri), montat de Val Mugur, tatăl directorului. În 1973 a  făcut rolul unuia dintre cei 9 zidari din Meșterul Manole, montarea lui Alexa Visarion cu piesa scrisă de Lucian Blaga. Mira Iosif remarca, într-o cronică, valențele performative ale grupului de interpreți: „Expresiv, bogat în sugestii s-a arătat personajul colectiv, alcătuit din grupul celor 9 zidari. Deși nu s-a diferențiat suficient obîrșia fiecăruia (de cioban, pescar etc.), grupul a evoluat într-o orchestrație savantă a mișcării, nuanțînd ca rigoare dozarea stărilor paroxistice.”[3]

Anton Tauf a intrat în atenția criticii de specialitate odată cu rolul Eugen din Singurătatea trăgătorului la țintă, producție regizată de Victor Tudor Popa. Tânăr și în plin proces de afirmare, actorul se dezvăluia cronicarilor vremii în deplinătatea potențialului său scenic, încă greu definibil, însă vizibil și ascendent: „El are (Anton Tauf, n.n.) nu numai o înfățișare plăcută și un glas generos, el are inteligență scenică, spirit analitic foarte riguros și un fanatism al profesiei, care se traduc în interpretări minuțios elaborate, savant dozate […] Îl voi urmări cu plăcere și interes pe Anton Tauf.”[4]

Interesant este faptul că, de-a lungul vremii, indiferent de anvergura spectacolelor sau de tipologia rolurilor însușite, vocile mai multor critici și oameni de teatru au subliniat repetitiv, parcă preluând un laitmotiv cu o incontestabilă valoare de adevăr, câteva atribute performative ale interpretului: inteligența, timbrul clar și răsunător, uneori grav, prezența impozantă, viril-seducătoare, logica interpretativă, capacitatea de interiorizare,  rigoarea și disciplina în elaborarea partiturilor scenice. Din toate aceste calități se desprinde imaginea unui actor intelectual, minuțios, care trecea orice gest și orice replică printr-un filtru reflexiv, eficientizat de bogata sa cultură literară și artistică.

În 1974, Tauf a jucat rolul Cezar în Pasărea Shakespeare, regizat de Alexandru Tatos. Ileana Popovici evidenția, cu această ocazie, modul în care interpretul s-a priceput să redea stări profunde, înscrise în ființa interioară a personajului:

„Tauf a sesizat o dimensiune dramatică, pledînd pentru a credita zbaterea lăuntrică, neliniștea, «singurătatea fotbalistului de cursă lungă»; datorită nervului interpretării, personajul s-a apropiat de epicentrul conflictului.”[5]

Anii ’70 au prilejuit, de altfel, numeroase întâlniri decisive și transformatoare în cariera actorului, întâlniri cu regizori importanți sau proaspăt lansați pe orbita teatrală. În 1975, de pildă, Tauf a jucat rolul lui Sebastian în producția A douăsprezecea noapte, regizată de Aureliu Manea. Un an mai târziu, regizorul Mircea Marin i-a încredințat o dublă partitură în spectacolul Despot-Vodă. Virgil Munteanu descria astfel performanța interpretativă: „[…] Anton Tauf a fost foarte bun, sfîșietor dramatic în primul rol, răspicat în justificata violență, în al doilea, convingător în ideea continuității domnilor pămînteni […]”[6]

Tot în 1976, Anton Tauf a avut șansa de a colabora cu György Harag la Casa care a fugit pe ușă. Ani mai târziu, actorul îi povestea Eugeniei Sarvari: „Cred că cel mai mare regizor pe care l-am cunoscut și l-am adorat a fost maestrul Harag. Mai mare ca Vlad, mai mare ca toți.”[7] De altfel, în acel interviu dens, pe alocuri răscolitor, Tauf a tot reluat câteva idei obsedante, definitorii pentru modul lui de a face și de a înțelege teatrul. Printre ele, insistentă, se numără cea care exprimă profundul său atașament estetic față de arta și tehnica regizorului sus-menționat.

Un astfel de gând, reiterat sugestiv, vizează și piesa Woyzeck, a lui Georg Büchner, despre care spunea: „E extraordinară această piesă. Tot teatrul modern pleacă de la el.”[8] Tot în 1976, actorul a avut ocazia de a interpreta rolul Nebunului din faimoasa dramă, în regia lui Mircea Marin: „[…]Acesta (Nebunul, n.n.), interpretat cu inteligență și forță tragică de Anton Tauf, parcurge traseul invers: de la vorbele bîiguite și pierdute în vacarm, de la rătăcirea fără noimă prin lumea sordidă, pînă la participarea, absorbită, la experiența tragică a lui Woyzeck, pe care o însoțește pas cu pas, izgonindu-și nebunia din ce în ce mai lucid, din ce în ce mai cutremurat, comentator mut al tragediei.”[9]

Anul 1978 a fost marcat de o altă foarte semnificativă întâlnire artistică, nu doar în viața protagoniștilor, ci și în istoria de ansamblu a teatrului românesc: cea a lui Tauf cu regizorul Mihai Măniuțiu, pe atunci proaspăt absolvent, aflat la prima lui montare într-un teatru național. Așadar, acesta a pus în scenă, cu mult succes, textul Emigranții, de Sławomir Mrozek, iar actorul a făcut rolul AA, constituindu-se astfel bazele unei colaborări ce avea, la apogeul ei, să dea publicului numeroase spectacole de referință. Amintim, dintre ele, tot de la Teatrul Național din Cluj: Perșii (1979, rolurile Darius și Vestitorul), Macbeth (1982, rolul Macbeth), Viața e vis (1984, rolul Segismundo), Omul cu mârțoaga (1985, rolul Chirică), Îmblânzirea scorpiei (1986, rolul Petruchio), Burghezul gentilom (1988, rolul Domnul Jourdain), Antoniu și Cleopatra (1988, rolul Marc Antoniu), Lecția (1991, rolul Profesorul), Adunarea femeilor (1991, rolul A treia bătrână), Tulburarea apelor (1992, rolul Popa) și Alcesta (2003, rolul Pheres).

În Macbeth, partitura lui Tauf se evidenția prin pluralitatea trăirilor care însoțesc degradarea morală:

„Anton Tauf compune un Macbeth viguros, cu slăbiciuni omenești și dureroase rătăciri ucigașe; sub masca de călău întrezărim victima împrejurărilor”[10],
remarca Mira Iosif. Cuplului central i se reproșează însă superficialitatea și faptul că „traiectoria scenică e mai degrabă desenată decît jucată.”[11] În schimb, în rolul lui Chirică din „Omul cu mârțoaga”, Tauf a creat un personaj reținut, retras în sine însuși: „Anton Tauf, pentru care întîlnirea cu rolul lui Chirică pare a fi începutul unui alt drum, este aproape placid, interiorizat pînă la ștergerea oricărui relief, un geniu al lipsei de personalitate în sensul zgomotos al termenului, dar devastat lăuntric de drame ale căror proporții le ține doar pentru sine.”[12] În Burghezul gentilom, actorului i s-a imputat un exces de intelectualizare a rolului[13], fiind totodată apreciat pentru depășirea condiției de actor de dramă și pentru că migrarea sa către comedie purta pecetea unei „maniere personale”.[14] De asemenea, Ion Cocora comenta într-o cronică la montarea Lecției lui Ionesco:

„Anton Tauf e și de această dată actorul la care talentul și inteligența merg mână în mână. Jocul său e mobil, impetuos, implicit și detașat deopotrivă, fără excese de detalii, de un sarcasm care devoră personajul […] Tauf e genul de actor care lucrează în egală măsură cu mintea și inima […]”[15]

Totuși, unul dintre cele mai semnificative roluri din cariera lui Anton Tauf, care i-a adus recunoaștere națională și un bine-meritat loc între actorii de marcă ai generației sale, este cel al lui Marc Antoniu, din antologicul spectacol cu piesa lui Shakespeare. Cronicarii vremii au insistat, aproape unanim, pe cameleonismul interpretării, pe capacitatea artistului de a reda personajul în toate nuanțele sale contrastante și în toate contradicțiile care i-au compus traiectoria biografică:

„Anton Tauf este subtil, rafinat în tot ceea ce face, tandru și nemilos, bufon sau general, îndrăgostit de Cleopatra, dar și de propria lui iubire, puternic și slab, calm sau dimpotrivă neliniștit, energic sau gata să abandoneze tot, învingător sau învins.”[16]

Măniuțiu însuși îl descria pe interpret drept un „actor înglobat, un actor de sinteză, care știe să adune în sine elementele spectacolului, să le transfigureze și să le confere semnificația specială pe care proiectul regizoral o reclamă.”[17]

De-a lungul vastei și fascinantei sale cariere, Tauf a colaborat cu mulți alți regizori care au știut să-i reliefeze forța interpretativă și masculinitatea impunătoare, dar, la nevoie, și finele abilități umoristice. Printre ei, Alexandru Dabija (în al cărui Cum vă place l-a interpretat, în 1979, pe Orlando), Kincses Elemer (Tauf l-a jucat pe Creon în montarea sa cu Antigona, din 1985), Sanda Manu (Bolnavul închipuit, a cărui montare a semnat-o aceasta în 2002, a supraviețuit mulți ani în repertoriul teatrului din Cluj; Tauf l-a intrerpretat pe Argan).

În rolul lui Creon, din Antigona, s-au reliefat calitățile plastic-modulatoare ale vocii interpretului: „El (Anton Tauf, n.n.) apropie personajul de tragedia shakespeariană, printr-o frazare inegală, sincopată […] Declamă, desigur, dar în folosul accentelor, alternînd, cu bune efecte ritmice, declamația cu șoapta și tăcerea.”[18]

În anul 2001, un alt eveniment excepțional avea să propulseze, din nou, Naționalul clujean în rândul celor mai bune instituții de profil din România. Vlad Mugur, aflat la sfârșitul carierei și măcinat de boală, a regizat aici al său Hamlet cu valoare testamentară, o capodoperă închinată punctului de intersecție dintre viață și moarte, din care omul privește spre propria existență fără a putea întrezări un ansamblu finalizat, ci doar șantierul unor trăiri abandonate, netranspuse în materie, sau chiar descompuse, putregăite. În acest cadru morbid, Anton Tauf a elaborat un Polonius remarcabil, energic dar, totodată, complex și misterios: „În primul rând, trebuie recunoscută lejeritatea suverană cu care acest mare actor al scenei românești, Anton Tauf, își realizează al său Polonius, insuflând energie tuturor partenerilor de scenă. Nu va fi foarte clar până la finalul «șobolanului» dacă primul curtean e cel care știe și înțelege toate dedesubturile sub masca senilității care începe să se arate, ori e chiar un naiv care a învățat admirabil regulile servilismului la o curte a cărei rigoare morală a luat-o razna.”[19]

În 2013, Tauf a jucat rolul titular din producția Barrymore, regizată de Tudor Lucanu — ultimul său personaj, o întruchipare lucidă și retrospectivă a întregii sale existențe artistice. „Anton Tauf pendulează cu delicatețe între energia tinereții și devitalizarea sfârșitului, între elanurile insuflate de amintirea regilor interpretați cândva și ezitările senectuții. Anton Tauf restituie personajului umanitatea fragilă, emoționantă prin recunoașterea tacită a decăderii.”[20]

Cu toate aceste succese, meritele artistului nu s-au rezumat niciodată la cadrul de împliniri și căderi pe care le prilejuiește doar actoria în sine. El s-a arătat mereu publicului său drept un om de teatru și de cultură polivalent, un promotor dedicat al poeziei lui Nichita Stănescu, care i-a fost prieten apropiat, un iubitor fanatic al literaturii în general. Recitator de vocație, Tauf a colaborat îndeaproape cu ansamblul „Ars Nova”, condus de compozitorul Cornel Țăranu. Spectacolele omagiale, închinate marelui poet, și le-a regizat singur, cu știința celui care cunoaște sufletul și intimitatea personalității omagiate. Ion Vartic, pe atunci director la Teatrul din Cluj, spunea despre el: „E renumit de ani și ani de zile, de decenii, prin faptul că interpretează în mod uimitor pe Nichita Stănescu. Și a fost prieten cu Nichita Stănescu. Și cea mai bună dovadă a inteligenței scenice și a inteligenței în general a acestui actor e faptul că poate să spună Nichita într-un mod care este cu totul uimitor.”[21]

Anton Tauf a fost, timp de un an, directorul teatrului clujean, experiență încheiată abrupt prin demisia actorului, în urma unor neînțelegeri între el și membrii trupei sale. În schimb, a rezistat vreme de 7 ani la conducerea Teatrului Municipal din Baia Mare, continuând, în paralel, să joace și pe scena instituției care l-a făcut celebru.

Imaginea aceasta de om implicat activ, pragmatic, în viața teatrală și culturală românească este completată de lunga, chiar dacă nu la fel de prodigioasa lui relație cu regia de teatru. Deși distanța estetică dintre, de pildă, Nu vezi că stai în brațele mele, orbule?, dedicat lui Nichita, și seria de montări ale comediilor lui Caragiale, produse atât la Cluj, cât și la Baia Mare, este semnificativă, aventura regizorală a lui Tauf întruchipează nevoia artistului de a interoga, permanent, sensurile teatrului, posibilitățile acestei arte de a-l provoca pe spectator să privească actul scenic într-un mod reflexiv și să-și depășească propria inerție a receptării.

Cu filmul, Tauf a avut raporturi mai reci. Nu i-a plăcut să joace în producții cinematografice, dar numele său este totuși legat de pelicule ca Vifornița (1973) și Miracolul (1988).

Anton Tauf a murit pe 20 noiembrie 2018, după ce primise, în același an, premiul UNITER pentru întreaga activitate. În conștiința publicului, rămâne imaginea unui intelectual complex, versat, a unui artist veșnic dispus să interogheze resorturile propriei arte. Fiind, în tinerețe, și un sportiv experimentat, practicant de box, actorul a transplantat în teatru disciplina pe care i-a impus-o sportul, pretinzând, adesea, aceeași rigoare și de la colegii de breaslă. Prin aceasta, el a marcat hotărâtor istoria teatrului clujean și, într-o măsură importantă, pe cea a teatrului românesc în general.

Emma Pedestru

Identificator obiect digital: https://www.doi.org/10.47383/DMTR.02.24

Note

[1] Tauf, Anton în Ducea, Valeria et al., „Reviriment și statornicie (interviu colectiv cu artiștii Naționalului clujean)”, Teatrul, nr.3, martie 1974, p.14.

[2] Vezi amplul interviu realizat de Sarvari, Eugenia pentru volumul ANTON TAUF Între vocație și damnare, editura Cheiron, București, 2017.

[3] Iosif, Mira, „«Meșterul Manole» de Lucian Blaga, «Unchiul Vanea» de A. P. Cehov (Teatrul Național din Cluj), Teatrul, nr. 10, octombrie 1973, p. 25.

[4]  Munteanu, Virgil, „«Singurătatea trăgătorului la țintă» de Vasile Rebreanu și Mircea Zaciu, «Povestea unui ghicitor, și-a bogătașului furat, și-a soțului păgubitor, și-a văduvei de lăudat» (Teatrul Național din Cluj)”, Teatrul, nr.1, ianuarie 1974, p.36.

[5] Popovici, Ileana, „«Pasărea Shakespeare» de D.R. Popescu (Teatrul Național din Cluj-Napoca, Teatrul, nr.7, iulie 1974.

[6] Munteanu, Virgil, „«Despot-Vodă» de Vasile Alecsandri (Teatrul Național din Cluj-Napoca”, Teatrul, nr.11, noiembrie 1976, p.44.

[7] Tauf, Anton, în Sarvari, Eugenia, op. cit., p. 24.

[8] Ibidem, p. 19.

[9] Munteanu, Virgil, „«Woyzeck» de Georg Büchner (Teatrul Național din Cluj-Napoca)”, Teatrul, nr.4, aprilie 1977, p.61.

[10] Iosif, Mira, „«Macbeth» de Shakespeare (Teatrul Național din Cluj-Napoca)”, Teatrul, nr. 6, iunie 1982, p.35.

[11] Ibidem.

[12] Ghițulescu, Mircea, „«Omul cu mîrțoaga» de G. Ciprian (Teatrul Național din Cluj-Napoca)”, Teatrul, nr.5, mai 1985, p.32.

[13] Vezi Ghițulescu, Mircea, apud Sarvari, Eugenia, op. cit., p.304.

[14] Vezi Tașcu, Valentin, apud Sarvari, Eugenia, op. cit, p.305.

[15] Cocora, Ion, apud Sarvari, Eugenia, op. cit., p.318.

[16] Savu, Tudor Dumitru, apud Sarvari, Eugenia, op. cit., p.307.

[17] Măniuțiu, Mihai, apud Sarvari, Eugenia, op. cit., p.306.

[18] Ghițulescu, Mircea, „«Antigona» de Sofocle (Teatrul Național din Cluj-Napoca)”, Teatrul, nr.2, februarie 1986, p.36.

[19] Mareș, Doru, apud Sarvari, Eugenia, op. cit., pp. 352-353.

[20] Grigorescu, Oana Cristea, apud Sarvari, Eugenia, op. cit., p.381.

[21] Din arhiva TVR: Artdelenisme cu Anton Tauf, actor si regizor, realizator Dan Curean. Producție realizată în anul 2007. https://www.youtube.com/watch?v=DDWJzvkbYlY