Seciu, Valeria

Valeria Seciu este fiica lui Ștefan și a Mariei. Studii liceale la Școala Medie Mixtă nr. 7 „I.L. Caragiale” (actualul Colegiu Național „I.L. Caragiale”) din București. În copilărie asculta mult teatru radiofonic și frecventa spectacolele Teatrului Municipal (viitorul „Lucia Sturdza Bulandra”), unde a asistat, printre altele, la un spectacol în care juca cel care îi va fi soț, Octavian Cotescu. A fost admisă, în 1960, la Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică „I.L. Caragiale”, după două încercări ratate de a intra la Facultatea de Istorie și patru ani de la terminarea liceului (în care a avut diverse meserii obscure, lucrând inclusiv la o stație de radioficare). Comisia de admitere era formată în acel an din actorii Radu Beligan, Beate Fredanov, Alexandru Finți și Ștefan Ciubotărașu. Candidata, care se pregătise în prealabil cu marea actriță Liliana Tomescu, a recitat în fața acesteia poezia De ce nu-mi vii a lui Eminescu și un monolog al Julietei din piesa Romeo și Julieta. A studiat apoi, timp de patru ani, actoria la clasa lui A. Pop Marțian (profesor) și a lui Octavian Cotescu (asistent). Printre colegii ei de Institut s-au numărat Mariana Mihuț, Ion Caramitru, Ovidiu Iuliu Moldovan, Florina Cercel, Rodica Mandache, Virgil Ogășanu, Dora Cherteș, Cătălina Pintilie, Boris Petroff și Mircea Andreescu. În spectacolul de absolvire al promoției sale, din 1964, cu piesa Cum vă place a lui W. Shakespeare, Valeria Seciu a interpretat rolul Rosalindei.

Actrița a debutat pe o scenă profesionistă în 1964, la Teatrului Național din București, în spectacolul cu piesa Eminescu a lui Mircea Ștefănescu, regizat de Sică Alexandrescu, în rolul Veronicăi Micle (avându-l ca partener pe Ion Caramitru). În același an a debutat și în film, în pelicula Casa neterminată, în regia lui Andrei Blaier. După doi ani petrecuți la Cluj, unde a interpretat două roluri (Lavinia în spectacolul cu piesa Androcle și leul (1965) de G.B. Shaw, regizat de Janos Taub, și Domnița Anca în Vlaicu Vodă (1966) de Al. Davila, regizat de Val Mugur), Valeria Seciu a revenit în echipa Teatrului Național din București, pe care, cu excepția câtorva colaborări (la teatrele „C.I. Nottara” și „L.S. Bulandra”) nu a mai părăsit-o până în 1978. La Naționalul bucureștean s-a făcut remarcată în partituri ca Otilia din dramatizarea romanului Enigma Otiliei (1968), al lui G. Călinescu, în regia lui Ion Cojar, Aglaia Epancina din dramatizarea Idiotului (1969) lui Dostoievski, în regia lui Alexandru Finți, Margaret, din spectacolul cu piesa Fanny (1970) a lui G.B. Shaw, în regia lui Mihai Berechet (rol în care era „ceva adevărat, ceva din ea”, după cum îi va mărturisi actrița, în 1986, Evei Sîrbu), Honey, din spectacolul cu piesa Cui i-e frică de Virginia Woolf (1970) a lui Edward Albee, în regia lui Michel Făgădău (rol pe care l-a dibuit, cu adevărat, doar la a o suta reprezentație), Cordelia din memorabilul spectacol cu Regele Lear (1970) (cu George Constantin în rolul titular), în regia lui Radu Penciulescu, Corina din Jocul de-a vacanța (1971) de Mihail Sebastian, în regia lui Mihai Berechet, sau Lady Anne din Richard al III-lea (1976) de Shakespeare, în regia lui Horea Popescu. În 1978 actrița s-a alăturat trupei Teatrului Mic. Aici, sub directoratul scriitorului Dinu Săraru, s-a produs deplina sa maturizare artistică, la contactul cu regizoarea Cătălina Buzoianu și cu parteneri de scenă ca Ștefan Iordache sau Gheorghe Visu. Marile roluri din această etapă (Ersilia Drei, Margareta, Genica, Ea și Marguerite Gautier) le-a creat în spectacolele Să îmbrăcăm pe cei goi (1978), după Luigi Pirandello, Maestrul și Margareta (1980), după romanul omonim al lui Mihail Bulgakov, Niște țărani (1981), după romanul lui Dinu Săraru, Cerul înstelat deasupra noastră (1984), pe un text de Ecaterina Oproiu, respectiv în Doamna cu camelii (1985), după Al. Dumas fiul (toate regizate de Cătălina Buzoianu). În anul revoluționar 1989, cele două au colaborat la foarte specialul recital Arta iubirii (1989), după culegerea de poezii Ars amatoria a poetului latin Ovidiu, spectacol eclipsat, din nefericire, de marile frământări politice ale momentului.

Între 1992-1996, Valeria Seciu a înființat și condus Teatrul Levant, una dintre primele instituții independente de gen apărute după căderea regimului comunist, continuând însă să joace și la Teatrul Mic, cu realizări notabile: rolul Donata Genzi, din spectacolul cu piesa Regăsire (1991) de Luigi Pirandello, sau Arkadina, din Pescărușul (1993) de Cehov, ambele în regia aceleiași Cătălina Buzoianu. De numele Teatrului Levant este legată o altă colaborare inspirată a actriței cu regizoarea sa preferată, la spectacolul cu piesa Pelicanul (1994) a lui August Strindberg, montat într-un spațiu neconvențional (un depozit al Sălii Dalles), în care Valeria Seciu a interpretat rolul Mamei teribile. Pentru rolul Mary Tyrone, din spectacolul cu piesa Lungul drum al zilei către noapte (1998) a lui Eugene O’Neill, în regia lui Alexandru Dabija, actrița a revenit pe scena Teatrului Nottara. La pragul dintre milenii, ea a jucat-o apoi pe Gertrude, mama lui Hamlet, într-unul dintre ultimele spectacole regizate de Liviu Ciulei: cu piesa Hamlet (2000), de Shakespeare, pus în scenă de către acesta la Teatrul Bulandra, cu Marcel Iureș în rolul titular (și cu Victor Rebengiuc/Dan Aștilean în rolul lui Claudius). Tot atunci, în anul 2000, actriței i-a fost atribuită, de către președintele statului, medalia comemorativă „150 de ani de la nașterea lui Mihai Eminescu”, pentru merite deosebite în promovarea și interpretarea operei poetului, mai cu seamă prin intermediul spectacolului Trecut-au anii, recital de poezie și muzică susținut ani de-a rândul pe diverse scene alături de actorii Ion Caramitru, Ovidiu Iuliu Moldovan și de clarinetistul Aurelian Octav Popa.

După anul 2000 Valeria Seciu a apărut mai rar pe scenă, aproape fiecare creație nouă a ei reprezentând însă un succes de public și de critică. E vorba în primul rând de rolurile Vivian Bearing din spectacolul cu piesa Spirit (2001) de Margaret Edson, de Esme Allen din Cum gândește Amy (2006) de David Hare, ambele regizate de Cătălina Buzoianu la Teatrul Mic, sau de Amanda Wingfield din Menajeria de sticlă (2008), montat de aceeași la Teatrul Național din București, precum și de rolul Gloucester, din Lear (2008), după W. Shakespeare, în regia lui Andrei Șerban, de la Teatrul Bulandra. În 2011, avea loc la Naționalul bucureștean premiera spectacolului-studiu cu piesa Macbeth de Shakespeare, în regia lui Radu Penciulescu, în care Valeria Seciu, în rolul lui Lady Macbeth, s-a reîntâlnit cu vechiul ei coleg de facultate și de scenă, Ion Caramitru (în rolul titular). Ultimul rol interpretat de Valeria Seciu pe o scenă de teatru a fost cel al Mamei din spectacolul cu piesa  SatisFUCKtion (2012) (în original, Am Ziel [La țintă]), a austriacului Thomas Bernhardt, în regia Theodorei Herghelegiu, la Teatrul Foarte Mic. (Actrița mai lucrase cu Theo Heghelegiu la spectacolul cu piesa Top Dogs/ Șomeri de lux (2004) de Urs Widmer, montat în regim independent în clubul „La Scena” din capitală, în care l-a avut drept partener de joc pe Victor Rebengiuc.)

Pe lângă rolurile interpretate pe scenă sau ecran, Valeria Seciu a dat viață multor personaje la teatrul radiofonic și la teatrul de televiziune. Sub îndrumarea talentatului regizor de teatru televizat Petre Sava Băleanu a făcut la TVR câteva roluri de referință, ca Hedwiga, în Rața sălbatică (1965) de Henrik Ibsen, Casandra, în Troienele (1967) de Euripide și Jean Paul Sartre, sau Nina Zarecinaia, în Pescărușul (1974) de A.P. Cehov. Tot la teatrul de televiziune a jucat-o pe Maria Sinești în Suflete tari (1979) și Jocul ielelor (1982), după Camil Petrescu, în regia lui Cornel Todea, respectiv a lui Dan Necșulea, pe Veta, în O noapte furtunoasă (1984) de I.L Caragiale (alături de Dan Condurache în rolul lui Chiriac și de propriul ei soț, Octavian Cotescu, în rolul Jupânului Dumitrache), în regia Soranei Coroamă, a fost „vocea” extrem de feminină din Vocea umană (1990) a lui Jean Cocteau, sub îndrumarea Cătălinei Buzoianu, sau Elida, din Femeia mării (1991) de Ibsen, sub îndrumarea altei regizoare, Olimpia Arghir (în regia căreia o mai jucase pe Charlotte din Noile suferințe ale tânărului W (1973), de Ulrich Plentzdorf, la Teatrul Bulandra). Ultimul rol din carieră, testamentar, actrița l-a făcut tot la teatrul de televiziune, în regia lui Alexandru Lustig, în 2016. E vorba de Liubov Andreevna, în spectacolul cu piesa Livada cu vișini a lui A.P. Cehov.

Valeria Seciu a fost căsătorită cu actorul Octavian Cotescu, din 1966 până la moartea acestuia, survenită în 1985. În 1968 s-a născut fiul lor, Alexandru, absolvent al facultăților de Construcții și de Teologie, devenit, după 1990, călugăr la Muntele Athos (sub numele de Monahul Daniil).

***

Stilul care pare să fi impus cele mai multe vedete de gen feminin de-a lungul vremii pe scenele românești pare să fie cel „în forţă”, autoritar. Liniei acesteia a durităţii, dar şi a flexibilităţii de oţel incandescent (care poate fi ilustrată prin nume ca Lucia Sturdza Bulandra, Silvia Timică, Olga Tudorache, Mariana Mihuţ ș.a.), i se opune, însă, imaginea tulbure, evanescentă, fragilă, a Valeriei Seciu. „Această stranie actriţă”, cum o numeşte Cătălina Buzoianu, evocă arta impresioniștilor. În efortul de a-i descifra și defini specificul, ea trebuie asociată cu o altă mare interpretă, și anume cu Gina Patrichi. Talent complementar, cea din urmă venea parcă dintr-o zonă de sensibilitate expresionistă, situată cumva la antipodul tipului de sensibilitate ilustrat de Valeria Seciu.

„Aproape toate cuvintele se învârt, inconştient, într-o zonă impresionistă, zbătându-se, ca fluturii cu aripile arse – în luminile înşelătoare, devoratoare, ale personalităţii ei”,

scria despre Valeria Seciu, în 1985, regizoarea care a reuşit de-a lungul timpului să îi pătrundă cel mai adânc misterul (v. Cătălina Buzoianu, Novele teatrale, 1987). De altfel, spectacolul după Furtuna de Shakespeare, montat, în 2009, de Cătălina Buzoianu la Teatrul Mic, era un omagiu implicit adus celor două mari actriţe, ca încarnări ale Spiritului teatrului: „I-am dat rolului lui Prospero şi o dimensiune feminină pe care o ilustrează actriţa-emblemă a trecerii mele prin teatru, Valeria Seciu, care este chiar cea care spune la final «suntem făcuţi din substanţa viselor, iar mărunta noastră viaţă e înconjurată de somn»”; „Eu mă mai gândisem la Furtuna atunci când Gina Patrichi a spus exact aceste versuri când a primit Premiul pentru întreaga carieră. Şi, într-un fel, spectacolul îi este dedicat ei”, mărturisea Cătălina Buzoianu într-un interviu (v. Teatrul azi, nr. 3-4/2009).

Reticentă la ideea de a se lăsa fotografiată, pictată sau… povestită, cum se declara la un moment dat, Valeria Seciu îşi recunoaşte altădată regretele tardive că nu a păstrat poze sau înregistrări cu ea din spectacole. I-ar fi plăcut să îi facă portretul maestrul Piliuţă (unul dintre pictorii ei favoriţi) sau să-şi audă viaţa depănată de „o străină gură”. Nu e de mirare că imaginea sa îi scapă mereu privitorului – modelul se plasează mereu în punctul de fugă al cadrului, ezitând în preajma propriei efigii. Cel mai mult a investit actrița în dimensiunea temporală a artei sale, angajată într-o cursă contracronometru, voind să surprindă insesizabilul – „sensibilitatea timpului meu” – , după cum i se confesa ea cândva Evei Sârbu(v. Actorii noștri, II, 1999). Goana după viaţa care e mereu în altă parte, dublată de „tristeţea seminţelor de măr despărţite de cămaşa ce le dădea rost şi unitate”, a făcut-o pe Valeria Seciu interpreta predestinată a unor personaje ce tânjesc să se smulgă din încercuirea existenţei cotidiene, de obicei mizeră sau cel puţin anostă, evadând în lumi imaginare (unul dintre compozitorii preferaţi ai actriţei este tocmai autorul Reveriei/ Traumerei). A şi inspirat un personaj din această categorie, catalogat de critici drept o „Nora” resemnată, arzând să o întruchipeze pe Ioana d’Arc. E vorba de Ea din Cerul înstelat deasupra noastră… (1983; premiera: 1985, la Teatrul Mic), piesă scrisă de Ecaterina Oproiu special pentru Valeria Seciu şi Ştefan Iordache. Pe Madame Bovary, prototipul eroinelor sale, a jucat-o însă numai la Teatrul Radiofonic.

Cariera actriţei avea să explodeze atunci când, părăsind Naţionalul pe scena căruia debutase în 1964 şi alăturându-se, în 1978, echipei Teatrului Mic, i-a fost dat să se confrunte cu figurile Ersiliei Drei din Să îmbrăcăm pe cei goi de L. Pirandello, Margaretei din Maestrul şi Margareta, dramatizare după romanul lui Bulgakov, sau a Margueritei Gautier din Doamna cu camelii, după Al. Dumas, fiul. Toate trei spectacolele, în regia Cătălinei Buzoianu, exploatau distanţa dintre realitate şi ficţiune, dintre trăire şi reprezentare, solicitând din partea protagoniştilor asumarea paroxistică a rupturilor, a pragurilor, a condiţiei de inşi suspendaţi între două sau mai multe lumi. „Distanţa” devine cuvântul magic, ce revine în confesiunile actriţei, marcând desprinderile acesteia, succesive, de imaginea suavei, a ingenuei, „de acea condiţie pe care o uram, de fată sensibilă şi atât” (v. antologia Actorul în căutarea personajului, 1981), dar a cărei umbră o va urmări peste ani. Conceptul de „distanţare” trebuie să-i fi fost un termen familiar actriţei încă din studenţie: asistentul pe care l-a avut la clasa de actorie a lui A. Pop Marțian și viitorul ei soț, Octavian Cotescu, era un adept declarat al metodei de joc brechtiene. Asimilată într-un mod foarte personal, noţiunea avea să precipite, în timp, în jocul Valeriei Seciu, în duritatea diamantină a cruzimii faţă de sine şi, implicit, faţă de personaj, nestrăină de ideea de sacrificiu (perfect ilustrată de rolul Hedwigăi din Raţa sălbatică de Ibsen, personaj interpretat la începuturile carierei la teatrul de televiziune, în care, ca niciodată, actriţa s-a „simţit foarte eu însămi”). Necruţarea de sine i se arăta însă actriței ca o formulă a înstrăinării, pe măsură ce devenea, de fapt, un mod de a exista pe scenă din ce în ce mai personal:

„Reuşitele mele datează din clipa în care, încetul cu încetul, am început să capăt distanţă faţă de el (de personaj, n.n.). Jocul acela atât de tulburător, de periculos, de crud cu personajul, pe care începi să-l mânuieşti, să-l aşezi, să-l dirijezi, dar în acelaşi timp şi el te influenţează, te determină…”.

Comentând, peste ani, într-un interviu, o secvenţă din spectacolul cu piesa Pescăruşul a lui Cehov, montat de Cătălina Buzoianu la Teatrul Mic (1993), în care o interpreta pe Arkadina, actriţa ţinea să sublinieze, apărându-se de posibila identificare cu personajul: „i-am dat şi o notă de ridicol cosmic, o distanţare a mea. Aşa fac cu mai toate personajele mele”. În acelaşi timp, nu avea însă nici un motiv să-şi abandoneze crezul mai vechi:

„Am sentimentul că azi te dezvălui foarte tare pe tine însuţi şi asta poate determina calitatea unei prezenţe pe scenă. Cred în această condiţionare. Nu poţi fi artist dacă nu eşti şi un Om. (…) Publicul te vrea aşa – într-un fel nu totdeauna făţiş, manifest, totuşi foarte agresiv – simte nevoia unei comunicări cu tine şi dincolo de personajul tău, cu tine ca om. (…) E o stare de aşteptare, de «pândă», de receptivitate reciprocă, pentru că şi noi, la rândul nostru, îl solicităm altfel. Dar el e parcă mai devorant…” (Actorul în căutarea…).

Jocul acesta de tatonare, semănând foarte tare a dragoste, presupune, la fel ca iubirea, cruzimea derivată din întreg arsenalul său de vicleşuguri, (auto)amăgiri, prefăcătorii transformate în credinţă şi viceversa – joc cu „măştile nude”, pe care adolescenta Valeria Seciu începea să îl descopere, încă neîncrezătoare, dar mişcată, în versurile lui Ovidiu: „Am descoperit această carte esenţială care e Arta iubirii la 16 ani, în liceu. M-a şocat pentru că îmi dezvăluia, cu cinism, dar fără vulgaritate, şi cealaltă faţetă a iubirii: cruzimea ei, răul pe care poate să-l provoace. O carte care m-a zguduit, m-a marcat”. (Pornind de la volumul în cauză, actriţa avea să realizeze în 1989, într-o nouă colaborare cu Cătălina Buzoianu, un recital de poezie foarte apreciat de public şi de criticii vremii.) Odată înţeleasă şi acceptată această dualitate (cruzimea şi candoarea), pe cât de instabilă, pe atât de indestructibilă, generatoare de noi şi noi dihotomii, creaţiile sale au câştigat în amploare şi, mai ales, în adâncime, făcând posibilă coexistenţa celui mai pur detaliu naturalist cu sugestia eterică, de pildă, ori a inflexiunii tăioase sau insinuante, a frazelor şuierătoare ca şfichiul de bici, cu vraja rostirii incantatorii, îngânate de şoapte. Astfel, cea despre care s-a spus că ar fi actriţa care exprimă cel mai mult dincolo de cuvinte (în Creatorul de teatru (Teatrul ACT, 2007), de pildă, după Th. Bernhardt, în regia lui Al. Dabija, reuşea să fie o prezenţă cât se poate de vie pe scenă, fără să scoată o vorbă), s-a afirmat, în mod paradoxal, ca unul dintre recitatorii de prim rang ai scenei noastre, excelând în versul eminescian. Iar paradoxurile nu se opresc aici: vaporoasa doamnă Esme Allen din Cum gândeşte Amy de David Hare (Premiul UNITER pentru cea mai bună actriţă în rol principal, în 2006) se metamorfoza cu uşurinţă în decrepitul Gloucester din Lear-ul lui Andrei Şerban, de la Bulandra (Premiul UNITER pentru cea mai bună actriţă în rol secundar, în 2009), care, potrivit criticului Iulia Popovici, avea darul să „mute suflete”, împlinind o condiţie înţeleasă în termenii cultivării contrastelor încă de pe vremea primelor mari succese: „datoria unui actor este să poată trece din atmosfera salonardă din Dama cu camelii în conflictul încordat dintr-un sat aflat în preajma colectivizării forţate, din spectacolul Nişte ţărani”, susţinea, în 2007, Valeria Seciu, într-unul dintre ultimele sale interviuri (apărut în Cronica română în 25 iunie). „Probabil că enigma Valeriei Seciu este alcătuită din contraste violente, pe care cenzura inteligenţei le învăluie în ambiguitate”, nota Cătălina Buzoianu, în cel mai fin portret care i-a fost creionat vreodată actriței (v. Novele teatrale, 1987).

Anca Hațiegan

Identificator obiect digital: https://www.doi.org/10.47383/DMTR.02.15

Bibliografie

Alterescu, Simion, Actorul și vârstele teatrului românesc, București, Editura Meridiane, 1980

Băleanu, Andrei, Dragnea, Doina, Actorul în căutarea personajului. 25 de convorbiri despre arta spectacolului teatral, București, Editura Meridiane, 1981

Berechet, Mihai, Caiete albastre. Block-Notes, București, Editura Muzicală, 1983

Berlogea, Ileana, Toboșaru, Ion, Octavian Cotescu, București, Editura Meridiane, 1993

Buzoianu, Cătălina, Mnemosina, bunica lui Orfeu, București, Fundația Culturală „Camil Petrescu”, Revista „Teatrul azi” (supliment), 2005

Buzoianu, Cătălina, Novele teatrale, București, Editura Meridiane, 1987

Constantinescu, Ovidiu, Portrete de artiști, București, Editura Minerva, 1984

Georgescu, Oana, Surâsul și lacrima scenei – interviuri cu personalități din lumea teatrală românească –, București, Editura Scripta, 1998

Ichim, Florica, Ichim, Ada-Maria, Radu Penciulescu și teatrul la înălțimea omului, II, București, Fundația Culturală „Camil Petrescu”, Revista „Teatrul azi” (supliment), 2019

Ichim, Florica, Zlotea, Irina, Cătălina Buzoianu, magie, abur, vis, I-III, antologie teatrologică, București, Fundația Culturală „Camil Petrescu”, Revista „Teatrul azi” (supliment), 2018, 2019

Paraschivescu, Constantin, Cavaler fără iluzii: Petre Sava Băleanu, București, Fundația Culturală „Camil Petrescu”, Revista „Teatrul azi” (supliment), 2001

Patlanjoglu, Ludmila, Regele Scamator: Ștefan Iordache, ediția a II-a, revăzută și adăugită, București, Curtea veche, Editura Jurnalul, 2008

Popescu, Theodor-Cristian, Surplus de oameni sau surplus de idei. Pionierii mişcării independente în teatrul românesc post 1989, Editura Eikon, Cluj, 2012

Sîrbu, Eva, Actorii noștri. Interviuri uitate, II, București, Editura ARA, 1999