Popescu-Udriște, Ion

Cunoscut drept scenograful Teatrului de Comedie din București, dar și ca profesor al Universității Naționale de Arte București, unde a activat în cadrul catedrei de scenografie, Ion Popescu-Udriște, a slujit cu dăruire teatrul, numărându-se printre cei mai respectați scenografi români ai secolului XX.

Descendent al unei vechi familii de preoți ale cărei rădăcini se întind până în secolul al XVIII-lea, marcând istoria locală și a ținutului Romanaților, Ion Popescu-Udriște urmează cursurile Institutului de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu” din Bucureşti, unde se formează ca pictor-scenograf, studiind domeniul plasticii de spectacol, sub îndrumarea a doi mari scenografi: Siegfried Wolfinger, „un pedagog de intuiții profunde”, cu un mod de a gândi „organizat, dar nu dogmatic”[1] și Toni Gheorghiu, care era încă de la acea vreme, una dintre vocile cele mai articulate ale scenografiei românești, înțeleasă „ca regie a locului de joc”[2].

După absolvire participă cu succes la expozițiile de scenografie din cadrul Trienalelor din România, precum și la Quadrienalele de scenografie de la Praga. A debutat în 1956, la Teatrul „George Bacovia” din  Bacău, cu Cei care caută fericirea, de Orlin Vasiliev, în regia lui Mircea Ghiorghiu. „Cred ca în teatru e mai greu, îți trebuie energie foarte mare ca să ții toate lucrurile în mână. De la o vârstă, lucrurile nu mai sunt chiar așa, trebuie să îți faci tu un program, să răspunzi tu de el, nu mai sunt alții care îți facă program.”

În scenografia românească deceniul șase al secolului trecut a însemnat, în primul rând, eliberarea de un anume mod de a înțelege și reprezenta spațiul scenic. Renunțarea la o serie de automatisme și prejudecăți privind ordonarea și „înscenarea” materiei teatrale, dar și la bagajul de comodități perpetuate de metodele tradiționale, au condus la diversificarea mijloacelor de exprimare și la o exacerbare a vizualității. Acest procesul firesc al înnoirii s-a produs prin efortul susținut de adecvare a mijloacelor scenografice la viziunea regizorală, respectiv prin punerea în acord a fondului cu forma, pentru a obține ceea ce Kurt Lewin numea „spațiul vital”[3] impus de fiecare piesă. Abia apoi, în plan secund sau terțiar se urmărea, printr-un subtil joc al contagiunilor, transpunerea coordonatelor stilistice trasate de tendințele teatrului european. Însă ele funcționează și servesc drept reper, nu ca „obiect” al unei imitației servile.[4]

Imediat după debut, când încă se afla în căutarea unei identități stilistice, Ion Popescu Udriște a fost repartizat la Craiova, la Teatrul Național „Marin Sorescu”, în colectivul artistic condus de Vlad Mugur, din care făceau parte Radu Penciulescu, Dinu Cernescu, Sanda Toma, Olga Tudorache, Constantin Rauțchi, Victor Rebengiuc, Dumitru Rucăreanu, Gheorghe Cozorici, Vasile Nițulescu, Amza Pellea, Silvia Popovici, Matei Alexandru. De altfel, Ion Popescu Udriște aparține acelei perioade fertile a teatrului românesc, marcată de întâlniri artistice providențiale, care au făcut posibile marile colaborări ce au dat naștere unor spectacole-patrimoniu, primite cu entuziasm, dar care din păcate, astăzi sunt tot mai rar amintite.

A rămas în teatru aproape patru decenii, perioadă în care a colaborat la un număr considerabil de montări, legându-și destinul artistic de cele mai importante scene din România, și din străinătate: Teatrul „Lucia Sturdza Bulandra” Bucureşti, Teatrul „Constantin I. Nottara”Bucureşti, Teatrul Naţional „Ion Luca Caragiale” Bucureşti, Teatrul Naţional „Marin Sorescu” din Craiova, Teatrul Dramatic „Fani Tardini” Galaţi, Teatrul „Regina Maria” din Oradea, Teatrul Tineretului din Piatra-Neamţ,Teatrul „Alexandru Davilla” din Piteşti, Teatrul Dramatic „Fani Tardini” din Galaţi, dar și peste hotare, în Germania (Münchner Residenz, și Teatrul de Stat din Bonn), în Israel (Teatrul Municipal din Haifa), dar și în Danemarca (Aarhus Theater).

„Când lucram în teatru, făceam numai teatru și era pasionant, eram mereu concentrat pe asta. Nu lucram multe piese pe an, lucram și câte doi ani de zile la o piesă. S-au mirat toți cum am putut să facem un spectacol ca «Nepotul lui Rameau» (1968, regia lui David Esrig n.m.). Nimeni nu a mai făcut așa ceva și l-am făcut așa cum am gândit noi, și l-am gândit vreo doi ani și jumătate.”[5]

Călătoriile sale pe teritoriul artelor spectacolului au fost marcate de câteva însoțiri remarcabile, în compania unor regizori-reper, alături de care și-a cristalizat viziunea artistică. Principiul ordonator care stă la baza asocierilor și colaborărilor sale în teatru și care, de altfel, i-a ghidat întreaga existență, a fost acela al „afinităților elective”. Și pentru că „nu putem analiza scenografia sau scenografii în sine, numai în legătură cu spectacolele prin care s-au exprimat, deci discutăm despre mari scenografii în mari spectacole”[6], așa cum Dan Jiteanu remarca, expunem, în continuare, câteva exemple reprezentative din teatrografia sa. Va lucra intens, împreună cu regizorul David Esrig la câteva spectacole-etalon aflate în „repertoriul de aur” al Teatrului de Comedie din București: Umbra (1963); Troilus şi Cresida (1965); Capul de răţoi (1966), iar la Teatrul „Lucia Sturdza ,Bulandra”, Nepotul lui Rameau (1968).

O ilustrare a modalităților diverse de interpretare scenografică, dar și a soluțiilor de decor pe care Ion Popescu-Udriște le-a propus scenei românești prin materializarea într-un „înalt și rafinat coeficient artistic” a pieselor gândite împreună cu regizorii, este dată de următoarea selecție de spectacole: Ultima generație (1957), regia Radu Penciulescu; Mi se pare romantic (1961), Procesul Domnului Caragiale (1962): Pygmalion (1959), în regia lui Vlad Mugur; Vizita bătrânei doamne (1964), Crimă şi pedeapsă (1970); Romulus cel Mare (1977), regia Sanda Manu; Avea două pistoale cu ochi albi şi negri (1985); Contrabasul (1987) ; Regele Ioan (1988), regia Grigore Gonţa; Arden din Feversham (1966), regia Andrei Șerban; Săptămâna patimilor (1971), regia George Teodorescu; Mutter Courage (1972); Trei surori (1975); Plicul (1976); Cercul de cretă caucazian (1977); Livada de vişini (1979), toate regizate de Lucian Giurchescu ; Gâlcevile din Chioggia (1958), Jocul de-a vacanța (1958), Soldatul Švejk (1959), Mondragone (1970) montate de Dinu Cernescu; Turnul de fildeș (1981), Pachetul cu acțiuni (1984) în regia lui Ion Cojar; Doi tineri din Verona (1983), regia Alexandru Dabija; D’ale protocolului (1989), regia Alexandru Darie; Cercul de Cretă Caucazian (1977), regia Mircea Șeptilici.

În 1961, alături de scenograful Dan Nemţeanu și regizorii Lucian Giurchescu și David Esrig, Ion Popescu-Udriște a fost printre primii artiști angajaţi la nou înființatul Teatru de Comedie din București, „universitatea humorului și a bucuriei”, cum îl numea Tudor Arghezi. Împreună au creat spectacole memorabile, care au devenit în scurt timp marca Teatrului de Comedie. „Beligan (directorul fondator n.m.) nu mă cunoștea personal, dar mi-a văzut un spectacol și așa am ajuns la Teatrul de Comedie.” – precizează Popescu-Udriște. Cu Dan Nemțeanu se cunoștea încă din 1944, din adolescență când au urmat, împreună cursurile Liceului „Ioniță Assan” din Caracal. „Ne cunoaștem bine, dar vorbim puțin, căci aflăm atât de multe despre celălalt când ne privim decorurile!(…) Încerc să fac un desen din contur și fără umbre, al artistului despre care se aud puține, dar se văd multe. Și bune.”[7]

Spectacolul care l-a așezat pe traiectoria succesului a fost Umbra (1963) în regia lui David Esrig, „un experiment deosebit de valoros, pe linia unor eforturi întreprinse în ultimii ani de mai mulţi dintre regizorii noştri, în vederea reteatralizării spectacolului teatral. Aci, important nu e numai faptul că se luptă împotriva unor mijloace teatrale conservatoare, împotriva teatralismului şabloanelor desuete. Aci se luptă şi împotriva simplismului scenic, a platitudinii, care nu dezvoltă în actor o multilateralitate de mijloace de expresie, ci-1 limitează la un realism plat, neartistic. Aci se experimentează o nouă teatralitate, un spectacol total, bazat pe o varietate de mijloace derivând din toate artele componente, care să încorporeze ideile textului într-o imagine scenică de maximă expresivitate.”[8]

„Problema centrală pentru noi în pregătirea spectacolului a fost aceea de a evita recuzita de basm, cu imaginile sale de falsă fantezie, cu sclipirea ei de surogat de folclor, şi de a găsi un drum spre teatrul popular viu, virulent şi subtil, care – am socotit noi – poate sluji mult mai bine textul dificil şi dens al lui Evgheni Şvarţ. Trăim într-o lume în care, în unele ţări capitaliste, fascismul reînvie. Această lume de contradicţii foarte acute este reflectată pe calea filmului, a televiziunii, a presei şi literaturii, sunt realități care șochează, care interesează, care ridică probleme dificile. Spectacolul trebuia să dea un răspuns unora din aceste probleme.” [9]

Prezentat pentru prima dată în anul 1968 pe scena Teatrului Bulandra, Nepotul lui Rameau în regia lui David Esrig, propunea un spațiu complex, în permanentă metamorfozare, în care realitatea și iluzia se juxtapun, într-un glissando continuu, ce alternează planurile (interior-exterior), ca într-un imens caleidoscop. Format dintr-un dispozitiv scenic cinetic, decorul reunea opt oglinzi înalte de 3 metri, care se mișcau în jurul unor pivoți de susținere, ce transformau scena într-o imensă cutie catoptrică, ajutat fiind în acest „fascinant joc al realităților plurivalente”[10] de cele 400 de poziții de iluminare diferite folosite în spectacol. Amplasarea spațială a fațetelor speculare trimitea la oglinda teatrală octogonală (amphiteatrum catoptricum), „instalație” proiectată de Leonardo da Vinci, în 1488. Lămuritoare în acest sens este notița care însoțește desenul, aflat în „Manuscrit de l’Institut de France”, și care poate fi citită doar într-o oglindă: „dacă așezi opt oglinzi plane, fiecare lată de două brațe (1,83m) și înaltă de trei, pe care apoi le dispui în cerc, în așa fel, încât să compună un octogon (…) un om plasat în centru va putea să se vadă în toate sensurile de un număr infinit de ori.”

Privită prin ochii criticii vremii, scenografia spectacolului Nepotul lui Rameau

„nu se reduce la rolul de a le ilustra, ci devine o lupă prin care se pot citi cele mai ascunse gânduri, transformate pe această cale într-o imagine concretă. Concepția regizorală și scenografică include în substanța ei artistică ingenioasa soluție a oglinzilor în care se reflectă tablouri de epocă sau apare chipul multiplicat de zeci de ori al personajelor piesei.”[11] „(…) Filosoful se retranșează discret în conuri de umbră, în timp ce Rameau, ratat ignobil și totuși strălucitor judecător de moravuri, se multiplică în apele mișcătoare ale oglinzilor, se ipostaziază în cele mai surprinzătoare chipuri, se dizolvă în fiecare din personajele ce le evocă, cu o vervă atingând paroxismul demenței și redevine el însuși, față în față cu propria imagine”[12]

Preocupat de problematica spațiului teatral, dincolo de ceea ce formulele comode de reprezentare scenică și inovaţiile formale propun, Popescu-Udriște experimentează o nouă teatralitate, bazată pe decoruri simplificate, dar care păstrează o anumită eleganță, urmărind o oarecare tendinţă spre decorativism. Astfel, cuvântul-cheie în definirea stilului și a procedeelor scenografice, este în cazul lui Popescu-Udriște, esențializare. Recursul la exprimare concisă, ce-și restrânge mijloacele la esential, trădează „setea de sinteză”[13], specifică artei secolului XX, după cum remarca Lucian Blaga. Scenografiile sale sunt dominate de simplitate studiată (stilizată). „Mașinăria” scenotehnică pusă în mișcare de Popescu-Udriște angrenează o serie de elemente, procedee și soluții scenografice definitorii pentru arta sa: stilizarea volumelor, esențializarea spațiilor, contrastul tonal, materialități diverse și texturi rugoase. Astfel,  elemente precum costume din țesături dure, aspre, blană, piele, grinzi negletuite, panouri austere, platforme metalice mobile, alături de scripeți, pârghii, sfori vor fi valorificate în Umbra (1963), Capul de răţoi (1965), Troilus şi Cresida (1965), toate în regia: David Esrig; Vizita bătrânei doamne (1964), regia: Sanda Manu; Arden din Feversham (1966), regia: Andrei Șerban; Săptămâna patimilor (1971), regia: George Teodorescu; Trei surori (1975), regia: Lucian Giurchescu, Plicul (1976), regia: Lucian Giurchescu; Arma Secretă (1985), regia: Grigore Gonța; Avea pistoale cu ochi albi şi negri (1985), regia: Grigore Gonţa.

În Arden din Feversham (1966), montat de Andrei Șerban (pe atunci încă student), la Teatrul „Tineretului” din Piatra Neamţ, Ion Popescu Udriște continuă valorificarea soluțiilor tehnice și procedeelor stilistice „probate” în cadrul spectacolului Troilus și Cresida (1964), regia David Esrig, la Teatrul de Comedie din București – o „originală interpretare plastică a lumii războiului troian.”[14] Aici, materiale precum și lemnul și pânza sunt păstrate cât mai aproape de starea lor naturală, brută, neprelucrată, în timp ce preferința pentru texturi rugoase, imaginează „o compoziţie plastică viguroasă, încărcată de sensuri poetice şi foarte propice jocului, viziune simplă şi în acelaşi timp mobilă, bogată în posibilităţi de variaţie.”[15] Procedeu stilistic pe care îl regăsim exploatat scenic și în cazul decorului „calcinat” (în expresia lui Dan Nemțeanu), imaginat pentru Mutter Courage, în regia lui Lucian Giurchescu, montat în 1972, la Teatrul de Comedie.

O particularitate a scenografiei lui Popescu-Udriște este dată de folosirea decorului activ, cinetic. În încercările permanente de dinamizare a spațiului teatral și de înnoire a imaginii scenice va urmări și (re)activarea axei de comunicare spectacol-public.

„La Teatrul de Comedie, în scenografia lui Popescu-Udriște, Mandragora de Machiavelli, locul acțiunii era înconjurat cu un fel de gard, din scânduri și anumite scene începeau în față, către rampă, și se terminau după gard, unde se bănuia numai continuarea lor. Albulescu în rol de codoș, îl păcălea pe bătrânul soț încornorat(Giurumia), și așa reușea amorezul (Tapalagă), să plece cu soția încornoratului, după gardul scenei, gard care începe să se clatine semnificativ. Reacția sălii era fantastică, dar au fost nemulțumiri la „forurile locale”, așa că la fiecare specacol un „om al scenei” stătea la intrare și ne comunica „fără gard clătinat” sau „liber la gard”, în funcție de venirea sau nu a unei oficilități. Totuși, după numai câteva reprezentații spectacolul a fost oprit ca imoral.”[16]

O subtilă interpretare, în spiritul tradiției Dada, integrând elemente ale geometristului abstract specific Op Art-ului, întâlnim în plastică scenografică gândită pentru spectacolul „Capul de rățoi” (1965). Decorul esențializat la maximul mizează pe contrastul creat de cele două tipuri de vizualități la care face apel, care deși operează distinct, se activează continuu, grație principiului complementarităților. Pe de-o parte avem un fundal negru, plat, bidimensional, care reține atenția spectatorului prin jocul hipnotic dat de multiplicarea motivului geometric și alternanța alb și negru, ce crează iluzia unei false perspective cu deschideri spre spații infinite. În timp ce singurul element de volumetrie care se detașează vizual, afirmându-și totodată tridimesionalitatea este copacul. Redus la un singur volum (o sferă supradimensionată), copacul -, a cărui coroană se edifică ca o imensă structură metalică, ce seamănă cu o colivie – domină spațiul scenic, oferind posibilități multiple de joc.

„Ion Popescu-Udrişte a înlocuit copacul în care cei patru își construiesc «castelul», cu o sferă imensă, cât scena, fără legătură cu pământul, sugerând astfel expresiv acel «deasupra» – ideea fundamentală a piesei. Tot ceea ce se petrece în cadrul sferei suspendate capătă semnificaţia unui alt univers, a unei alte dimensiuni spirituale.”[17]

Din momentul în care a părăsit oficial teatrul, timp de 10 ani a fost profesor la Universitatea de Arte din București. Experienţa şi viziunea sa asupra scenei au fost transmise de la profesor mai multor promoţii de studenţi. „Am avut relaţii excepţionale, chiar dacă nu mi-a fost profesor la clasă, cu Ion Popescu-Udrişte”[18], mărturisește Dragoş Buhagiar. „Era foarte plăcut cu studenții, fiindcă erau tineri, erau dornici să afle niște lucruri, îi conduceam bine și aveam parte de multe satisfacții.”[19]

Biografia afectivă a lui Ion Popescu-Udrişte este marcată de câteva prietenii și de căsătoria cu actrița de teatru și film Rodica Tapalagă. În ultimii ani vieții și-a dedicat timpul și și-a concentrat întreaga energie creatoare picturii, bucurându-se de satisfacțiile creației, alături de soție și de fiul lor, Barbu Popescu. „Oamenii nu-l cunosc prea mult din viață. Udriște se lasă văzut mai mult pe scenă. E mai bine așa. Și mai frumos.”[20]

În anul 1997 este laureat al Premiului UNITER pentru întreaga activitate.

„Cea mai mare satisfacție este că am făcut ce am vrut și am reușit. Primul spectacol, cel care m-a lansat, a fost la Craiova, cu Dinu Cernescu. Pe urmă, au fost spectacolele de la Teatrul de Comedie, la Municipal și nu le înșir pe toate, că toate au fost foarte bune, spectacole excelente la care lucram foarte mult (…) Mi-am condus foarte bine lucrurile în cariera mea și nu am nici un regret. Poate că puteam să fac mai multe, să lucrez mai mult, dar asta nu înseamnă mare lucru, că poate să fie mult și să nu fie chiar așa de bun.”[21]

În semn de prețuire pentru generaţiile de artişti care au marcat istoria Teatrului de Comedie din București, încă de la înfiinţarea sa în 1961, în cadrul „Galei Comediei Româneşti”, ediţia 2007, George Mihăiţă, directorul teatrului i-a decernat scenografului Ion Popescu-Udrişte, „Ordinului Comedia clasa 1”. De asemenea, Teatrul Naţional „Marin Sorescu” din Craiova acordă în cadrul „Galei Premiilor Teatrului Naţional din Craiova”, Premiul „Ion Popescu-Udriște”.

Ion Popescu-Udrişte rămâne o personalitate de anvergură a culturii române care, prin propunerile sale artistice și activitatea susținută atât în teatru, cât și în învățământul teatral, a influențat profund evoluția artei scenografice din România.

Adriana Boantă

Identificator obiect digital: https://www.doi.org/10.47383/DMTR.02.27

Bibliografie:

• Blaga, Lucian, Scrieri despre artă, Editura Meridiane, București, 1970;
• Buluc, Magdalena Popa, Îmi plac castelele de nisip pe care le iau valurile. Au o graţie a lor, o durată limitată, sunt unice, Cotidianul.ro, 24 septembrie 2012;
• Dan, Nemțeanu, Supliment-program 2 al Teatrului de Comedie, ediția dec.1972-ian. 1973;
• Esrig, David, „Umbra”, în Teatrul, nr.9 (anul. VIII), septembrie, 1963;
• Jianu, Ionel, Eliade, Mircea, Ionescu, Eugen, Les Souvenirs de Venise de W. Siegfried, Neuilly, 1984;
• Jitianu, Dan, Scena – nu doar un loc de joc, ci un spațiu spiritual, în Contemporanul, 27 august 1971;
• Narti, Ana Maria, Arden din Feversham la Piatra Neamț, în Teatrul, nr. 6 (anul XI), iunie 1966;
• Nemțeanu, Dan, Supliment-program 2 al Teatrului de Comedie, ediția dec.1972 -ian. 1973;
• Pascadi, Ion, Elogiul Gândirii, în Gazeta literară, 23 mai, 1968;
• Popescu-Udriște, Ion, Astazi e ziua ta…, Jurnalul.ro,12 iulie 2005;
• Silvestru, Valentin, Nepotul lui Rameau la Teatrul Bulandra, în Contemporanul, 24 mai, 1968;
• Șelmaru, Traian, Capul de rățoi, în optica de azi, în revista Teatrul, nr.6 (anul XI), iunie, 1966.

Note

[1] Dan Nemțeanu, în vol. Ionel Jianu (în colaborare cu Mircea Eliade și Eugen Ionescu), Les Souvenirs de Venise de W. Siegfried, Neuilly, 1984.

[2] Definiția scenografiei enunțată de Toni Gheorghiu.

[3] Un construct ce are la bază stabilirea relației armonice (organice) dintre textul dramatic, interpretarea dată de către regizor și spaţiul de joc

[4]Totuși, scenografia românească nu se putea izola de direcțiile trasate de teatrul contemporan, european, care se impune prin câteva spectacole exemplare „Slugă la doi stăpâni” de Goldoni (regia: Giorgio Strehler, scenografia: Ezio Frigerio), la Piccolo Teatro, 1947; „Regele Lear”de Shakespeare (regia și scenografia: Peter Brook), la Royal Shakespeare Company, 1962; „Viața lui Galileo” de Brecht (regia: Giorgio Strehler, scenografia: Luciano Damiani), Piccolo Teatro, 1963, „Akropolis” (regia Jerzy Grotowski), la Teatr Laboratorium, Wrocław, 1962.

[5] Interviu cu scenograful Ion Popescu-Udriște, Jurnalul.ro, 12 iulie 2005.

[6] Dan Jitianu: Scena – nu doar un loc de joc, ci un spațiu spiritual, în Contemporanul, 27 august 1971

[7] Dan Nemțeanu, Supliment-program nr. 2 al Teatrului de Comedie, ediția dec.1972-ian. 1973.

[8] Regizorul David Esrig, despre spectacolul „Umbra”, în Teatrul, nr.9 (anul. VIII), septembrie, 1963, p.63.

[9] Regizorul David Esrig, despre spectacolul „Umbra”, în Teatrul, nr.9 (anul. VIII), septembrie, 1963, p.47.

[10] Dan Nemțeanu, Supliment-program nr. 2 al Teatrului de Comedie, ediția dec.1972-ian. 1973

[11] Ion Pascadi, Elogiul Gândirii, în Gazeta literară, 23 mai, 1968, p.6.

[12] Valentin Silvestru, Nepotul lui Rameau la Teatrul Bulandra, în Contemporanul, 24 mai, 1968, p.4

[13] Lucian Blaga, Scrieri despre artă, Editura Meridiane, București, 1970, p.72.

[14] Dan Nemțeanu, Supliment-program nr. 2 al Teatrului de Comedie, ediția dec.1972-ian. 1973.

[15] Ana Maria Narti, Arden din Feversham la Piatra Neamț, în Teatrul, nr. 6 (anul XI), iunie, 1966, p.64.

[16] Dan Nemțeanu, Supliment-program, nr. 2 al Teatrului de Comedie, ediția dec.1972-ian. 1973

[17] Traian Șelmaru, Capul de rățoi, în optica de azi, în revista Teatrul, nr.6 (anul XI), iunie, 1966, p.35

[18] Magdalena Popa Buluc, Îmi plac castelele de nisip pe care le iau valurile. Au o graţie a lor, o durată limitată, sunt unice, Cotidianul.ro, 24 septembrie 2012.

[19] Ion Popescu-Udriște,  Astazi e ziua ta…, Jurnalul.ro,12 iulie 2005.

[20] Dan Nemțeanu, Supliment-program nr. 2 al Teatrului de Comedie, ediția dec.1972-ian. 1973

[21] Ion Popescu-Udriște, Astazi e ziua ta…, Jurnalul.ro, 12 iulie 2005.