Dumitrescu, Cristina

La o primă vedere, cronicarul de teatru este un om al actualității. El scrie pentru publicul și artiștii cu care este contemporan, pentru vremurile și spațiul cultural în care trăiește și în care s-a născut spectacolul. Cronica de teatru este, în afara memoriei spectatorilor, ceea ce rămâne în urma unui eveniment viu ce are loc într-un prezent continuu. Faptul că un suport material mai puțin perisabil, precum hârtia, îi conferă cronicii o viață mai lungă decât spectacolul (formă de artă ce stă sub semnul efemerului), nu reprezintă și o garanție că îi va supraviețui acestuia, în ideea de a prezenta interes pentru generațiile viitoare.

Cronicile teatrale ale Cristinei Dumitrescu sfidează timpul. Adunate într-un volum la inițiativa Floricăi Ichim (o forță a istoriografiei teatrale românești) și publicate de către Fundația Culturală „Camil Petrescu” în anul 2006, articolele scrise în perioada 1990 – 1998 sunt la fel de relevante azi, ne vorbesc la fel de puternic ca și atunci. Cronica de teatru este, în esență, experiența unui tip de spectator specializat – criticul de teatru – reorganizată prin gândirea acestuia, cu scopul de a fi comunicată.

Filtrată prin percepția educată și antrenată a Cristinei Dumitrescu, și trecută prin gândirea sa teatrală atotcuprinzătoare, care nu ucide prin analiza excesivă, experiența spectaculară este captată în esența sa atemporală, valorizatoare și transmisă publicului cititor cu precizie și intensitate. Atemporalitatea observațiilor și plasarea lor într-un câmp valoric de sorginte estetică, culturală și etică situat dincolo de spiritului vremii sunt, în opinia mea, cele două aspecte fundamentale ce dau relevanță cronicilor sale teatrale azi.

Poate că sunt mai relevante azi decât la momentul în care au fost scrise, pentru că oferă o perspectivă asupra scenei românești, asupra creatorilor de teatru, asupra educației publicului, asupra funcției criticului de teatru ce vine dintr-o gândire teatrală formată, atotcuprinzătoare, vie, alimentată constant de întrebări, nu de certitudini. Astfel, cronicile sale teatrale sunt mărturii importante pentru istoria și istoriografia teatrului românesc, pe baza cărora cercetătorul de azi poate reconstitui spectacole-semn, cu valoare de patrimoniu cultural.

Judecățile de valoare ale cronicarului Cristina Dumitrescu rezistă la testul timpului. În articolul „În teatru, pariul a fost câștigat”,  publicat în România liberă din 25 iunie 1991, adică la finalul primei stagiuni teatrale desfășurate în libertate, după căderea comunismului, Cristina Dumitrescu selectează spectacolele valoroase ale stagiunii. Cap de listă, „copertele”, cum le numește, stagiunii bucureștene 1990-1991: O trilogie antică, în regia lui Andrei Șerban, la Teatrul Național și Deșteptarea primăverii de Frank Wedekind, într-o montare semnată de Liviu Ciulei, la Teatrul „Bulandra”. Lor li se adaugă încă nouă spectacole, printre care și Visul unei nopți de vară de Shakespeare pus în scenă la „Bulandra” de Liviu Ciulei („autentic eveniment al vieții noastre teatrale, alături de Trilogia lui Andrei Șerban”), Noaptea regilor de Shakespeare, în regia lui Andrei Șerban, la TNB, Ubu Rex cu scene din Macbeth pus în scenă de Silviu Purcărete la Naționalul craiovean[1]. Toate fac parte azi din patrimoniul spectacologiei românești.

Trilogia antică a lui Andrei Șerban, spectacolul ce a marcat, nu numai din perspectiva artei teatrale, dar și din perspectivă socio-politică, începutul unei noi epoci, este identificat de Cristina Dumitrescu drept „un Eveniment al vieții noastre culturale, artistice”. În cronica intitulată „Starea de grație”, apărută în revista Teatrul azi nr. 9-10 din 1990, ea reușește să capteze intensitatea spectacolului, liniile sale de forță, acordând o atenție specială definirii tipului de experiență spectaculară, total nouă pentru spectatorul român al acelui moment:

„În Trilogia lui Andrei Șerban, accesul la «starea de grație», pătrunderea în ritual sunt gândite cu minuție, comportă o regie proprie subsumată, desigur, concepției regizorale de ansamblu. Spectatorii nu intră în sala de spectacol, ci în spectacol, în atmosfera tenebroasă, neliniștitoare a Medeei, în aceea de sufocantă opresiune din Troienele sau de așteptare încordată a ineluctabilului în Electra. (…) Cheia în care este conceput spectacolul – sau în care l-am receptat – este aceea a emoției, a unei tensiuni interioare de o stranie intensitate, sufocantă adesea, resimțită mereu în alt fel. Comunicarea însăși se stabilește la nivelul acestei emoții purificatoare, al unei senzații de înălțare (…) Mesajul poate fi transmis și prin șoc emoțional (…). Adevărul poate fi și revelat, nu numai descoperit pe cale rațională; important e să-l afli.”[2]

Senzorii de luciditate ai criticului de teatru nu sunt, însă, anulați de experiența viscerală a spectatorului Cristina Dumitrescu. Cronica consemnează și „neîmplinirile” spectacolului (distribuția „interșanjabilă” care nu asigură echilibrul între forța artistică a actorilor în Medeea, dilatarea unor momente în Troienele, «tentația de a stărui asupra elementului vizual în Electra»), declarându-le, însă, imediat, irelevante din perspectivă valorică. „Sigur că observații se mai pot formula, dar toate sunt, până la urmă, neesențiale. Esențială e covârșitoarea forță de seducție a montării, prezentă până și în neîmpliniri, seducție fără de care teatrul rămâne doar o preocupare printre altele, nu un mod de a trăi.”[3]

Cristina Dumitrescu este un critic de teatru cu misiune. Misiunea de fi un martor lucid interesat de toate aspectele vieții teatrale a timpului său. A scris cu egală dedicație despre spectacole împlinite, dar și despre cele minore, despre festivaluri de teatru, dar și despre teatrul radiofonic și cel de televiziune, despre starea dramaturgiei românești, despre tinerii actori și regizori aflați la început de carieră, ca și despre seniorii artei teatrale. Volumul Cronici teatrale (1990-1998) conține multe articole dedicate studenților actori sau regizori, tinerilor creatori răsplătiți cu premiul UNITER de debut, cronici în care reușitele le sunt validate cu simțul măsurii, pe care îl păstrează și cazul nereușitelor. Nevestele vesele din Windsor, spectacol regizat de studenta în anul III la regie Beatrice Bleonț, deși nu e împlinit ca întreg, are totuși „o scenă care dă măsura exactă a posibilităților regizoarei, a unei personalități artistice viguroase, chiar dacă în curs de definire…”[4]

A scris cronică de teatru atât pentru spațiul frustrant de insuficient al rubricii de teatru dintr-un cotidian de largă circulație, cât și pentru spațiul mai generos oferit de revistele de teatru. A colaborat, înainte de 1990, la ziarele Munca, România liberă, Scânteia tineretului, la revista Teatrul, iar după 1990 a lucrat la România liberă și a colaborat cu cronici și eseuri la Teatrul azi, Scena, România literară, Contemporanul, Adevărul, Cotidianul.

Nu ne-au rămas interviuri cu ea, nici multe mărturii, în afara celor ce deschid volumul de cronici teatrale publicat de Fundația Culturală „Camil Petrescu” în seria Eseuri, cronici, însemnări teatrale. Volumul reprezintă un gest cultural prin care Florica Ichim a redat spațiului teatral românesc una dintre cele mai importante voci ale sale. „Vremurile au făcut ca să nu-și găsească, în anii comunismului, un loc permanent de manifestare a spiritului său critic, diriguit de un simț moral fără fisură,” ne spune Florica Ichim în deschiderea volumului pe care l-a editat.[5]  „Scriind după 1990 constant, dar și liber, suita cronicilor sale se constituie într-o panoramă a deceniului.”

În același timp, cronicile adunate în acest volum revelează cititorului de azi și o gândire teatrală, în care găsim articulată atât gândirea teatrologului cât și pe cea a intelectualului moral responsabil pentru acțiunile lui. „Am fost întrebată de colegi de breaslă de ce numai anii 90-98. Cristina mă scutește, prin articolul ce deschide volumul, de un răspuns”, adaugă Florica Ichim referindu-se la „Libertatea de a greși altfel”, text publicat în numărul 1 din 1990 al revistei Teatrul azi, ce reprezintă o radiografie morală a rolului criticului de teatru în dictatură și în noua lume ce abia începea. În preambulul articolului, autoarea atrage atenția asupra tendințelor extremiste fie de anulare, fie de glorificare a trecutului, înainte de a supune totul unei analize lucide, raționale:

„Este momentul adevărului, deci, al unui examen de conștiință nu doar pentru marii vinovați (care nici nu resimt, probabil, un astfel de îndemn interior), ci pentru oricare dintre noi. Pagina încheiată nu trebuie azvârlită la coș (ar fi o greșeală, ar fi chiar o nedreptate), dar, pentru a începe una nouă, e necesar să o citești pe cea veche. Ca să vezi la ce renunți, ce păstrezi, ca să vezi, mai cu seamă, ce n-ai spus încă (nu se putea!) sau ceea ce ai spus pe jumătate ori neclar (doar așa se putea!).

S-a afirmat – și argumentele sunt puternice, exemplele numeroase – că, ani la rând, teatrul s-a situat într-o nedeclarată, dar limpede disidență față de «inestimabilul tezaur de idei» cu care ne-a dăruit «epoca de aur». Se poate înscrie și criticul în această formă de rezistență?[6] Credem că da.”[7]

Afirmația, susținută în continuare cu argumente, se deschide cu o nouă întrebare asupra rolului criticii de teatru în noul context: „Dar acum? Care îi este acum, datoria? Promovarea statornică și, în sfârșit, limpede exprimată a valorii[8], ceea ce implică revizuirea propriilor criterii de apreciere. Chiar la criticii probi, chiar la criticii efectiv competenți.”[9]

Un intelectual erudit, criticul de teatru Cristina Dumitrescu exersează în toate cronicile sale judecăți de valoare bazate pe argumente și concepte, subsumate unui sistem de valori care este supus, mai întâi, examenului propriei conștiințe. Finalul articolului ne aduce în punctul inițial, acela al evaluării lucide, obiective a trecutului: „… nu știm dacă de trecut trebuie să te desparți râzând sau plângând. Sigur e că trebuie să o faci gândind.”[10]

Sarcina cronicarului de teatru este ingrată și frustrantă. Trebuie să descrie conceptual, în cuvinte, o experiență trăită. Este, practic, o imposibilitate. Niciodată o cronică de teatru nu va putea cuprinde întreaga experiență a spectatorului de teatru. Și, de altfel, nici nu este acesta scopul ei. Cristina Dumitrescu știe acest lucru. Înțelegerea rațională, care vine după cea experiențială, este ținta sa, atât în ceea ce-i privește pe spectatori, cât și pe creatorii spectacolului. O înțelegere care sublimează trăirea și o transformă în înțelepciune, în filosofie activă. Și se dedică acestui scop cu toate forțele ei.

Privirea Cristinei Dumitrescu trece dincolo de senzorialitatea realității scenice, eliberând câmpul mental al spectatorului-cititor de pistele false ivite din complexitatea artei teatrale: subiectul piesei, viziunea regizorală, jocul actorilor, spațiul spectacolului, decorul și costumele. Atunci, apare cu claritate ceea ce trebuie pus în discuție. Ceea ce merită analizat cu adevărat. Fiecare cronică a Cristinei Dumitrescu reușește să facă acest lucru, cu infailibilitate.  Ținta propusă este întotdeauna dublă: creatorii spectacolului și publicul său.

Într-o cronică intitulată „Să mai și râdă, bietul român!”[11] Cristina Dumitrescu remarcă, apropo de utilitatea exercitării curente a profesiei de critic în condițiile alegerii unei comedii de Feydeau justificată doar de faptul că publicul vrea să râdă. „Cui folosește, de pildă, să se scrie că spectacolul Puricele de la Nottara este de o meșteșugărească mediocritate pe care o înfrânge doar interpretarea – e drept, excelentă – a lui Horațiu Mălăele?”[12]

În situațiile în care spectacolul nu are destulă substanță artistică, observațiile precise sunt, de multe ori, însoțite de o ironie blândă, care nu lasă drept la replică: „Montarea dovedește mai degrabă silință decât forță artistică, nu este eronată ca puncte de vedere, dar … nici nu pre oferă puncte de vedere. Nu entuziasmează, nu revoltă, nu intrigă, nu cucerește. Se desfășoară.”[13]

Cristina Dumitrescu este o maestră a cuvântului, care devine în mâinile ei atât materie, cât și instrument. Puterea evocatoare și conceptuală a cuvântului scris dezvăluie și integrează, pătrunde dincolo de straturile senzoriale ale aparenței, pentru a-i oferi spectatorului experiența, dar mai ales înțelegerea ei. Nu înainte de a le integra pe ambele unei grile valorice de la care criticul Cristina Dumitrescu nu face rabat niciodată. Nu ar fi benefic pentru niciuna dintre părți – nici pentru creatorii de teatru, nici pentru public, nici pentru cititor, și nu în ultimul rând, nici pentru critic – să se treacă cu vederea neîmplinirile spectacolului, în ideea unui bine mai mare.

În cronica unui spectacol foarte apreciat de majoritatea criticilor de teatru ai momentului, Săptămâna luminată, de Mihail Săulescu, în regia lui Mihai Măniuțiu, la Naționalul clujean, Cristina Dumitrescu reușește, într-un spațiu foarte restrâns, să demonstreze de ce, în ciuda desfășurării scenice a unui întreg arsenal de mijloace de expresie, spectacolul nu reușește să materializeze „metafizica textului”. Chiar această metafizică, pe care o definește ca „spațiul în care spiritul se întâlnește cu materia și se încearcă apropierea de Dumnezeul creștin prin practici rituale păgâne”[14], naște „pericolul pe care regizorul nu a putut (vrut?) să-l evite”[15] și anume „seducția formei, a compunerilor plastice și sonore din care emoția dispare. Spectacolul nu tulbură, nu emoționează și această evidență a intențiilor ajunge să răstoarne efectele urmărite … (…). E ciudat, dar tocmai stăruirea asupra ritului face să piară fiorul, taina.”[16]

Unde este atunci posibilitatea de ieșire din această capcană? Analiza atentă a textului, descoperirea „motivului fundamental”, care în ceea ce privește textul lui Săulescu este „ideea jertfei”, în „versiunea ei cea mai răspândită și mai convingătoare: sacrificiul matern. Dincolo de vrăjile, semnele plastice, spectaculoasele ritualuri ale spectacolului, o mamă își ucide fiul pentru ca acesta să se înfățișeze înaintea Domnului în Săptămâna luminată, atunci când păcatele îi sunt iertate.”[17]

Un critic este un păstrător, un gardian al axei valorii, acea valoare care se situează dincolo de cercul îngust al gustului personal. De aceea cronicile sale nu au tonul unei sentințe. Cristina Dumitrescu nu se erijează niciodată într-o autoritate tutelară. Nu pretinde că deține adevărul și nici controlul câmpului de valori. Ea însăși este în căutarea adevărului, căutare în care ia spectatorul-cititor drept partener. De aici, faptul că timpul nu le atinge. Paradoxal, deși vorbesc despre teatru, o artă a concretului, definită de „aici și acum”, ele nu se află în sfera contingentului.

Asemeni unui pescuitor de perle, Cristina Dumitrescu aduce la suprafață ceea ce este valoros. De-a lungul activității ei teatrale de mai bine de trei decenii, și-a îndeplinit cu constanță și deplină asumare una dintre funcțiile fundamentale ale actului critic teatral – aceea de a descoperi valorile, a le urmări pe tot parcursul carierei, validând succesele, încurajând energiile creatoare aflate la început de drum, dar mai ales vorbind clar și argumentat despre nereușitele artistice, întotdeauna cu scopul de a-l ajuta pe creatorul de teatru să înțeleagă de unde vin neajunsurile spectacolului. Fără critici de teatru lucizi, care să „țină oglinda” în fața breslei, pentru a corecta, creația teatrală rămână în zona unei mediocrități care sufocă orice e viu și autentic.

Spectacolul Trei surori, de la Teatrul „Bulandra” (1995), este, în opinia Cristinei Dumitrescu, proba incontestabilă de maturitate artistică al regizorului Alexandru Darie: „El nu se mai lasă sedus de propriile imagini, nu se mai mulțumește să propună idei interesante, dar neduse întotdeauna până la capăt, să pună în ecuație lăsându-ne nouă cercetarea necunoscutelor.”[18] De altfel, autoarea își intitulează articolul „Sub semnul rigorii”. Analiza spectacolului se coagulează în jurul descoperirii „tezelor esențiale ale discursului regizoral”, printre care imposibilitatea comunicării, „o infirmitate purtătoare de autodistrugere.”[19]

Spectacolul Mephisto, pus în scenă tot de Alexandru Darie  la Teatrul „Bulandra” în stagiunea 1992-1993 prilejuiește, însă, o discuție interesantă despre procesul de dramatizare a unui roman, pe care Cristina Dumitrescu îl găsește o întreprindere riscantă. În acest caz „dramaticul a eșuat în derizoriu, sarcasmul devine ghiont bășcălios-complice, analiza lasă locul unei relatări diluat-snovoase,” ce duce, în final, la „diminuarea calibrului spectacolului.”[20] Dar, așa cum spune codul deontologic nescris al profesiunii de critic, ceea ce e valoros, trebuie scos la suprafață. „Ceea ce rămâne totuși din acest spectacol eșuat (nu am face nimănui niciun serviciu ocolind cuvântul) Mephisto, se referă la interpretare: mai precis la remarcabilele creații scenice semnate de Oana Pellea și Victor Rebengiuc, izbânzi (cuvântul este perfect acoperit) actoricești în măsură să răstoarne toate teoriile (corecte, de altfel), privind imposibilitatea unei reușite proprii într-un context nereușit. (…) S-au adunat, parcă, în aceste două portrete scenice tot ceea ce montarea n-a reușit să ofere: forță interioară, precizie în definirea ideilor, rigoarea analizei, proiectarea unui destin pe ecranul istoriei și individualizarea expresivă, tulburător de omenească, de personală a tragediei unui timp, unui spațiu.”[21]

Finalul acestei cronici cuprinde, în esență, una dintre cele mai importante trăsături ale criticului de teatru Cristina Dumitrescu. Dincolo de capacitatea de esențializare și concentrare a ideilor în cuvinte-concept, învestite cu putere de clarificare și înțelegere, transpare bucuria omului de teatru care este martorul unui moment de excelență al artei pe care o slujește cu pasiune și dedicație. Felul în care este scris acest pasaj, lasă să se întrevadă un paradox al profesiunii de critic. Orice reușită a creației artistice teatrale este percepută de către critic, într-un mod indirect, și ca o reușită a sa. De aici interesanta inversiune operată de Cristina Dumitrescu în finalul articolului. Toate neîmplinirile spectacolului devin argumente în favoarea jocului magistral al celor doi actori.

Breasla a răsplătit-o în anul 1997 cu Premiul UNITER pentru critică și i-a încredințat de două ori selecția pentru Festivalul Național de Teatru 1992-1993 și 1997-1998. Festivalurile de teatru au reprezentat constant un interes viu, reflectat în mai multe articole în care pune în discuție alegerea tematicii, modalitatea de selecție, eficiența jurizării și importanța dezbaterilor între oamenii de teatru. Toate, activități supuse incidenței momentului.

Dispariția ei prematură a lăsat un gol în lumea teatrului și în spațiul cultural românesc. Un intelectual de elită,  Cristina Dumitrescu este, prin cronicile, articolele, studiile și eseurile sale, o prezență vie. Vocea criticului exigent dar și a omului fermecător, cum o descrie Florica Ichim, se aude puternic și clar din fiecare pagină scrisă – un reper pentru critica teatrală și creatorii de azi.

Anca Ioniță

20 iulie 2022

Identificator obiect digital: https://www.doi.org/10.47383/DMTR.03.49

Bibliografie

[1] Cristina Dumitrescu, Cronici teatrale (1990-1998), Editată de Fundația „Camil Petrescu”, revista Teatrul azi, ediție îngrijită de Claudia Alexe, București, 2006, p. 48-49

[2] Idem, p. 23-25

[3] Idem, p. 25; sublinierea aparține autorului acestui articol

[4] Idem, p. 118

[5] Idem, Notă asupra ediției, p.4

[6] Sublinierea autorului acestui articol

[7] Idem, p.11

[8] Sublinierea autorului acestui articol

[9] Idem, p.12

[10] Idem, p. 14

[11] Idem, p 113 – cronica este publicată în România liberă, 22 noiembrie 1993

[12] Idem, p.112

[13] Idem, p.98

[14] Idem, p. 125

[15] Idem, p. 125

[16] Idem, p.125

[17] Idem

[18] Idem, p. 140, cronică apărută în Cotidianul, ediția de vineri, 10 februarie 1995

[19] Idem, p.141

[20] Idem, p.101

[21] Idem, p.103, cronică publicată în Teatrul azi nr. 12, 1993