Ichim, Florica

Personalitate puternică și generoasă, Florica Ichim a marcat viața artistică din România ultimelor decenii: critic de teatru și film, editor de carte și animator de revistă, „agitator de idei”, implicată în dezbaterile breaslei cu care se identifica cu pasiune. A dus o luptă permanentă, cu o energie ieșită din comun, și a reușit să impună o revistă și o fundație culturală ce a pus bazele unui vast program editorial și a oferit punctele de plecare ale unor cercetări din ce în ce mai vaste. Portretul său ideal ar putea fi astfel definit prin titlurile și cărțile care i-au luminat viața, aidoma celebrului portret al Bibliotecarului de Giuseppe Arcimboldo, redesenat din volume și pagini de cărți. A dat impuls câtorva zeci de volume, dar a și scris mult despre alții, volume de autor sau cronici, unde s-a dezvăluit de fiecare dată prin personalitățile cu care s-a simțit în rezonanță, parteneri de pasiune și luptă, căci nicio alegere nu a fost o întâmplare.

Venită de timpuriu spre teatru, „văd teatru din 1945”, mărturisea ea într-un interviu[1], Florica Ichim a avut șansa – conjurând o „origine nesănătoasă” – unei întâlniri ce i-a marcat viața și i-a dictat vocația:

„Crescând și dezvoltând-mă în preadolescență și în adolescență în casă la Camil Petrescu, el ar fi vrut ca eu să fac regie. Când am ajuns la vârsta înscrierii la facultate, după ani de zile de șantier muncitoresc, m-am dus să depun dosarul în ajunul examenului și se desființase clasa de regie. I-am dat un telefon, aveam un abces la o măsea și abia vorbeam, și i-am spus că nu mai este clasa de regie. Și mi-a spus să mă înscriu la filologie. Am făcut patru ani de filologie, după care, la sfârșitul anului IV, m-am trezit dată afară. Între timp, m-am căsătorit la Piatra-Neamț și m-au anunțat niște colegi că s-au reînființat secțiile de regie, teatrologie, filmologie și soțul meu[2] mi-a spus că e momentul să mă apuc de regie. Pe mine nu mă îndemna nimic și mi-am zis să mă înscriu la critică pentru că e minunat să vezi teatru și film o viață întreagă. Au fost 10 locuri, am intrat și am devenit șefă de promoție”.

A semnat cu regularitate cronica teatrală în cotidianul România liberă înainte de revoluție, care a surprins-o mai mult ca niciodată „pe baricade”, căci Florica Ichim făcea totul cu pasiune și dăruire, și în primii ani post-decembriști când a fost secretar general de redacție.

Florica Ichim a devenit ulterior executor testamentar al dramaturgului Camil Petrescu, dispărut în 1957. Începând din 1981 ea s-a angajat într-un vast program editorial dedicat scriitorului al cărui nume îl poarta Fundația culturală pe care Florica Ichim a creat-o în anul 2000 și a prezidat-o până la dispariția sa în  februarie 2022, publicând până astăzi peste o sută de volume de teatru grupate în mai multe serii[3]. Un alt proiect editoral pe care Florica Ichim îl coordonează din 1997 este revista Teatrul azi care preluase rolul revistei Teatrul (editată de Ministerul Culturii și de Uniunea Scriitorilor din R.P.R., creată în 1956); revista era în pericol de dispariție din pricina proastei finanțări; din 1997, ea a fost editată de Fundația Camil Petrescu în partenariat cu UNITER și, ulterior, a fost din nou finanțată de Ministerul Culturii. Teatrul azi, revistă dedicată actualității teatrale, are ambiția, grație materialelor publicate, dosarelor tematice, și materialelor iconografice, să stea la baza unui centru național de arhivare, documentare și cercetare a artei teatrale românești. Florica Ichim mărturisește cu altă ocazie dorința tenace ce o mână în această încercare de a reține clipa ce s-a dus, de a nega partea de efemer a teatrului, în lupta sa cu timpul, cu uitarea, și preia o replică a regizorului Vlad Mugur, căruia îi va dedica în 2000, trei volume:

„Odată cu scurgerea timpului, imaginea memoriei teatrale se stinge. Cine a fost Aura Buzescu, cine Ion Iancovescu, cine Maria Botta, cine Mihai Popescu? Cine-am fost noi? N-o să se mai ştie, n-o să se mai audă. Emoţiile noastre nu vor mai umezi ochi, culorile noastre nu vor mai fi desluşite. Teatrul, artă unică, complexă, dilatat de alte arte ce îl compun, concentrat în lumina forţei cu care pătrunde în sufletele de dincolo de rampă, a fost blestemat până acum să fie pieritor”[4].

Editor neobosit, Florica Ichim semnează și patru volume de autor, interviuri fluviu susținute de materiale teatrologice semnificative; atât personalitățile alese cât și modul de a le pune în lumină sunt semnificative pentru afinitățile și ideile care îi leagă. Mai mult decât contradicția sau revelația, Florica Ichim caută rezonanțele… Despre George Constantin[5], subliniază în primul rând faptul că actorul, în cei aproape 40 de ani de teatru, ne-a dăruit ce era mai important în ființa sa.

„Din fiecare mărturie putem desprinde câte ceva din ființa nedezvăluită, în blocul monolitic se deschid crevase, descoperim spaime, vedem silueta de pe o banchetă din culise, îmbrăcată doar cu o cămaşă de tort şi în picioarele goale, aşteptându-şi intrarea în scenă la Jocul vieţii şi al morții…”

Jurnalista știe să citească astfel, ca într-o oglindă răsturnată, viața complexă a unui artist exemplar. Următoarea serie, în trei volume este dedicată „Meșterului” Vlad Mugur, din nou o carte densă și o abordare foarte personală, o carte făcută „între două drumuri, între două spectacole, între două lumi, unde viața și ficțiunea teatrală se împletesc”[6].  Dacă primul volum este un volum biografic, cel de al doilea volum, Hamlet, este o privire panoramică asupra acestui spectacol testamentar (regizorul a dispărut în 2001, în ajunul premierei), reconstituit prin jurnale de repetiții, cronici, fotografii și alte materiale documentare. Florica Ichim știe să înregistreze firul pasionat al unei biografii artistice de excepție, nu uită rolul său de „arhivar”, misiunea de a păstra în epocă glasuri și imagini ce nu pot fi uitate. Același demers stă și la baza volumului dedicat regizorului Tompa Gabor în 2003, tot un interviu-fluviu, exercițiu de admirație și de complicitate artistică în luptă împotriva uitării.[7]

În fine, Toca se povestește [8], o antologie de texte, este o încercare de portret prin fragmente de interviuri diverse, prieteni și parteneri, materiale provenind din arhive, de momente de viață; dar și o lungă convorbire semnată de Florica Ichim cu regizorul, extrem de vie, de provocatoare, după imaginea acestui creator de o mare originalitate și forță artistică. Din nou, alegerea acestui personaj plin de umor și de vervă, în luptă permanentă cu politicul, cu viața, nu este întâmplătoare pentru această pasionată de teatru, care a avut și ea de traversat multe etape dure. Florica Ichim sublinia de la început că această carte era pretextul „ca să ne aducem aminte după cinci ani de Toca”. E o promisiune pe care i-a făcut-o „eroului cărții”, promisiunea că va apărea o carte despre el și subliniază:

„Personaj fabulos, regizor pe măsura personajului, considerându-se liber într-o ţară carcerală şi într-o lume agresivă, Alexandru Tocilescu nu poate fi reconstituit doar de cei dinafara sa, care s-au bucurat de prezenţa-i ori de dispreţul său. Când, la început de mileniu, am încercat să dibui zonele misterioase ale personalităţii sale, el n-a adus la vedere decât ceea ce bănuiam deja. Platoşa sa, construită cu migală, era de fapt, armură cu viziera trasă. Aşadar, în aceste volume, n-am adus mărturii de la cei apropiaţi (rude, prieteni, cunoştinţe) decât atât cât au luminat ceva dintr-un spectacol. L-am lăsat pe Toca să povestească doar ce vrea el şi am completat cu ceea ce au înţeles ceilalţi din spectacolele lui (vezi Teatrografia destul de amplă, deşi selectivă)”.

Tot aici, amintim alte două apariții editoriale, dedicate a doi mari regizori români, Liviu Ciulei [9] și în fine,  Radu Penciulescu[10]. Și de astă dată regăsim aceași afinitatate afectivă cu numele alese, ca alte tușe și culori pentru portretul cronicarului martor.

„În primăvara anului trecut, după ce mă „luptasem” cu volumele Ciulei, mărturisea Florica Ichim la conferința de presă de lansare a volumului despre Penculescu, pe 28 octombrie 2018 la FNT, am avut un  moment de cumpănă și am zis: „Doamne, despre cine ar trebui acum să scriu?”. Și mi-a venit în minte un om la care țin enorm: Radu Penciulescu. În sufletul meu, dacă puneam trei oameni în rândul întâi, el era unul dintre ei.”

Și pentru că „Teatrul se citește”, numele campaniei lansate de revistă pentru promoarea literaturii dramatice europene, pentru Florica Ichim, critic de teatru cultivat și cu dragoste de carte, textul rămânea una din referințele de bază, într-un dialog neîntrerupt cu teatrul european (vezi afilierea la rețeaua europeană Fabulamundi Playwriting Europe).

Dacă cel mai bine putem desluși personalitatea ascunsă și profundă a criticului prin alegerile sale, unele rare mărtursiri ne pot aduce câteva accente utile prin câteva note culese din unele intervenții în presa vremii. Ce crede despre meserie și teatru:

„Critic de teatru înseamnă să scrii cu argumente”…Și mai departe: „Trebuie să scrii cu argumente, să ai discernământ, să ai conștiința valorilor cu care ai de-a face, să ai o continuă relație cu lumea teatrului, să cunoști actorii…” Ce-i trebuie unui teatru ca să fie valoros? Pozițiile sale sunt clasice, dar solide, iar formulele sunt ca întotdeauna pline de culoare și de miez. „Pentru ca teatru să fie de valoare este nevoie de un text de calitate, de actori de calitate, de un mentor de calitate. Și atunci va fi ceva care o să reziste. Teatru este o chestiune de «mâncat» cu inteligență și de făcut la fel. Nu poți să faci și să te duci la teatru oricum.”

Și în dezbaterea din epocă, dar mereu de actualitate, argumentele sunt de bun simț și evidente. Chiar dacă înlătură, dintr-un gest, teatrul venit cu violență de undeva din stradă sau din adevărurile altor generații:

„Vom avea un salt foarte important de la teatrul cotidian, cu măscări de pe stradă, care aduc pe scenă existenţa, la teatrul de idei. Cuvântul îşi va recâştiga locul laolaltă cu celelalte mijloace de expresie… Nu e vorba de supremaţia textului şi vechea luptă dintre text şi regie. Este vorba de idei şi comunicare reală.”

Este poate, în același timp, o datorie în timp, față de cel care odinioară a vorbit primul despre teatrul de idei, mentorul care i-a dat gustul și pasiunea ce îi va marca viața, dramaturgul Camil Petrescu. Departe de orice limbă de lemn, stilul Floricăi Ichim e întotdeauna simplu și la obiect:

„Teatrul nu e divertisment. Privind lucrul din acest punct de vedere, Hamlet nu ar mai trebui pus în scenă. Nu mai vorbim de Faust, de pildă. Ce înseamnă (pentru spectator) să se delecteze? Vine la teatru ca spectator normal, să aibă o comuniune cu o artă. Dacă nu doreşte aşa ceva, poate să stea în fotoliu să se uite la Măruţa, la Antena 3 şi alte fantasmagorii comice, cu sau fără silicoane. Oboseşte mai puţin, nu cheltuie deloc, şi îşi asigură şi apatia creierului…Când ne plictisim tare la teatru, înseamnă că spectacolul este prost, că nu stîrneşte nimic din noi, în niciun caz interesul. Şi această categorie nu intră în discuție”.[11]

Ceea ce o recomandă în primul rând pe Florica Ichim, care a decis să vorbească despre teatrul de azi în dialog permanent cu tradiția și vocile de pretutindeni, sunt valorile pe care le-a ales, cele ale generației sale, care au rezistat la proba timpului; și mai ales perseverența și dăruirea până în ultima clipă. Florica Ichim rămâne una din referințele importante ale criticii și istoriei teatrale românești și, din acest punct de vedere, ea va lipsi multă vreme teatrului nostru cel de toate serile…

Mirella Patureau

20 iulie 2022

Identificator obiect digital: https://www.doi.org/10.47383/DMTR.03.41

Bibliografie

[1]  Jurnal bihorean, Oradea, 27 septembrie 2013

[2] Vasile Ichim, 1930-2016, actor de teatru și film.

[3] La sfârșitul lunii iunie 2022, Muzeul Național al Literaturii Române a anunțat că va cumpăra arhiva Camil Petrescu, astăzi în posesia moștenitorilor Floricăi Ichim, cu sprijinul Primăriei București.

[4] La vorbă cu Vlad Mugur, antologie teatrologică de Florica Ichim, Teatrul Azi și Fundația „Camil Petrescu”,2000.

[5] George Constantin și comedia umană, Teatrul Azi și Fundația Camil Petrescu, 1999.

[6] La vorbă cu Vlad Mugur, ed. cit.

[7] Conversație în șase acte cu Tompa Gabor, Teatrul Azi și Fundația „Camil Petrescu”, 2003.

[8] Toca se povestește, vol 1, Teatrul azi și Editura Cheiron, volume apărute cu sprijinul UNITER şi AFCN, 2017

[9] Liviu Ciulei – acasă și în lume, 3 vol,  antologie teatrologică de Forica Ichim și Anca Mocanu, 2016.

[10] Radu Penciulescu şi teatrul la înălţimea omului, antologie de Florica Ichim şi Ada Maria Ichim, Fundaţia Culturală „Camil Petrescu”, supliment al Revistei Teatrul Azi, prin Editura Cheiron, Bucureşti, 2018.

[11] Fragmente dintr-o conferință de presă la Teatrul Tineretului din Piatra Neamț, consemnată de Violeta Moșu în ziarul Dor de Neamț, Piatra Neamț, 30 septembre 2018.