Banu, George

Invitat să vorbească despre George Banu în 2006 la ceremonia de acordare a titlului de Doctor Honoris Causa al UNATC, actorul Victor Rebengiuc l-a numit pe cunoscutul critic „un Prospero al personajelor teatrale”[1]. Definiția este extrem de potrivită pentru că include poziționarea criticului între două culturi, cea română și cea franceză, calitatea sa de mediator și acompaniator al artiștilor pe care a ales să-i însoțească de-a lungul timpului în căutările lor, asigurând o structură teoretică a laboratorului lor artistic.

George Banu s-a născut la București, în 22 iunie 1943, a copilărit la Buzău, unde tatăul său era medic și a început relativ devreme o carieră teatrală, inițial fiind acceptat la secția de actorie a Institutului de Teatru, pentru ca ulterior să se mute la secția de teatrologie/filmologie, într-un timp în care profesorii urmăreau atent performanțele studenților, sfătuindu-i cum să-și împlinească potențialul. Același lucru s-a petrecut, în același an, cu Andrei Șerban, transferat de la actorie la regie.

Tânărul George Banu a început să publice devreme în revistele de cultură românești ale epocii (Teatrul, Contemporanul, România literară), fiind apreciat de breaslă; a absolvit Institutul de Teatru în 1968. Și-a susținut apoi doctoratul în estetică la Universitatea București cu o teză intitulată Modurile comunicării teatrale în secolul XX, susținută pe 17 noiembrie 1973 sub îndrumarea profesorului Ion Toboșaru. În același an însă, cu prilejul unei plecări în Franța pentru un seminar, a decis să nu se mai întoarcă în țară. În dosarul său de la Securitate se precizează sec:

„La 30.12.1973 a plecat în Franța în scopul participării la seminarul francez de sociologie și nu s-a mai înapoiat, iar la 8.II.1977 i s-a aprobat stabilirea în Franța (în urma căsătoriei cu o cetățeancă franceză, fără aprobarea organelor competente din România) cu renunțarea la cetățenia română”[2].

 George Banu s-a stabilit la Paris, unde și-a construit o carieră academică strălucită ca profesor la Institutul de Studii Teatrale de la Sorbonne Nouvelle și la Facultatea de Studii Teatrale din Louvain la Neuve, Belgia. Este autorul a numeroase volume de eseuri inspirate de teatru publicate în limba franceză. [3]

Într-un volum care i-a fost dedicat, bunul său prieten Radu Penciulescu povestește despre luarea deciziei de a părăsi România într-o epocă în care, după tezele din iulie 1971 ale lui Nicolae Ceaușescu, ferestrele spre lume se închideau. Întâlnirea lui George Banu de la Paris cu regizorul Radu Penciulescu, aflat și el în pragul unei decizii similare de viață, o întâlnire esențială povestită în acest volum, avea loc într-un moment în care mulți alți artiști și intelectuali români părăseau țara, lăsând teatrul românesc cu mult mai sărac.

„Ne-am întâlnit în primele zile ale lui ianuarie 1974, într-o seară înghețată, undeva, nu departe de Arcul de Triumf, și am parcurs încet, vorbind, cu opriri dese, tot Champs Elysées. Eram așa de săraci că nu ne puteam permite nici măcar un pahar într-o cafenea. Mergeam și vorbeam despre viitor. Pentru a putea să ne naștem din nou, în altă lume, era esențial să «vrem» ceva. Când am ajuns la Rond Point, destinele noastre erau decise. George va alege universitatea – viața într-o capitală europeană a culturii. A rămas în Franța și a realizat ceea ce știm că a realizat. Eu, împins de o stranie dorință de anonimitate, mai sensibil la dimensiunea socială decât la cea culturală a vieții, am ales Suedia. (…) În mitologia prieteniei mele cu George, această călătorie a căpătat un nume de care ne amintim întotdeauna cu tandrețe și ironie: Coborârea pe Champs Elysées.”[4]

În 1990, imediat după Revoluție, George Banu a reluat imediat legăturile cu lumea teatrală din România, procedând la fel ca marii artiști autoexilați asemeni lui, printre care Radu Penciulescu, David Esrig, Andrei Șerban, Lucian Giurchescu și alții care au revenit pentru a împărtăși din experiența căpătată pe scenele lumii. A organizat, sub egida UNITER, împreună cu Patrice Martinet, festivalul româno-francez Le Printemps de la Liberte[5], a construit o rețea de legături esențiale între oamenii de teatru europeni și scena românească abia ieșită din izolare, facilitând turnee internaționale și, ulterior, invitarea unor mari artiști europeni în România. A continuat și continuă până astăzi să exercite acest gen de influență benefică asupra festivalurilor de teatru din România. Pe parcursul celor trei decenii de după Revoluție a fost prezent și la marile festivaluri din țara de origine, a ținut conferințe, și-a publicat cărțile apărute în Franța în limba română, construind minuțios una dintre cele mai vizibile și mai infuente prezențe publice ale unui profesionist din teatru. Este co-director al revistei teatrale din Bruxelles Alternatives Théâtrales și director al colecției «Le temps du Théâtre» publicată de editura franceză Actes Sud, iar în România a prezentat emisiuni de televiziune dedicate teatrului, a publicat în mai multe reviste culturale în limba română (Scena.ro, Yorick, Observator cutural ș.a.) și continuă să aibă o rubrică în revista Dilema Veche.

Scriitura lui George Banu e greu de încadrat în tiparele existente, el nefiind propriu-zis cronicar sau critic de teatru, nici teoretician în sensul strict academic, deși este autorul unui volum intitulat Miniaturi teoretice[6]. Stilul unic creionat de Banu este unul eseistic, fluent și fluid, incorporând concepte eminamente filozofice într-un discurs capabil să identifice esența alegerilor estetice ale regizorilor pe care i-a „acompaniat”, ca să folosim un termen drag lui[7]. Acest acompaniament a însemnat adesea o prietenie profesională care a permis urmărirea atentă a creațiilor unor regizori pe parcursul carierei lor, inclusiv în repetiții, și prin dialoguri extinse cu artiștii, autorul având astfel acces la straturile profunde ale creației acestora: Antoine Vitez, Peter Brook, mai târziu Thomas Ostermeier, K. Warlikowski, iar din România în special Mihai Măniuțiu (care a și regizat un text al eseistului într-un memorabil spectacol de teatru-dans[8]), Tompa Gabor, Felix Alexa, Gavriil Pinte.

În Exercises d’accompagnement  (l’ Entretemps, „Champ théâtral”, 2002), criticul face portretul marilor artiști europeni care definesc teatrul de artă modern: Antoine Vitez, Ariane Mnouchkine, Jerzi Grotowski, Yoshi Oida, Eugenio Barba, Andrei Șerban, Klaus Michael Gruber, ș.a., asumându-și deschis și explicând caracterul admirativ al scriiturii sale, hrănite de dialogul constant, apropierea și intimitatea cu artiștii săi, cu care are ”o comunicare secretă”, pe fondul unei încrederi împărtășite. În aceeași carte, autorul invocă și personalități definitorii ale trecutului teatrului european: de la Sarah Bernhardt la Cehov, Meyerhold, Beckett și Brecht, față de care exercită aceeași atracție, detectând admirativ dar cu mare precizie urmele lor în teatrul contemporan.

În 2004 apărea la Paris un volum de sinteză despre ”teatrul de artă” care a dominat secolul al XX-lea, Teatrul de artă, o tradiție modernă (editura Editions Theatrales). Volumul coordonat de George Banu includea lucrările prezentate în cadrul colocviului european consacrat Teatrului de artă, organizat de Academia Experimentală a Teatrelor și Institutul de Studii Teatrale/Sorbonne Nouvelle la Paris în noiembrie 1997. În 2010 el apărea și în limba română, la Editura Nemira, în traducerea Mirellei Nedelcu-Patureau, cu includerea unui capitol dedicat ”contribuțiilor românești” (Liviu Ciulei, Lucian Pintilie, David Esrig, Valeriu Moisescu, Vlad Mugur). În introducerea sa la volum, intitulată ”O sută de ani de teatru de artă”, eseistul amintește de ”dulapul de o sută de ani” din Livada de vișini de Cehov, metaforă dezvoltată în continuare în eseu pentru a sugera că artiștii care practică teatrul de artă sunt ”prinși între impulsul de transformare și consimțământul la starea lucrurilor. În fond, ei împărtășesc punctul de vedere al lui Cehov despre cel mai bun mod de a ameliora societatea.” Definit ca tipul de teatru care se opune teatrului de divertisment, ”teatrul de artă” este cel care impune figura regizorului, aducând-o din culise în prim-planul culturii teatrale, de aceea întreg volumul este împărțit în subcapitole dedicate unor regizori europeni care au consolidat prin munca lor această mișcare traversând întreg secolul XX, cu ramificații și în secolul actual (Stanislavski, Gordon Craig, Copeau, Meyerhold, Strehler, Vitez, Chereau, Stein, Bondy ș.a.)

Deși nu e autor de manuale, George Banu a contribuit și la o carte esențială pentru studiul teatrului, a cărei coordonare o semnează alături de Michaela Tonitza Iordache, colega sa de la București. Arta teatrului (editura Nemira în 2004, ediția a 2-a) include o selecție amplă de texte despre teatru, inclusiv texte nepublicate în românește până la apariția lor în acest volum, fiind astfel o foarte utilă enciclopedie a gândirii estetice despre teatru din Antichitate până în zilele noastre.

Un alt volum esențial pentru înțelegerea evoluției teatrului modern coordonat de George Banu este cel dedicat repetițiilor, act intim, fondator al activității teatrale. În Repetițiile și teatru reînnoit – secolul regiei (apărut în 2005 în Franța, apoi în 2009 în România, cu adăugarea unui capitol despre repetițiile regizorilor români), George Banu include studii istorice scrise de specialiști și mărturii personale ale unor regizori pentru a demonstra importanța repetițiilor pentru ceea ce scriitorul Heinrich vom Kleist numea ”elaborarea progresivă a ideilor”. La fel ca dezvoltarea ideilor prin dialog cu un altul, care te ajută să avansezi în construirea unui edificiu efemer dar tot mai coerent prin oglindire, și construcția unui spectacol urmează aceleași etape, de la idee la structură incorporată de actori pe scenă.

”Peter Brook spune că <<a repeta este a gândi cu voce tare>>. Pentru Kleist, elaborarea… presupune de asemenea <<o veritabilă meditație cu voce tare. Ideile și formularea lor evoluează împreună…>>  Această coincidență invită la a recunoaște unui filozof, ca și unui regizor, dreptul de a face apel la cuvânt ca la o <<roată de rezervă>> pentru spiritul intrat în efervescență grație atât libertății care i s-a acordat, cât și prezenței partenerilor. Pentru a se desăvârși, spectacolul are nevoie de această libertate a regizorului și a grupului de a avansa mergând și de a gândi în comun.”[9]

De altfel, George Banu a coordonat volumul XIII al celebrei serii Les Voies de la création théâtrale (1985) consacrat lui Peter Brook și a publicat o carte despre opera lui « pariziană »  care a fost reeditată de mai multe edituri în Franța și România, demonstrând atașamentul eseistului față de marele regizor european. În anii din urmă, extrem de prolifici, cărțile lui George Banu redevin cărți de autor unic, unele chiar memorialistice, cum este seria Parisul personal (I) Casa cu daruri, (II) , Rivoli 18 (III), apărută la Nemira în 2015.

Demult, într-o mașină care ne ducea către o premieră, undeva într-un teatru din țară, George Banu mi-a povestit, mi s-a părut mie că în glumă, că se gândește la un ”compendium de imagini teatrale” în care ar merita consemnate locurile comune ale teatrului modern pe care ținea minte exact în ce spectacole le identificase și ce semnificații aveau. Nu era deloc o glumă: scena goală, obiectele multiplicate, nudul, ghetele scâlciate, zăpada, copilul, până și melonul sau părul de pe pieptul actorilor sunt puse în context cultural și descifrate pe înțelesul tuturor în volumul Scena modernă. Mitologii și miniaturi (Nemira, 2014) volum care începe cu un eseu despre ”demascarea culiselor”. El face parte tot din panoplia acestor ”priviri personale”, fiindcă teatrul este o a doua casă pentru George Banu. O casă ale cărei obiecte le știe pe dinafară și pe care le convoacă întru explicarea mecanismului complex, înfiorător sau derizoriu, în orice caz efemer, care este spectacolul de teatru. Nu întâmplător, cel mai recent volum al lui George Banu, în curs de apariție în 2022 în Franța, se intitulează Les objets blessés (Obiectele rănite).

***

Recunoașterea lui George Banu ca om de teatru de mare influență în Europa este confirmată și de faptul că este membru cu titlu personal al Uniunii Teatrelor Europene[10], Presedintele Premiului Europa pentru teatru și președinte onorific al Asociației Internaționale a Criticilor de Teatru (AICT) pe care a condus-o ca secretar general, apoi ca președinte în perioada 1985-2000. George Banu este Doctor Honoris Causa al mai multor universități europene, printre care Universitatea din Salonic; în 2006, a primit titlul de Doctor Honoris Causa al Universității de Artă Teatrală și Cinematografică din București, primind ulterior același titlu și de la universitățile din Tg. Mureș, Craiova, Iași și Sibiu.  A primit multe alte distincții și premii, printre care Premiul pentru cea mai bună carte de teatru din Franța (de trei ori), Premiul Criticii la Gala UNITER 2012, Premiul Special al Festivalului Shakespeare în 2012 oferit de Rotary Craiova, titlul de Cavaler al Ordinului Artelor și Literelor, oferit de statul francez, iar în 2013 a devenit membru onorific al Academiei Române, iar în 2014 a primit Marele Premiu al Academiei Franceze.

 În urmă cu zece ani am scris într-un număr special dedicat lui George Banu de revista Vatra [11] un articol pe care îl reiau aici fiindcă mi se pare în continuare relevant pentru chintesența carierei eseistului care face obiectul acestei fișe de dicționar:

„O frază pe care am citit-o undeva, într-un eseu al lui George Banu, mi-a părut a fi cheia operei acestui autor. Eseistul vorbea acolo despre o veche dorință lui de a fi scriitor și despre teama că nu are destul talent pentru asta, ca fiind motivele pentru care a început să scrie despre teatru. Să mai spun că această teamă – rămâne de văzut cât de justificată – a fost norocul lumii teatrale europene, care a câștigat astfel o voce unică? George Banu este, fără îndoială, un maestru al a scrisului despre teatru, dar care sunt oare izvoarele unicității scriiturii sale?

Într-un timp în care cercetătorii din întreaga lume parcurgeau propria căutare înspre identificarea celor mai potrivite căi de a-și comunica descoperirile, George Banu a găsit în teatru canalul cel mai potrivit de transmitere a propriilor reflecții despre lume și viață, întemeind in jurul scenei și cu ajutorul oamenilor scenei, o filosofie personală. Asemeni unui etnograf, care pleacă în căutarea unor culturi diferite pentru a-și redefini propria cultură, George Banu, plecat din cultura română și pășind cu atenție și seriozitate pe podul ridicat de teatru, a prins rădăcini în cea franceză. Sau poate, așa cum spunea un alt mare om de cultură care a parcurs același traseu, Emil Cioran, «rădăcinile îi sunt românești, iar aripile franceze».

Oricum ar fi, într-o lume post-exil, George Banu a devenit el însuși un fel de pod teatral care a contribuit major la regăsirea rădăcinilor europene ale culturii române. Facilitator de elită, scriitorul s-a aflat la originea multor prietenii și întâlniri artistice, circulând permanent între culturi, în plan uman, artistic și lingvistic. Cărțile sale apărute și premiate în Franța au aproape toate versiuni românești, aceasta fiind poate expresia cea mai bună a dorinței autorului lor de a aparține în continuare și culturii române. Bilingvism edificator.

Iar cărțile ne dau răspunsul la întrebarea care l-a condus pe George Banu pe drumul spre teatru: aceea legată de talentul de scriitor. Nu numai că toate cărțile sale dovedesc fără umbră de îndoială acest talent, dar întreaga sa operă – construită la intersecția dintre genuri, între academic și eseistic, între confesiune personală și scenariu teatral – este expresia  unei sofisticate interdisciplinarități, capabilă să seducă un public postmodern.

Ca pasionat etnograf al teatrului european, George Banu a cercetat „poporul teatrului” prin cei mai străluciți reprezentanți ai săi, extinzând totodată cercetarea și spre intersecțiile teatrului cu alte arte, spre studiul comparat al textelor dramatice universale, precum și spre analize profunde ale particularităților și evoluției scenei în epoca modernă. Investigând nuanțat, privind mereu prin lentila unui critic nu numai cultivat, ci și îndrăgostit de arta pe care o observă, George Banu și-a canalizat toate calitățile scriitoricești și sensibilitățile umane înspre scenă.

Etnograful a experimentat din plin magia ”cultului teatrului”, devenind unul dintre marii săi inițiați”.

Cristina Modreanu

Identificator obiect digital: https://www.doi.org/10.47383/DMTR.02.01

Bibliografie:

1. Radu Penciulescu și teatrul la înălțimea omului (1), antologie teatrologică de Florica Ichim și Ada-Maria Ichim, editată de Fundația Culturală ”Camil Petrescu”, 2018
2. George Banu – Scena modernă. Mitologii și miniaturi, Nemira, 2014
3. Exercices d’accompagnement, d’Antoine Vitez à Sarah Bernhardt, ed l’Entretemps, „Champ théâral”, 2002

[1] Autoarea a asistat personal la acest moment

[2] Arhiva CNSAS, DUI 235455 pe numele George Banu

[3] Vezi lista de publicații G.Banu in secțiunea materiale scanate din DMTR

[4] Radu Penciulescu și teatrul la înălțimea omului (1), antologie teatrologică de Florica Ichim și Ada-Maria Ichim, editată de Fundația Culturală ”Camil Petrescu”, 2018, pg 8

[5] https://www.lemonde.fr/archives/article/1990/04/10/acteurs-et-metteurs-en-scene-francais-en-roumanie-le-theatre-est-toujours-un-espace-de-liberte_3957459_1819218.html

[6] Miniatures théoriques, ed. Actes Sud, „Le temps du théâtre”, 2009

[7] George Banu este autorul unui volum plecând de la această idee: Exercices d’accompagnement,  d’Antoine Vitez à Sarah Bernhardt, ed l’Entretemps, „Champ théâtral”, 2002

[8] L’Oubli/Uitarea de George Banu. Traducerea: Anca Măniuțiu. Spectacol de Mihai Măniuțiu. Coregrafia: Sylvain Groud și Vava Ștefănescu, 2001

[9] George Banu – Repetițiile și teatrul reînnoit – secolul regiei, editura Nemira,  2009, pg 12

[10] https://www.union-theatres-europe.eu/georges_banu

[11] Cristina Modreanu – ”George Banu, etnograful teatrului european”, Vatra, 2011