Beligan, Radu

Născut chiar în anul Marii Uniri a României, 1918, Radu Beligan a avut șansa de a-și suprapune destinul personal și profesional peste aproape un secol din istoria noii țări, devenind una dintre cele mai pregnante și complexe personalități culturale ale acesteia.

După propriile-i mărturisiri, a ales teatrul impresionat de un spectacol de la Comedia Franceză: ”În 1935, un turneu al Comediei Franceze a declanșat violent vocația mea pentru teatru. Am fost atât de marcat de spectacolul Vicleniile lui Scapino, încât vă pot descrie, după 65 de ani, în cele mai mici detalii jocul actorilor și mizascena”, spunea actorul în discursul de acceptare a titlului de Ofițer al Legiunii de onoare oferită de statul francez. A debutat în teatrul Regina Maria în stagiunea 1937-1938 cu un rol în Crimă și pedeapsă de Gaston Barry, după Dostoievski, în regia lui Mihai Zirra. În anii următori, până la cel de al doilea război mondial, a jucat intens în mai toate companiile vremii, de la Alhambra, la Teatrul Uranus, de la Teatrul Tudor Mușatescu (Roxy) la Teatrul Maria Filotti (Sărindar) și de la Grădina C. A. Rosetti la Teatrul Majestic. Cele mai interesante partituri din această perioadă le-a susținut însă la Teatrul Municipal (1944-1945) și la Teatrul Comedia (1945-1947), lucrând cu Sică Alexandrescu, Marietta Sadova, W. Siegfried, Ion Talianu. În stagiunea 1947-1948 și-a încercat norocul și ca producător, cu două spectacole produse sub numele Companiei Radu Beligan, spiritul întreprinzător nepărăsindu-l niciodată, nici după ce regimul comunist instalat după război a decis, în 1948, naționalizarea teatrelor și interzicerea inițiativelor private în acest domeniu. În același an, 1948, este adus la Teatrul Național de către Sică Alexandrescu și are șansa de a face parte din echipa care va juca Integrala Caragiale sub direcția acestuia. Ca actor, s-a impus și a intrat în conștiința publicului românesc prin ceea ce criticul Valentin Silvestru numea ”acel facies, care îi este atât de propriu, de comprehensiune pentru tot ceea ce este omenesc și de rezervă neliniștită pentru tot ce ar putea fi neloial față de om.”[1] Silvestru a fost unul dintre primii critici care l-au declarat ”unul dintre cei mai reprezentativi și mai îndrăgiți actori români contemporani”.[2]

Un adevărat supraviețuitor în timpul regimului comunist, un regim care a frânt multe cariere artistice și destine umane și profesionale, Radu Beligan a navigat sistemul în toate etapele lui, mai închise sau mai permisive, găsind întotdeauna calea cea mai bună de a-și duce la bun sfârșit planurile artistice. Reușita s-a datorat, dincolo de talent, unei profunde înțelegeri a naturii umane și a resorturilor socio-politice care sunt esențiale în funcționarea oricărui regim politic: ”Ieri eram un adolescent cu multe candori. Azi cunosc culisele, manevrele, combinațiile, micile comploturi și marile interese, metodele de persuasiune ale curteanului și tehnica loviturii de stat în lumea artei”[3], mărturisea actorul într-o carte de confesiuni.

În afară de cariera de actor, dezvoltată permanent prin noi roluri și noi înfruntări creative, alături de regizori și dramaturgi din toate generațiile, remarcabilă a fost munca sa de director de teatru, animator de trupe teatrale, vector de afirmare a noi nume de actori și regizori și, nu în ultimul rând, facilitator al unora dintre cele mai importante succese internaționale ale teatrului românesc în timpul unui regim ce restricționa dreptul la circulație, producând izolare culturală. Având permisiunea regimului de a circula, a profitat pentru a citi în original sau în limbi de circulație internațională scrierile filosofilor și antropologilor contemporani (Hannah Arendt, Claude Lévi-Strauss) și pentru a urmări creația unor mari regizori din diferite culturi, printre care îi menționează admirativ în memoriile sale pe Peter Brook, Ariane Mnouchkine, Robert Wilson, Victor Garcia și alții.

În 1961 i s-a oferit de către oficialități ocazia de a înființa un nou teatru, care avea să devină Teatrul de Comedie. Într-un interviu pentru proiectul de cercetare în arhivele acestui teatru, Comedia Remix, Radu Beligan își amintea despre acest moment:

”Profitând de lichidarea unui ansamblu falimentar, Directorul general al teatrelor mi-a propus crearea unui nou teatru în Bucureşti. Cu o grabă pe care nici azi nu mi-o explic, mi-a dat o coală de hârtie şi un stilou şi, pe colţul biroului său, am făcut în cincisprezece minute o listă cu douăzeci şi şase de actori, doi regizori şi un scenograf. Acesta a fost actul de naştere al Teatrului de Comedie. În contextul acelor instituţii greoaie, am avut fericirea să pot face un teatru pornind de la zero, un teatru cu un număr mic de actori, pe principiul teatrelor private, actori aleşi după criteriul unor afinităţi elective.”[4]

Începând cu 5 ianuarie 1961, timp de aproape zece ani, Radu Beligan a produs la Teatrul de Comedie unele dintre cele mai importante spectacole care au marcat perioada ”reteatralizării teatrului”, în competiție cu Teatrul Bulandra, al cărui repertoriu era marcat de Liviu Ciulei și Lucian Pintilie. La Comedie s-au remarcat regizorii David Esrig și Lucian Giurchescu, ale căror spectacole au fost prezentate în turneu între 1963 și 1970 în mai multe țări ale lumii, URSS, Suedia, Franța, R.F.Germană, R.D. Germană, Cehoslovacia, Iugoslavia, Ungaria, Austria, Italia,Franța, Spania, Israel.
În 1965 Teatrul de Comedie a primit la Paris ”Premiul Teatrului Naţiunilor pentru “cea mai bună participare naţională” obţinut cu spectacolele Rinocerii de Eugène Ionesco, regia Lucian Giurchescu, Umbra de Evghenii Şvarţ şi Troilus şi Cresida de William Shakespeare, ambele în regia lui David Esrig, ultimul dintre ele fiind distins de asemenea şi cu premiul pentru cel mai bun spectacol”, după cum se arată pe pagina de prezentare a Teatrului, wwww.comedia.ro.

Radu Beligan a plecat de la direcția Teatrului de Comedie în 1969 pentru a prelua conducerea Teatrului Național din București, în ciuda reținerii cu privire la această schimbare:

”N-am nicio îndoială că voi regreta climatul estetic și moral de la Teatrul de Comedie, atât de receptiv înnoirilor și atât de rezistent spiritului combinard. Și totuși, de ce-aș exclude din capul locului posibilitatea de a clinti nepăsări, somnolențe, mediocrități?”[5],

își nota el cu o zi înainte de a accepta propunerea. În același an, devine membru al Comitetului Central al PCR între 1969-1989, fiind şi deputat al Marii Adunări Naţionale între 1961-1975. În această ipostază semnează, în diferite publicații ale vremii, printre care și revista Teatrul[6] o serie de articole și intervenții in care susține politicile Partidului Comunist Român, condus începând din 1965 de către Nicolae Ceaușescu.

Radu Beligan a rămas directorul Teatrului Național timp de trei decenii, până la schimbarea de regim din 1990, când și-a dat demisia sub presiunea morală a momentului. Așteptând să se aștearnă uitarea peste notorietatea lui din timpul regimului comunist, actorul a scris, a tradus piese și a regizat cu succes spectacole în sistem privat, reactivându-și spiritul antreprenorial cultivat în perioada interbelică. A fost invitat să joace la Teatrul Evreiesc de Stat și la Teatrul Național din Craiova condus de Emil Boroghină. În 2001este distribuit de Lucian Pintilie, care își declarase admirația față de el ca actor înainte de 1989[7], în filmul După-amiaza unui torționar, în care joacă rolul unui intelectual, fost deținut politic.

A rămas convins până la sfârșit că a ales calea cea bună făcând un compromis cu regimul comunist:

”În interviul pe care i l-am dat lui Mircea Iorgulescu într-o emisiune a „Europei Libere“ din 5 martie 1997, am numit atitudinea mea din anii regimului comunist „un compromis responsabil“, socotind că tranzacția a fost mai profitabilă pentru cultură decât pentru sistem… Nici prin fire, nici prin opțiune, nu sunt cel ce se înregimentează. Mai curând țin să mă deosebesc printr-o anumită demnitate a inteligenței, iar inteligența înseamnă și iscusință. Iscusința aceasta avea să mă coste scump, după cum s-a văzut.”[8]

Între timp, a rămas un bun observator al scenei românești, a continuat să încurajeze noi talente și să joace alături de acestea, așa cum făcuse și înainte. A fost în relații apropiate cu cei mai importanți creatori români, din toate generațiile, le- a susținut carierele și le-a fost multora sprijin la nevoie. În 1971, aflat în turneu la Paris, îl întâlnea pe tânărul regizor Andrei Șerban care participa la un atelier susținut de Peter Brook și care i-a cerut sfatul cu privire la întoarcerea în țară. Beligan îl sfătuiește să nu se întoarcă în România comunistă, sfat de care își amintește mulți ani mai târziu, pe un pat de spital, considerându-l ”unul din momentele cu care mă mândresc acum, la bătrânețe”[9]. Importanța momentului este recunoscută și de Andrei Șerban în memoriile sale.[10]

De la înălțimea experienței sale profesionale, Radu Beligan a criticat ocazional degradarea meșteșugului actoricesc. În martie 2008, la 89 de ani, cu ocazia împlinirii a 70 de ani pe scenă, actorul-veteran a vorbit despre ”buna articulare a textului” numind-o ”politețea actorului față de public”, a menționat că actorii trebuie ”să trateze profesia cu înălțime sufletească” și că pentru a face carieră aceștia au nevoie de sănătate fizică și morală, plus experiență de viață și de scenă. De asemenea, a tratat cu umor tarele meseriei, printre care ”veșnica problemă a actorului român numită Ce să fac cu mâinile”, dar a și subliniat importanța privirii actorului, care „reprezintă cel mai fidel gândirea actorului, acesta poate reda ambiguitatea prin discordanța dintre privire și vorbe”.

Amintindu-și cu această ocazie de primele sale experiențe în teatru, alături de Victor Ion Popa, apoi de Alexandru Giugaru, la Teatrul ”Muncă și voie bună”, apoi la Teatrul Național aflat pe Calea Victorie, ”unde azi se află un hotel”, Beligan a povestit despre eleganța spectatorilor, despre rafinamentul stilului lor de viață, materializat în supeurile de după spectacol, luate în restaurantele din centrul orașului, actorul exclamând la un moment dat: ”O, Doamne, cum am uitat să trăim!”. Cunoscutul actor a mai vorbit despre victorie, ca rezultat al unei atitudini, al unei filozofii de viață și a dat exemplul celui pe care l-a numit ”ultimul meu profesor, Roger Federer”. Decis să învețe permanent, chiar de la cei mai tineri decât el, Radu Beligan a observat că tenismenul Federer” joacă din instinct, curajos, cu mintea și trupul în perfectă sincronizare”. Pornind de la acest exemplu, celebrul actor a înțeles mai bine că ”secretul victoriei este să pornești concentrat pe ceea ce vrei, înfrângerea să nu existe în mintea ta, să te gândești doar la câștig. Stă în puterea noastră să ne controlăm gândirea și emoțiile și, de ce nu, și frica”[11].

Un adevărat exemplu de autocontrol, sânge rece, concentrare și putere de muncă, Radu Beligan a abordat de-a lungul carierei sale actoricești un repertoriu complex, clasic și modern, a creat roluri în teatru și film deopotrivă, și s-a ridicat deasupra vremurilor, traversând aproape o sută de ani din istoria tulbure a acestei țări. Edificiul pe care și-a construit popularitatea rar egalată de alți actori a fost acela al talentului condus de inteligență: ”este o mare încântare să-l vezi pe Radu Beligan pe scenă și să pătrunzi în universul unui erou, călăuzit de acest talent puternic, care-ți fixează caracterul în memorie”, scria același Valentin Silvestru.[12]

Adevărata reușită a lui Radu Beligan este aceea că ”n-a ieșit niciodată din atenția publică și nici din inimile majorității românilor, care îi aprecia calitățile artistice, iertându-i duplicitatea exersată în relația cu un sistem totalitar. Cu o inteligență ascuțită și un simț al orientării politice și sociale care l-au ghidat timp de un secol prin meandrele istoriei, actorul Radu Beligan simbolizează poziția teatrului ca dansator într-un vals uneori grotesc, alteori înălțător, cu sistemul politic. Dansul artei cu ideologia, experimentat sub toate formele lui, mai mult sau mai puțin plăcute, deseori la limita riscului.”[13]

Radu Beligan a fost Președinte al Institutului Internațional de Teatru (reales de trei ori consecutiv în perioada 1971-1977, apoi președinte de onoare pe viață al ITI), iar printre numeroasele premii și distincții primite de-a lungul vieții se numără cea de Ofițer al Legiunii de onoare franceze (2002) și Membru de onoare al Academiei Române (2004).

Cristina Modreanu

Identificator obiect digital: https://www.doi.org/10.47383/DMTR.01.03

Note
[1] Valentin Silvestru – Prezența teatrului, editura Meridiane, 1968
[2] Idem.
[3] Radu Beligan – Între acte, editura ALL, București, 2013 pagina 15
[4]Cristina Modreanu – Radu Beligan, ultimul interviu: https://revistascena.ro/interviu/radu-beligan-ultimul-interviu-am-satisfactia-ca-atat-la-comedie-precum-si-la-national-am-reusit-sa-dau-teatrului-romanesc-din-anii-aceia-o-plaja-de-liniste/
[5] Radu Beligan – Între acte, editura ALL, București, 2013, pagina 51
[6] Vezi colecția revistei Teatrul, disponibila online pe www.cimec.ro
[7] Scrisoare publicată în volumul de memorii semnat de Beligan, Între acte
[8] Radu Beligan – Între acte, editura ALL, București, 2013
[9] Radu Beligan – Între acte, editura ALL, București, 2013, pagina 180
[10] Andrei Șerban – O biografie, editura Polirom, 2006
[11] Citate din notele autoarei, care a participat personal la evenimentul de la TNB
[12] Valentin Silvestru – Prezența teatrului, editura Meridiane, 1968
[13] Cristina Modreanu – Grimoane și gramofoane: Teatrul românesc la 100 de ani, Scena.ro nr. 41 (3)/ 2018, pagina 4

Bibliografie

• Radu Beligan – Între acte (însemnări, cugetări, rememorări), editura ALL, București, 2013
• Valentin Silvestru – Prezența teatrului, Editura Meridiane, 1968
• Teatrul de Comedie 50 – album editat de Teatrul de Comedie cu prilejul împlinirii a cinci decenii de existență, 2011
• Mirella Patureau- Trupe românești pe scena pariziană, înainte și după dezgheț, Scena.ro, pg. 28, nr. 3, 2009
• Cristina Modreanu- Caragiale 100. Schițele lui Caragiale, o frescă socială, între ieri și azi, Scena.ro, pg 19, nr. 20, 2012
• Cristina Modreanu – Radu Beligan – ultimul interviu, Scena.ro, pg. 42, nr 33, 2016
• Viviana Iacob – The Internationalisation of Romanian Theatre- The Young Theater Director Symposium 1969, Institutul Prezentului, 2018, https://institutulprezentului.ro/en/2018/11/07/the-internationalisation-of-romanian-theatre/