Boruzescu, Radu și Miruna

Despre Radu și Miruna Boruzescu nu se poate vorbi separat. „Fiind atât de mult timp de când eram, studenți, împreună, deveniserăm parcă o singură persoană” [1], spune Radu Boruzescu atunci când este întrebat cum abordau decorurile și costumele unui nou proiect artistic. Au semnat împreună decorul – Radu – și costumele – Miruna – a zeci de spectacole de teatru, operă și filme, în România anilor 1960-1970, iar după ce au părăsit România comunistă în anul 1973, în toate marile capitale  culturale ale lumii din Europa, Statele Unite ale Americii, Australia.

Au colaborat în România cu cei mai importanți regizori de teatru și film ai perioadei, alături de care s-au format: Lucian Pintilie, Liviu Ciulei, David Esrig, Valeriu Moisescu – în teatru; Iulian Mihu, Dan Pița, Mircea Veroiu, Alexandru Tatos, Sergiu Nicolaescu – în film. Au continuat colaborarea cu Pintilie, Liviu Ciulei, David Esrig imediat după ce au părăsit țara, în Europa și Statele Unite, la care s-au adăugat Andrei Șerban, Petrică Ionescu, Radu Penciulescu.

Cariera lor extraordinară  a început în România anilor 1960, ca studenți ai Institutului de arte plastice „N. Grigorescu”, secția Arte decorative, scenografie de teatru și cinema, pe care o absolvă în 1969, respectiv 1970. În facultate sunt marcați de cursurile scenografului Paul Bortnovschi, Adinei Nanu, care preda istoria costumului, ale pictorilor Vladimir Șetran și Paul Bitzan, și mai puțin de cele ale profesorilor de clasă, Alexandru Brătășanu și Mihai Tofan. Au șansa de a participa la un masterclass al lui Liviu Ciulei, care este invitat să susțină câteva cursuri, la care veneau „toți studenții, chiar și de la Sculptură, și de la Pictură.” Însă, „adevărații noștri profesori au fost spectacolele lui Esrig, Pintilie, Ciulei, Penciulescu. Când eram noi studenți, dacă n-am fi avut reperele astea, din noi nu mai rămânea nimic,[2]” subliniază Radu Boruzescu.

Debutul în teatru vine chiar în această perioadă, când Eugenia (Gina) Ionescu, o tânără studentă la secția de regie a I.A.T.C. „I.L.Caragiale”, aflată în căutare de scenografi pentru spectacolul său de absolvență cu Uriașii munților, de L. Pirandello[3], vede machetele studenților Miruna Popescu și Radu Boruzescu într-o expoziție de final de an și le propune să lucreze împreună. „Am o venerație pentru momentul respectiv, pentru că bănuiesc că dacă nu ar fi fost, nu ne-ar fi văzut nimeni. Eram studenți și ea era studentă,” mărturisește Radu Boruzescu.[4]

Spectacolul studentei în anul IV regie de teatru Eugenia Ionescu, la clasa lui Lucian Giurchescu, asistent Cornel Todea, este primit foarte bine de critică. „Spectacolul, în totalitatea sa, realizează o atmosferă artistică destul de rar întâlnită chiar pe scenele mai căutate de public,” scrie Mihai Creangă în revista Amfiteatru, din iulie 1968. El remarcă, de asemenea, funcționalitatea poetică a decorului. „Astfel, scenografia (Radu Boruzescu, anul V la Institutul de arte plastice „N. Grigorescu”) nu a ilustrat propunerile lui Pirandello, ancorate într-o imaterialitate improprie scopului urmărit, ci a desenat o aluzie inspirată la un carusel de bâlci, simbol al bucuriilor naive și totale ale copilăriei.” Costumele realizate de studentele Miruna Popescu și Marilena Burețea vorbesc „despre rămășițele lumii din afară”, scrie Florica Ichim în rubrica de teatru a ziarului Munca.

Decorul piesei – un carusel din lemn la scară reală – și costumele sunt realizate cu ajutorul colegilor de la secțiile de sculptură, sticlărie. „Era făcut cu puțini bani și totul funcționa. Din fericire! Pentru noi, Casandra era un loc magic,”[5] mărturisea Radu Boruzescu în cadrul unui masterclass pe care l-a susținut la U.N.A.T.C. „I.L. Caragiale” în ianuarie 2020, cu ocazia decernării titlului de Doctor Honoris Causa de către universitatea bucureșteană.

În România liberă din 2.07. 1968, Monica Săvulescu subliniază colaborarea regizor-scenograf în rezolvarea metaforei viață-teatru a piesei, numind-o „o sinteză a poeticii pirandelliene”: „În locul vilelor, al lojelor ei, al podului din textul lui Pirandello, regizoarea Eugenia Ionescu și scenograful Radu Boruzescu au închipuit un carusel. Caruselul vieții, poate cel mai concret simbol pentru un cadru specific, menit să cuprindă consumul tuturor dramelor dialecticii (…).”[6]

Succesul spectacolului de absolvență al Ginei Ionescu le deschide porțile celor trei debutanți către teatrul profesionist. Cameristele lui Jean Genet este următorul spectacol pe care îl fac împreună, la Teatrul din Ploiești, în același an, 1968. Cronica Anei Maria Nartea din Informația Bucureștiului din 26.12.1968  salută „intrarea strălucită” în teatrul profesionist a tinerei echipe de creație, acordând un spațiu generos analizei decorului și costumelor, pe care le consideră parte organică a viziunii scenice:

„Foarte tînărul Radu Boruzescu, încă student în ultimul an al secției de scenografie a Institutului de arte plastice, a reușit aici una dintre compozițiile cele mai originale, care ne reamintesc că teatrul poate fi un miracol al privirii. Camera construită de el pe scenă este în același timp altar al voluptății și al bogăției și gingaș, elegiac monument funerar. Iar rochiile create de Miruna Popescu (și ea studentă a aceleiași clase de scenografie) întregesc monumentalitatea lor încărcată, ridicând în fantastic caracterele de stil ale modei de la începutul secolului.”[7]

Tânărul cronicar de teatru George Banu scoate în evidență gândirea scenografică unitară a semnatarilor decorului (Radu Boruzescu) și costumelor (Miruna Popescu) și legăturile estetice și conceptuale cu regizoarea spectacolului: „Radu Boruzescu e probabil un colaborator dificil, căci, personalitate distinctă, scenografia înseamnă pentru el o creație confidențială. Acest decor continuă ce ne-a descoperit acela din Uriașii munților. Pe Boruzescu îl captivează iluzia – e probabil punctul de întâlnire cu Eugenia Ionescu – și mirificul. Împreună cu Miruna Popescu, el concepe un regat abundent, al oglinzilor și ornamentelor false. Fastul nu își ascunde aici boala măduvei, căci o albeață cadaverică stăpânește totul. Scenografia desenează o metaforă fascinantă și senzuală a universului lui Genet.”[8] Florica Ichim, în cronica din România liberă vorbește despre „una dintre cele mai copleșitoare transcripții plastice” pe care Radu Boruzescu le construiește pentru slujba confesiunii: „Decorul său compus din tot ce poate fi mai desuet (amorași, coronițe de flori artificiale, ciucuri, figurine, etc., etc.) ajunge însă la materializarea macabrului. Funebrul este strălucitor de alb, luminat crud și iritant, adevărat fundal ironic incluzând marca tragismului mărunt ridiculizat prin propria nimicnicie.”[9]

Un debut strălucitor pentru regizoare și cuplul de scenografi cu care lucrează. Începutul este întotdeauna foarte important, mărturisește Radu Boruzescu, adăugând că amândoi îi datorează Ginei Ionescu intrarea în lumea teatrului: „Pentru noi, a fost persoana cea mai importantă cu care am început. Am avut norocul să lucrăm împreuna la primele spectacole și îi mulțumesc din suflet. O persoană excepțională.”[10]

Cariera celor doi continuă în teatru, deschizându-se în paralel și înspre film, prin începutul colaborării cu regizorul Iulian Mihu la serialul de televiziune Neînfricații (1970), serial care a fost interzis. Azi, toate cele cinci episoade realizate de TVR în coproducție cu francezii, sunt de negăsit. Mihu este următoarea figură importantă ce a marcat cariera celor scenografi. După ce vede Uriașii munților, regizorul, căruia îi plăcea să lucreze cu neprofesioniști, îi propune lui Radu Boruzescu rolul principal masculin din filmul Felix și Otilia (1972). Mirunei Boruzescu îi încredințează costumele. Pentru ea filmul reprezintă oportunitatea ideală de a-și manifesta extraordinara creativitate, în care detaliul fuzionează cu viul. „Costumele create de Miru țineau cont de liniile din epocă, dar nu le copiau, erau o combinație între o realitate documentată și un element care n-are nimic de a face cu o descriere, cu o realitate.,” povestește Boruzescu. Pentru bătrânul neprofesionist ce-l va juca pe Costache Giurgiuveanu, unchiul avar al studentului Felix Sima, Miruna compune un costum ce rămâne emblematic în istoria filmului românesc – un frac alb și o căciuliță croșetată de ea însăși. La vederea lui, Mihu exclamă entuziast: Asta e!

Implicarea lui Boruzescu în realizarea filmului nu rămâne însă numai la interpretarea lui Felix, el semnând și scenografia alături de arhitectul Liviu Popa. Pentru dramatizarea romanul Enigma Otiliei a lui George Călinescu, Mihu, care este și autorul scenariului împreună cu Ioan Grigorescu, începe o căutare asiduă a casei lui Moș Costache, casă ce constituie axul central pe care este construit filmul. Boruzescu va participa la prospecțiuni, ca mai apoi să semneze, alături de Liviu Popa și scenografia filmului, pentru care vor primi Premiul ACIN pentru scenografie în anul 1972. „Filmul s-a făcut în Hanul Gabroveni, unde este acum Arcub-ul. (…) Totul era părăsit, abandonat, prăfuit, fără lumină. Am intrat cu o lanternă. Clădirea aparținea primăriei, era complet închisă, dar porțile mari încă existau. Puteai să faci orice. Am zis: aicea! (…) Primul cadrul era prima ușă, prin care mă uitam eu și-l văd pe bătrân cu o scară,” își amintește Boruzescu.[11]

Critica de film subliniază importanța crucială a spațiului, decorului și costumelor pentru poetica cinematografică a lui Mihu. „Decorul devine una dintre vocile (filmice ale narațiunii,”[12] spune Ioan Lazăr.  Petre Rado, în revista Astra nr. 72, din mai 1972 observă faptul că „Felix și Otilia conține o invazie de scenografie, de care principalii «vinovați» se fac talentații Radu și Miruna Boruzescu, precum și Liviu Popa,” spune. Criticul de film Adina Darian vorbește despre „o lume ce pare de basm, dar care nu ne poartă în împărăţia viselor frumoase, ci ne aruncă într-un univers de coşmar.” Această lume ia naștere în casa lui Costache Giurgiuveanu, care „devine în viziunea regizorului, sub luminile pictural desfăşurate ale lui Gheorghe Fischer și Al. Întorsureanu şi în cadrul deopotrivă imaterializat dar şi precis, de o imaginaţie barocă, a scenografului Radu Boruzescu — o lume aproape ireală.”[13]

Filmul înseamnă pentru Radu și Miruna Boruzescu o nouă provocare ce se înscrie pe direcția unei poetici scenografice ce se conturează clar – aducerea la viață a unor lumi înghițite de timp, pornind de la urmele lor în prezent. Colaborarea cu Iulian Mihu, profesor la I.A.T.C., a celor doi scenografi, duce la următoarea întâlnire importantă pentru carierea lor, cea cu Dan Pița și Mircea Veroiu, tineri absolvenți ai secției de regie a Institutului. Alături de ei vor lucra la Nunta de piatră (1973), ecranizarea cinematografică a nuvelei lui Agârbiceanu Fefeleaga.

Radu Boruzescu împreună cu colegul său de generație, Helmut Stürmer, cu care a semnat scenografia filmului reconstituie Roșia Montană, așezarea ce-i atrage pe căutătorii de aur din multe părți ale lumii, la începutul anilor 1900. „Totul a fost construit de noi, casa, podul suspendat, cimitirul Fefeleagăi, cârciuma, morile, șteampurile^[14],” spune Boruzescu. „În Roșia Montană sunt case albe. Totul era închis, era un oraș mort. Înăuntrul caselor erau capodopere de mobile, jobene. Era epoca în care oamenii aveau aur, aveau cizme cu placheuri din aur, mobile din Viena. (…) Erau nu știu câte cârciumi, biserici, cimitire diferite. A fost o lume extraordinară! (…) La Agârbiceanu, în „Fefeleaga”, erau 30 de cârciumi. Noi am făcut trei șteampuri, care făceau zgomot și ne închipuiam cum era când erau 30,” își amintește Boruzescu.[15] Costumele au fost realizate de Marilena Șerbănescu, colegă de generație cu Boruzescu și Stürmer. Nunta de piatră a intrat în patrimoniul cultural mondial. Distins cu nenumărate premii la Cannes[16],  a fost achiziționat și de către Muzeul de Artă Modernă din New York, în 1974, împreună cu filmul lui Dan Pița La o nuntă, ecranizarea povestirii cu același nume a lui Agârbiceanu.

În paralel, Radu și Miruna Boruzescu își continuă activitatea și în teatru, colaborând cu regizorii David Esrig și Horea Popescu la Teatrul Național din București și Valeriu Moisescu la Teatrul „Bulandra”. Marea întâlnire, însă, care le va marca destinul și carierea, este cea cu Lucian Pintilie, în anul 1972, la spectacolul Revizorul, de Gogol, la Teatrul „Bulandra”, spectacol suspendat de cenzură după numai trei reprezentații.[17]

După ce i se interzice să mai lucreze, Pintilie este forțat de guvernul comunist să plece din țară. Emigrează în Franța, unde este primit cu brațele deschise. I se propune imediat, de către tânărul și ambițiosul Jack Lang, recent numit la acel moment ca director al  Théâtre National de Chaillot din Paris, să pună în scenă o piesă la teatrul pe care îl conduce. Așa începe aventura unuia dintre cele mai importante spectacole de teatru din istoria recentă, Prințesa Turandot (1974), piesa-basm a lui Carlo Gozzi, pe care Pintilie o transformă într-un spectacol baroc copleșitor, o combinație de sublim, grotesc și oniric care ieșea din toate canoanele, depășind orizontul de așteptare atât al publicului cât și al criticii.

După ce acceptase inițial propunerea lui Jack Lang, Pintilie a dat înapoi. Nu mai voia să facă niciun spectacol, de aceea a pus tot felul de condiții imposibil de atins pe care, însă, Jack Lang, le-a împlinit, una câte una. Printre ele, ideea regizorală ca întreaga distribuție să fie compusă din liliputani, mai puțin interpreta rolului principal. Din aceeași serie de „încercări” (ca în basmul chinezesc din care s-a inspirat Gozzi), Pintilie îi cere lui Jack Lang să lucreze cu Radu și Miruna Boruzescu, fără de care, îi explică acestuia, nu poate face spectacolul, fiind convins că autoritățile comuniste nu le vor da celor doi scenografi români viza. Numai că Jack Lang, prin ambasada Franței la București, reușește să obțină viza pentru cei doi scenografi – o conjunctură ce schimbă brusc destinul lui Radu și Miruna Boruzescu, care din acest moment vor face o carieră extraordinară în Occident, fără a mai reveni vreodată în România, înainte de 1989. „A fost o influență din Franța, ne-au scos cu forța, într-un fel,” povestește Boruzescu. „Într-o noapte, au venit și au zis: «mâine, la 7, mergem la pașapoarte, poimâine la francezi și răspoimâine vă luați biletul de avion.» Așa am ajuns la Paris!”[18]

Vorbind despre cariera lor în lumea liberă, Radu Boruzescu subliniază importanța continuării colaborării cu regizorii cu care atât el, cât și Miruna, lucraseră deja în România: „Nu am lucrat cu foarte multă lume, am continuat foarte mult timp cu aceiași oameni. Noi am avut șansa cu regizorii cu care am continuat, poate nu am fi făcut același lucru dacă nu mai voiau să lucreze cu noi.”[19] Aceștia sunt Lucian Pintilie – cu care au făcut mai mult de 25 de spectacole de teatru și de operă, în Europa și Statele Unite – Liviu Ciulei, la care s-au adăugat, în Occident, românii Andrei Șerban, Petrică Ionescu, Radu Penciulescu. „Dacă vorbesc de Lucian Pintilie, pentru mine Revizorul – care s-a întrerupt brusc și, cum noi eram la începuturi, – a fost ca un șoc. Când primești un pumn nu ai timp să mai gândești și, într-un fel, l-am și uitat, aproape. Când e vorba de Turandot, mi se pare cel mai liber spectacol făcut cu el, pentru că nimeni nu știa unde o să ajungem. Și ăsta este un sentiment pe care nu-l întâlnești foarte des, pentru că niciun teatru nu te lasă să faci o chestie în care nu știi unde o să ajungi …”[20] spune Radu Boruzescu referindu-se la atmosfera de libertate totală de creație de la Théâtre National de Chaillot, care se reflecta inclusiv în bugetul spectacolului (care a depășit toate previziunile).

Spectacolul năucește, extaziază, întrece toate așteptările. Scriu despre el nu numai cronicarii de teatru profesioniști, dar și mari nume ale teatrului mondial ca Eugen Ionesco, Iannis Kokkos, Roland Barthes, Alberto Moravia, Michel Piccoli. Susan Sontag, într-un interviu cu revista Theatre heute, enumeră spectacolul lui Lucian Pintilie printre „experiențele (ei) fundamentale.”[21]

Cronica Monicăi Lovinescu de la Radio Europa Liberă surprinde esențialul scenografiei spectacolului: „Totul e angoasă, și decorul Mirunei și al lui Radu Boruzescu – un fel de Sagrada Familia din noroiul baroc al căreia s-ar naște pitici – contribuie la crearea unei structuri onirice din care ne pândește mereu coșmarul.”[22]

Colaborarea cu Lucian Pintilie se întinde pe următorii douăzeci de ani, punctată de numeroase succese atât în Europa cât și în Statele Unite ale Americii, spectacole emblematice care au marcat teatrul european și american al secolului al XX-lea: Pescărușul de A.P Cehov (1975), la Théâtre de la Ville, teatrul la care au lucrat cel mai mult la Paris, unde au continuat, pentru a enumera numai câteva dintre spectacolele realizate cu Pintilie, cu Jacques sau supunerea de E. Ionesco (1977), Trei surori de A.P. Cehov (1978), Rața sălbatică de H. Ibsen (1981), Azilul de noapte de M. Gorki (1983), Astă seară se improvizează de L. Pirandello (1987), Dansul morții de A. Strindberg (1990)[23]; în SUA seria succeselor începe cu Tartuffe de Molière, în 1994 la The Guthrie Theater din Minneapolis, teatru care la acel moment este condus de Liviu Ciulei, spectacol relaut în 1985 la Arena Stage Theater din Washington. Aici Lucian Pintilie va pune în scenă în anul 1988 Livada de vișini de A.P.Cehov, poate cel mai tulburător spectacolul al său, în care decorul creat împreună cu Radu Boruzescu materializează spațiul unei experienței inițiatice. În locul livezii, Pintilie împreună cu Boruzescu aduc pe scenă un lan de grâu, metaforă puternică a ciclului moarte-renaștere. „Imaginile îți taie respirația, punându-ți, totodată, mintea pe jar”, scrie cronicarul David Richards, în The Washington Post, despre transformarea livezii într-un „lan unduitor de grâu sălbatic. Nu se mai zărește nici urmă de vișini. Doar o sperietoare de ciori mai rămâne, suspinând jalnic la un moment dat. Sau să fi fost vântul?”[24]

Imaginea scenică considerată de Liviu Ciulei drept cea mai frumoasă dintre cele văzute de el, este cea din finalul spectacolului, în care Firs, uitat de toți, este încuiat pe dinăuntru în casă:

„Firs are monologul acela, de final, se culcă în poziție fetală și, în clipa aia (…) grâul începe să iasă, iar spectacolul se oprește când ajunge la înălțimea de 20 cm. Viața care continuă. Este o viziune care îmbină tehnica cu o imagine de neuitat, de care Liviu a tot pomenit,”[25] spune Boruzescu.

Colaborarea cu Pintilie s-a extins și în domeniul operei, unde Miruna și Radu Boruzescu semnează împreună scenografia a nenumărate spectacole, printre care și Flautul fermecat al lui Mozart, care este pus în scenă de mai multe ori, la  Festival International d’Art Lyrique Aix en Provence (1982), la Opéra de Lyon (1983) și Opéra de Nice (1984).

În spectacolul cu opera Carmen de la Welsh National Opera (1983), spectacol selecționat trei ani mai târziu să participe la Vancouver Opera – Expo 86 World Festival, Pintilie aruncă în aer toate clișeele regizorale ce guvernează punerea în scenă a capodoperei lui Bizet. Aici Boruzescu readuce pe scenă caruselul, ideea scenografică din Uriașii munților, de data aceasta într-o atmosferă de luptători de gherilă din America Latină. „Totul era făcut din recuperări, era, într-un fel, un amestec de derizoriu și magic, arena de tauri, marele matador, Escamilio, care era înțepat de piticul care juca un taur. Toată demistificarea asta pe care a făcut-o Lucian, în prima sa mizanscenă de operă, e continuată în Rigoletto, în 1985”, comentează Boruzescu.[26]  Criticul muzical de la Los Angeles Times, Martin Bernheimer numește selecționarea spectacolului realizat de Pintilie (pe care îl numește „un geniu român ireverențios”) de către directorul general al Operei din Vancouver, Brian McMaster, drept „o încercare periculoasă”, având în vedere că este vorba despre „o piesă de teatru cu muzică tulburătoare, provocatoare, complexă, brutală, distractivă, imaginativă. Un spectacol minunat, în felul său înnebunitor de iconoclast.”[27] Despre decorul lui Radu Boruzescu criticul observă cum o turnantă este transformată într-un „cvasi-carusel, cu un acoperiș ce se învârte, de care atârnă trapeze și alte mecanisme care transformă, din când în când, cântăreții în diavoli aerieni”[28]; despre Miruna Boruzescu, criticul observă modul în care costumele ei traduc cheia parodică a concepției regizorale – interpretul atletic și naturalist al lui Don Jose este îmbrăcat, de exemplu, „într-o ținută militară uzată”, în timp ce Escamilio apare ca un idol de rock-and-roll.

În paralel, cei doi scenografi lucrează și cu Liviu Ciulei, atât în teatru cât și în operă. Prima lor colaborare este în 1973, la Münchner Kammerspiele cu Macbett-ul lui Eugen Ionesco, în premieră mondială. Urmează Dama de pică de P. I. Ceaikovski la Metropolitan Opéra New York (1980), Piațeta de C. Goldoni, la The Acting Company (1981), Lady Macbeth din Mtsensk de D. Șostakovici, pus în scenă la Spoleto Festival USA (1982), Cum vă place de W. Shakespeare, la The Guthrie Theater (1984), Cosi fan tutte de W. A. Mozart, la Welsh National Opera (1985) și la Bühnen der Stadt Köln (1993), Jucătorul de S. Prokofiev la Teatro Comunale Maggio Musicale Fiorentino (1986) și la Lyric Opéra Chicago (1991).

Cu Andrei Șerban colaborarea începe în anul 1976, cu spectacolul în aer liber Cum vă place de W. Shakespeare, o coproducție Festival du Théâtre De La Rochelle, La MaMa Theater – New York. Pentru realizarea costumelor, Miruna Boruzescu creează ateliere ad-hoc, chiar în spațiul larg al repetițiilor, unde lucrează împreună cu echipa sa. Următorul spectacolul este Maestrul și Margareta după M. Bulgakov, la Théâtre de la Ville (1983), unde Radu Boruzescu semnează scenografia împreună cu Helmut Stürmer, ca mai apoi, tot în același an, să se reîntâlnească cu Andrei Șerban la Regele moare de E. Ionesco, pe scena Comediei Franceze din Paris, unde Radu Boruzescu imaginează și construiește un decor având în centru un palat cu pereți gonflabili, care se dezumfla treptat-treptat, până la finalul spectacolului, (proiect, din nefericire, întrerupt).

Fiecare spectacol la care semnează decorul și costumele reprezintă încă un succes înregistrat de cei doi scenografi români Miruna și Radu Boruzescu, a căror activitate artistică este apreciată de critică și premiată. În 1976, Claude Regy îi invită la Théâtre de l’Athénée Louis-Jouvet, pentru spectacolul Lulu, de Wedekind, având-o în rolul principal pe actrița Jeanne Moreau. În același an realizează decorul și costumele pentru Vizita bătrânei doamne de F. Dürrenmatt, La Théâtre de la Ville cu Edwige Feuillère, în regia lui Jean Mercure, regizor cu care vor avea, din acest moment, o colaborare constantă, atât în teatru cât și în operă. În 1979 Rudolf Nureev îi invită să lucreze împreună la baletul său Manfred, pe muzica lui Ceaikovski, creat pentru Opéra Garnier de Paris. Spectacolul este reluat în 1983, cu aceleași decoruri și costume realizate de Miruna și Radu Boruzescu. În 1988 colaborează cu Fernardo Arrabal, care semnează și regia spectacolului cu piesa sa La traversée de l’Empire, spectacol ce a deschis Théâtre National de la Colline din Paris. O întâlnire importantă pentru cuplul de scenografi români este cea cu regizorul american Alan Schneider, cu care lucrează la New York, în 1981, la spectacolul Asteptându-l pe Godot, de S. Beckett, pus în scenă la The Acting Company. Schneider era, la ora aceea, unul dintre cei mai mari specialiști în teatrul lui Beckett, de care îl lega o prietenie strânsă. În paralel, în același timp și la același teatru, lucrează cu Liviu Ciulei la Piațeta, de C. Goldoni (1981).

O colaborare foarte specială începe în anul 1995 cu regizorul de operă canadian Robert Carsen, la Faust, de Gunod, pusă în scenă la Grand Théâtre de Genève. Colaborarea se va întinde pe următorii douăzeci de ani, alături de el Miruna și Radu Boruzescu realizând decorul și costumele pentru nenumărate spectacole de operă găzduite de mari festivaluri și scene lirice ale lumii, printre care Teatro La Fenice, Veneția, Teatro Comunale Maggio Musicale Fiorentino, Festivalul Aix-en-Provence, Opera Comique din Paris, Theatre de la Monnaie Bruxelle. Ele aparțin deopotrivă repertoriului clasic – Trubadurul (2006), Rigoletto  (2013), Don Carlos (2016),  de G. Verdi ; Fidelio de L. V. Beethoven (2003, 2010) ; Salomé de R. Strauss (2006, 2008, 2010) ; Gianni Schicchi de G. Puccini ; Mitridate de W. A. Mozart (2007, 2009) ; Paiațe / Cavaleria rusticană de R. Leoncavallo / P. Mascagni (2019) – cât și repertoriului contemporan, multe dintre ele în primă audiție, precum Richard III de G. Batistelli la De Vlaamse Opera, Anvers (2005) sau Iulius Caesar,  tot de G. Batistelli, comandă a Teatro dell’Opera di Roma, care a avut premiera în noiembrie 2021. Cea mai recentă colaborare a lui Radu Boruzescu cu Robert Carsen este decorul pentru spectacolul de teatru cu Oedip Rege, de Sofocle, ce a avut premiera în iunie 2022, la Stagiunea de teatru antic din Siracuza, în amfiteatrul în care Eschil, la 476 î.H., a prezentat pentru prima oară publicului piesa sa Perșii.

Miruna Boruzescu se stinge în aprilie 2014, lăsând în urma sa un mare gol. George Banu, martorul fidel al creației lor scenografice încă de la Uriașii munților și Cameristele, prezent la marile lor succese din Occident, reușește să surprindă, în articolul in memoriam intitulat Miruna Boruzescu – dispariţia unei artiste a scenei[29], esența acestui parteneriat:

Miruna Boruzescu e indisociabilă de Radu Boruzescu, căci, împreună, ei au afirmat una dintre cele mai originale expresii scenografice româneşti şi europene. Imposibil să-i imaginezi disociaţi. Împreună au depus pecetea talentului lor marcat de gustul pentru naivul expresiei teatrale, şi tot împreună au cultivat extensia lui barocă. (…) Universul lui Radu şi al Mirunei – prin dispariţia ei – devine invalid. Dar ea va continua să existe pentru Radu asemenea braţului fantomă de care amputaţii nu se pot despărţi, nici pierde exerciţiul. Dublu definitiv.”

Anca Ioniță    

10 august 2022

Identificator obiect digital: https://www.doi.org/10.47383/DMTR.03.22

Bibliografie:

[1] Interviu realizat de Anca Ioniță și Iuliana Gherghescu în 05.2022, Siracuza, Proiectul de cercetare recuperatorie Radu și Miruna Boruzescu. O biografie artistică, Centrul de Cercetare în Arte Performative și Film (CeArFi) UNATC „I.L. Caragiale”, https://unatc.ro/devunatc/cercetare/cearfi/

[2] Interviu realizat de Mihaela Michailov,  în 18.11.2021, Roma – Proiectul de cercetare recuperatorie „Radu și Miruna Boruzescu. O biografie artistică”, al Departamentului de Cercetare al UNATC „I.L. Caragiale”

[3] Spectacolul a avut premiera în iunie 1968, la Studioul de Teatru Casandra

[4] Interviu realizat de Mihaela Michailov,  în 18.11.2021, Roma – Proiectul de cercetare recuperatorie Radu și Miruna Boruzescu. O biografie artistică, Centrul de Cercetare în Arte Performative și Film (CeArFi) UNATC „I.L. Caragiale”, https://unatc.ro/devunatc/cercetare/cearfi/

[5] Masterclass susținut de Radu Boruzescu la U.N.A.T.C „I.L. Caragiale” în 30. 01. 2020, https://www.facebook.com/UNATC.ILC/photos/a.2480442882207694/2480443452207637

[6] România liberă, 2.VI.1968, p. 3

[7] Informația Bucureștiului, 26.12.1968, p.3

[8] România literară, nr. 12, 1968

[9] România liberă, 6.12.1969

[10] Masterclass susținut de Radu Boruzescu la U.N.A.T.C „I.L. Caragiale” în 30. 01. 2020, https://www.facebook.com/UNATC.ILC/photos/a.2480442882207694/2480443452207637

[11] Așa am trăit împreună, așa am creat, interviu de Anca Ioniță publicat în revista FILM, nr. 1 / 2020

[12] Ioan Lazăr, Arta narațiunii în filmul românesc, Ed. Meridiane, București, 1981, p. 183.

[13] Adina Darian, Felix și Otilia, Cinema nr. 4, aprilie 1972

[14] Instalație din lemn, cu roți acționate de apă, folosită în trecut pentru măcinarea minereurilor aurifere.

[15] Așa am trăit împreună, așa am creat, interviu de Anca Ioniță publicat în revista FILM, nr. 1 / 2020

[16] „Diploma de onoare” la Festivalul internațional al filmului, Cannes, 1972, premiul Oscar-ex aequo la Festivalul filmului pentru artă cinematografică din Ciudad de Panama, unde Iosif Demian a primit premiul pentru „Cea mai bună imagine”, iar Leopoldina Bălănuță premiul pentru „Cel mai bun rol secundar feminin”.

[17] https://www.dmtr.ro/spectacol/revizorul/; https://www.dmtr.ro/artist/pintilie-lucian/

[18] Masterclass susținut de Radu Boruzescu la U.N.A.T.C „I.L. Caragiale” în 30. 01. 2020, https://www.facebook.com/UNATC.ILC/photos/a.2480442882207694/2480443452207637

[19] Așa am trăit împreună, așa am creat, interviu de Anca Ioniță publicat în revista FILM, nr. 1 / 2020

[20] Masterclass susținut de Radu Boruzescu la U.N.A.T.C „I.L. Caragiale” în 30. 01. 2020, https://www.facebook.com/UNATC.ILC/photos/a.2480442882207694/2480443452207637

[21] Lucian Pintilie, Bricabrac, Editura Humanitas, București, 2003, p. 76

[22] Lucian Pintilie, Bricabrac, Editura Humanitas, București, 2003, p. 81

 [24] Idem, p. 239

[25] Masterclass susținut de Radu Boruzescu la U.N.A.T.C „I.L. Caragiale” în 30. 01. 2020, https://www.facebook.com/UNATC.ILC/photos/a.2480442882207694/2480443452207637

[26] Idem

[27] Martin Bernheimer, „Expo 86: riotous, avant-garde ‘Carmen’ in Vancouver”, Los Angeles Times, MAY 14, 1986

https://www.latimes.com/archives/la-xpm-1986-05-14-ca-5578-story.html

[28] Idem

[29] George Banu, Miruna Boruzescu – dispariţia unei artiste a scenei, Observatorul cultural nr. 17-04-2014