Cocora, Ion

Înainte de a fi poet sau critic de teatru, Ion Cocora este un om de cultură în sens mai larg, un intelectual integrat total în viața artistică românească, pe care a cunoscut-o și a trăit-o, de-a lungul carierei, din multiple ipostaze. În calitate de cronicar, el a cartografiat o bună parte a istoriei teatrului în și dincolo de comunism, realizând, prin textele sale, veritabile incursiuni în spectacologia autohtonă. Totuși, atribuțiile lui nu s-au rezumat niciodată la simpla consemnare a fenomenului dramatic. De-a  lungul mai multor decenii, Ion Cocora s-a implicat activ și afectiv în viața teatrală, ca organizator de evenimente culturale, ca membru în varii organizații și în jurii de specialitate, ca promotor al dramaturgiei naționale, ca director de teatru și ca editor de carte. Toate aspectele activității lui Cocora justifică modul în care acesta a înțeles teatrul: ca pe un ansamblu de voințe, pe care criticul le completează simbiotic.

Stilul său cronicăresc revelează o înțelegere profundă a fenomenului teatral, dar și o apropiere prietenească de spectacol, pe care îl percepe întotdeauna ca parte a unui context ce merită explicat, chestionat, problematizat. Omul de teatru nu se poate rupe întotdeauna de dublul său — poetul —, astfel că analizele lui converg spre deslușirea semnificațiilor ascunse, a metaforelor scenice, a elementelor prin care actul regizoral influențează și schimbă structura intimă a personajului. Ba chiar, în scurte accese de entuziasm, cronicarul își formulează el însuși ideile într-o formă plastică, metaforizată. Reflectând la polivalența „promoției ’70”, în care îl integrează pe Cocora, Laurențiu Ulici semnala tendința reprezentanților ei de a scrie și literatură, și critică, dedublare pe care o considera specifică respectivei generații. Autorul explica această trăsătură generațională prin fuziunea dintre „inteligența critică” și talentul literar.[1] Într-adevăr, la Ion Cocora, critica poartă uneori pecetea lirismului, iar poezia pe cea a intelectualizării.

Fiind, timp de 25 de ani, responsabil cu rubrica teatrală a revistei Tribuna din Cluj, personalitatea sa este pe bună dreptate asociată cu zona Ardealului și, prin extensie, cu teatrul de provincie. De altfel, cronicarul de teatru și-a asumat pe deplin acest statut și a promovat sistematic creații așa-zis marginale, mai puțin accesibile colegilor de breaslă bucureșteni, cultivând interesul publicului (și pe al specialiștilor deopotrivă) față de oferta culturală a unor teatre considerate pe nedrept periferice. A scris intens despre instituții transilvănene, precum Teatrul Național din Cluj-Napoca, Teatrul de Stat din Sibiu, Teatrul de stat din Turda etc., însă și despre unele mai îndepărtate geografic: Teatrul Național din Timișoara, Teatrul Național din Craiova, Teatrul dramatic din Galați, Teatrul dramatic din Bacău, Teatrul din Bîrlad ș.a.m.d. Cocora a fost, așadar, un critic itinerant, preocupat nu doar de evenimente particulare, ci și de fenomenul integrator al teatrului românesc. El intuia că supraviețuirea unui spectacol în conștiința publică nu este dependentă atât de valoarea intrinsecă a producției, cât de valorizarea ei în discursul criticii:

Dacă întîmplător criticii nu au văzut un spectacol, atunci oricît de ferm marchează el activitatea unui teatru sau evoluția unui creator, oricît de important ar fi nivelul lui de realizare, nu intră pînă la urmă în judecăți, nu constituie un reper în timp cu toate că pentru public și realizatori a însemnat un moment artistic reprezentativ.[2]

Dincolo de tristețea cvasi-resemnată din subtextul acestor rânduri, ele reflectă și un optimism, poate naiv, poate motivant, legat de misiunea și de forța transformatoare a criticii dramatice. De altfel, Ion Cocora s-a referit în mai multe rânduri la faptul că o montare supraviețuiește și după excluderea ei din repertoriul instituției producătoare, în primul rând datorită reflectării în cronicile contemporane. În definitiv, pentru a-și transcende provizoratul, spectacolul de teatru are nevoie de statornicia cuvântului scris. Pe de altă parte, finalitatea judecății critice ține și de circumscrierea evenimentului teatral într-un context cultural și estetic, de evaluarea operei după niște principii axiologice clare și consecvente. Eficiența judecății valorizante nu se reduce deci la influențarea producției, în sine, ci la cultivarea unui simț estetic general, care se va manifesta în creațiile ulterioare: „Critica explică și consacră, […] impune tendințe și stiluri, împiedică repetarea și generalizarea erorii.”[3] Deși autorul consideră că forța care animă actul critic, chiar și în formele sale cele mai intransigente, este iubirea pentru teatru, rigorile profesiei sunt definite fără prea multă indulgență: criticul dramatic trebuie să își asume „principii estetice și ideologice sigure, care presupun în egală măsură competență, gust și moralitate.”[4]

Cu siguranță, prin sutele de cronici, publicate de-a lungul carierei și reunite apoi, parțial, în cele patru volume ale seriei „Privitor ca la teatru”, Ion Cocora demonstrează pe deplin acest principiu al profesionalismului. Deși sunt, în fond, culegeri de texte apărute anterior, cărțile autorului clujean au, toate, o structură tematică ingenioasă, ce reflectă un program estetic complex și o direcție a gândirii care se consolidează o dată cu trecerea timpului. El întocmește cu acribie adevărate profile artistice și instituționale, căutând permanent să surprindă coerența unor tendințe teatrale, a unor proiecte regizorale sau a unor politici repertoriale, cât ar fi acestea de ample și de diverse în aparență. Comentariile sale critice sunt esențiale astăzi, pentru înțelegerea climatului artistic pe care îl circumscriu. Ele nu doar înregistrează particularitățile unor regizori precum Aureliu Manea, Alexa Visarion, Dan Micu sau Alexandru Tocilescu, ci îi plasează pe aceștia într-un context unificator, în cadrul căruia diferențele și asemănările dintre ei pot fi analizate comparatist.

Atașamentul criticului față de anumite figuri teatrale, precum și entuziasmul legat de evenimente performative memorabile se manifestă deseori prin efuziuni poetice, care îi înfloresc stilistica, fără a afecta pertinența argumentației:

În Fedra este limpede că Manea vine de la idee spre spectacol. În spectacolele anterioare s-a petrecut invers: prin spectacol se ajungea la idee. Acolo dominau intuițiile regizorului; aici, ca un paloș de gheață, inteligența și luciditatea pătrund în mecanismul tragediei. Rigoarea parcă e aceea a unui mare maestru de șah; nicio mișcare nu e hazardată pe „tabla de joc”[…][5]

Comentariul critic al lui Ion Cocora rămâne însă ancorat într-o disciplină a receptării, care obligă la interogarea lucidă a sensurilor pe care și le devoalează spectacolul. Ioan Cristescu considera că scrie „impresionist”, că receptează actul dramatic în relație cu propria sa viață interioară;[6] Marian Popescu l-a numit „unul dintre cei mai buni critici dramatici de azi ai teatrului românesc”[7]; George Genoiu apreciind originalitatea „cronicarului-poet”, datorată acestei dualități intelectuale, spunea că „a împrospătat limbajul critic”.[8] Dincolo de toate, însă, gândirea lui Cocora s-a impus prin caracterul ei pluristratificat, prin consistența ideatică și prin capacitatea de a intui adevăruri generale din studiul cazurilor particulare.

Cu toate eforturile sale de a integra teatrul de provincie în panteonul spectacologic al perioadei, Ion Cocora nu a fost niciodată alungat la periferia criticii românești. Din contră, a ocupat un loc central, fiind implicat în majoritatea evenimentelor teatrale semnificative ale ultimelor decenii comuniste și participând activ la efortul postdecembrist de redefinire a identității teatrului autohton. În 1981 a fost ales, pentru doi ani, comisar al Asociației Internaționale a Criticilor de Teatru. În 1986 i s-a acordat Premiul de critică și teatrologie al Asociației oamenilor de artă pentru activitatea desfășurată la Tribuna, care includea și realizarea almanahului Spectacol. După Revoluție, s-a numărat printre fondatorii UNITER, fiind membru în Consiliul de conducere a Uniunii. În 1990, aceeași organizație i-a acordat premiul pentru critică teatrală.

Ani mai târziu, în 2008, cronicarul clujean s-a numărat, ca membru al juriului de nominalizări, printre cei care au votat eliminarea  punitivă, pe termen nedefinit, a premiilor UNITER pentru critică, după ce, cu un an în urmă, nominalizații de la respectiva categorie (Florica Ichim, Liviu Malița și Miruna Runcan) ceruseră recuzarea din juriu a lui Alice Georgescu — deoarece aceasta se (ante)pronunțase în privința „activității curente” a celor trei.[9] Totuși, în calitate de critic teatral, Ion Cocora a primit, în cadrul aceleiași gale, din 2008, Premiul pentru întreaga activitate.

Între anii 1994 și 2005 a fost directorul teatrului bucureștean Theatrum Mundi — succesor al Teatrului Urmuz și predecesor al Teatrului Metropolis. Sub conducerea lui, identitatea artistică a instituției s-a constituit în jurul promovării dramaturgiei naționale. În ciuda programului estetic, nobil în sine, a câtorva spectacole valoroase (regizate de personalități ca Victor Ioan Frunză, Alexandru Tocilescu sau Cătălina Buzoianu) și a unor proiecte, printre care „Integrala Ionesco” (realizat parțial), apreciate de  critică, istoria instituției a fost una mai degrabă tumultoasă, trecând din subordinea Ministerului Culturii în cea a Primăriei Capitalei, care a încercat să o închidă. Ion Cocora a plecat din fruntea teatrului după ce a fost acuzat că ar fi provocat falimentul instituției printr-un management iresponsabil.[10]

În 2003, omul de teatru a fondat editura Palimpsest, la care a coordonat numeroase volume de texte dramatice, incluse în colecția „Clubul Dramaturgilor”; a publicat, printre altele, și „Jurnalul de drum” al lui Valentin Silvestru.

Personalitatea culturală a lui Ion Cocora a fost întotdeauna plurivalentă, marcată de căutarea unor noi sensuri existențiale și de nevoia constantă de a-și (re)defini propria utilitate. Indiferent că a reușit sau a eșuat în demersurile sale, criticul dramatic s-a remarcat în interiorul lumii teatrale drept o prezență constantă și prolifică.

Emma Pedestru

20 iulie 2022

Identificator obiect digital: https://www.doi.org/10.47383/DMTR.03.18

Bibliografie

[1] Vezi Ulici, Laurențiu, „Scriitorul total”, în România literară, nr. 22/1987, p. 9

[2] Cocora, Ion, Privitor ca la teatru, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1975, p. 6

[3] Ibidem, p. 8

[4] Cocora, Ion, Privitor ca la teatru vol. II, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1977, p. 298

[5] Cocora, Ion, Privitor ca la teatru vol. III, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1982, p. 43

[6] Vezi Cristescu, Ioan, „Ion cocora sau dragostea pusă la-ncercare”, în Teatrul, nr. 11/1988, p. 45

[7] Popescu, Marian, „Prezențe critice”, în România literară, nr. 35/1981, p. 16

[8] Genoiu, George, Subiecte teatrale, Editura Meridiane, București, 1987, p. 208

[9] Vezi „UNITER nu va mai acorda, anul acesta, premiul pentru critică”, în Mediafax, 8 aprilie 2008  https://www.mediafax.ro/cultura-media/uniter-nu-va-mai-acorda-anul-acesta-premiul-pentru-critica-2531450

[10] „Semnale de alarmă la Theatrum Mundi”, în HotNews, 28 februarie 2005 https://www.hotnews.ro/stiri-arhiva-1238915-semnale-alarma-theatrum-mundi.htm