Darie, Iurie

Aflat într-un moment al bilanțului, Iurie Darie s-a oprit asupra unui singur cuvânt pentru a-și descrie propria viață – bucurie, „bucuria unui om care se simte cu misiunea împlinită” [1]. Născut în Basarabia, în anul 1929, sosit în Banatul românesc cu ultimul tren de refugiați, orfan de tată, ulterior rămas și fără tatăl vitreg, cu o adolescență desfășurată pe mai multe meleaguri și dominată de figuri pasagere, pentru Iurie Darie meseria de actor a devenit principala misiune, „călăuza” care avea să îl conducă în scurt timp la sentimentul mult dorit, de apartenență la o mare familie.

O retrospectivă sumară asupra carierei actorului îl surprinde în ipostaze diferite, remarcându-se o anumită versatilitate a rolurilor asumate: a absolvit Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică, a jucat ulterior pe mai multe scene ale teatrelor din țară și din străinătate, a fost distribuit în peste cincizeci de producții cinematografice, a colaborat ca ilustrator pentru mai multe reviste și a fost cooptat în echipa Televiziunii Române, unde s-a remarcat ca desenator, în emisiunile pentru copii. Adevăratul cămin și-l va stabili însă într-un singur loc, la Teatrul de Comedie, locul marilor întâlniri, cadrul de explorare a culmilor meseriei de actor, dar și a profesiei de prieten, soț și tată. Aici se va întâlni cu marile roluri din producții renumite precum Umbra de Evghenii Svarț, regia David Esrig, Troilus și Cresida de William Shakespeare, regia David Esrig, Alcor și Mona după Mihail Sebastian, regia Sanda Manu etc., se va bucura de sprijinul unor parteneri de scenă precum Radu Beligan, Gheorghe Dinică, Marin Moraru, Sanda Toma, Stela Popescu etc., dar și de „ghidajul” unor regizori ca David Esrig, Lucian Giurchescu, Sanda Manu. Tot aici își va întâlni și prima soție, pe actrița Consuela Roșu, acesta va deveni și locul copilăriei pentru fiul său, Alexandru (Ducu) Darie și mai târziu va simți, în același loc, că poate lua viața de la început, alături de cea de-a doua soție, actrița Anca Pandrea.

Afirma într-un interviu că s-a născut dintr-o mare iubire [2], ceea ce probabil l-a înzestrat cu o mare capacitate de a iubi și cu o dorință nestrămutată de a-și realiza cu dragoste și devotament meseria, o abilitate clădită însă pe un șir de greutăți asumate și integrate cu demnitate și curaj. S-a născut și a copilărit într-un sat din Republica Moldova de astăzi, foarte aproape de Nistru, dintr-un tată învățător, cu origini ucrainiene, și o mamă educatoare. Rememorată, povestea de dragoste dintre cei doi pare desprinsă din scenariile clasice ale filmelor de dragoste, în care învățătorul se îndrăgostește de eleva sa, pe care o așteaptă pentru a o lua de soție, până la finalizarea studiilor. Cu siguranță, părinții i-au servit ca exemplu, atât prin pregătirea și preocupările lor, stimulente pentru interesul ulterior față de literatură, desen și muzică, dar și prin exemplul de răbdare și de trăire sinceră a unor sentimente autentice.

Prima mare suferință cu care actorul avea să se confrunte a survenit odată cu moartea tatălui, răpus de tuberculoză. Pierderea tatălui a implicat și părăsirea locului natal, prin mutarea familiei la Chișinău, acolo unde Iurie Darie a început liceul, dar și viața într-un cadru familial nou. Mama s-a recăsătorit, iar de la tatăl adoptiv a preluat numele de familie care l-a consacrat – Darie. Adolescența petrecută în Basarabia ocupată de sovietici i-a oferit însă și două mari atuuri pentru viitoarea carieră: contactul direct cu cinematografia rusească, prin vizionarea filmelor realizate de renumitul regizor Serghei Eisenstein [3], precum și studierea desenului, în atelierul de pictură și desen al unui profesor adus de la București, instalat în clădirea liceului „Iulia Hașdeu” din Chișinău.

Mirajul vieții într-un oraș mare nu a durat însă mult, a doua pierdere cu care tânărul Iurie Darie s-a confruntat fiind desprinderea de Basarabia, odată cu retragerea nemților de pe front, atunci când ultimul tren de refugiați l-a adus împreună cu mama și sora sa mai mică, în zona Banatului, în satul Cebza. Aici, i s-a oferit ocazia de a juca pentru prima dată într-o scenetă de teatru, intitulată Nu vreau să mă însor, un adevărat succes, având în vedere faptul că la finalul reprezentației, preotul satului i-a prezis viitoarea meserie:

„La sfârșitul spectacolului, după ce am ieșit din sac în aplauzele tuturor, preotul mi-a spus cu vocea lui de tunet: <<Mă, tu trebuie să te faci actor, auzi?>>. Se pare că am auzit…” [4].

Studiile desfășurate în cadrul liceului „C.D. Loga” din Timișoara i-au prilejuit întâlnirea cu doi profesori extraordinari, cel de limba română și cel de desen, care, de asemenea, i-au remarcat talentul de actor și desenator, îndrumându-l să vină la București pentru a se înscrie la ambele facultăți. Le-a urmat sfatul, a lăsat în urmă, pentru a treia oară, un oraș gazdă și a venit în capitală, unde a ales unicul drum: Actoria.

În anul 1952 a absolvit Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică, la clasa profesorilor Mihai Popescu și Marietta Sadova. Un an mai târziu a debutat simultan pe scena unui teatru profesionist și în cinematografie, interpretând același personaj: Miron, în Nepoții gornistului, producție a Studioului Cinematografic București, în regia lui Dinu Negreanu și producția Teatrului Mic, în regia Soranei Coroamă-Stanca. A urmat o colaborare de aproape zece ani cu Teatrul Mic din București, unde a jucat în mai multe spectacole regizate de Radu Penciulescu, Mihai Raicu și Sorana Coroamă-Stanca. Ca tânăr absolvent, perioada petrecută în acest teatru i-a oferit posibilitatea de a experimenta o paletă largă de roluri și de a „fura” meserie de la actori iluștri precum Costache Antoniu (în Acolo, departe de Mircea Ștefănescu, în regia lui Mihai Raicu, 1957), Dem Savu (în Zboară cocorii de Victor Rozov, în regia lui Mihai Raicu, 1958, Hagi Tudose de Barbu Ștefănescu Delavrancea, în regia Soranei Coroamă-Stanca, 1959 etc.) sau chiar de la cea care îi fusese profesoară, Marietta Sadova (în Familia de I. Popov, în regia lui Liviu Ciulei, Sorana Coroamă-Stanca, Rodica Gheorghiu, 1954).

A fost unul dintre puținii actori care a cunoscut din interior cinematografia românească a anilor ’50 și care a rămas o prezență constantă în producțiile importante ale acelor ani, precum și în cele lansate după anii 1990. Astfel, în cazul lui Iurie Darie ar fi dificil de identificat numele vreunui actor sau regizor însemnat, alături de care să nu își fi perfecționat meseria. A interpretat roluri de succes în filme regizate de Gheorghe Vitanidis, remarcându-se în special prin personajul doctorului Filip Palaloga din Răutăciosul adolescent, 1969, unde a creat o echipă excelentă împreună cu actorii Irina Petrescu și Virgil Ogășanu. Și filmele lui Ion Popescu-Gopo includ numele lui Iurie Darie în distribuție (S-a furat o bombă, 1961, Faust XX, 1966 sau O zi la București, 1987). A devenit cunoscut publicului larg prin rolul Maiorului Dobrescu din seria Brigada Diverse, în regia lui Mircea Drăgan, avându-i ca parteneri pe Toma Caragiu, Sebastian Papaiani, Puiu Călinescu, Dem Rădulescu, Jean Constantin etc. Tot pe platourile de filmare i-a întâlnit pe actorii Ștefan Bănică, Victor Rebengiuc, Ion Besoiu (Cianura și picătura de ploaie, în regia lui Manole Marcus, 1978), Grigore Vasiliu Birlic (Băieții noștri, 1959 sau Post restant, 1961, în regia lui Gheorghe Vitanidis), Florin Piersic (Frații Jderi, în regia lui Mircea Drăgan, 1974, Ștefan cel Mare – Vaslui 1475, în regia lui Mircea Drăgan, 1975) etc. Nu a fost ocolit nici de regizorul Sergiu Nicolaescu, iar în anul 2004 nu a refuzat experiența unui tip nou de producție de film, proaspăt introdus pe piața din România – serialul de televiziune (Nichifor Dogaru în Numai iubirea, serial TV, în regia lui Anatol Reghintovschi și Iura Luncaşu, MediaPro Pictures).

Teatrul de Comedie a reprezentat pentru Iurie Darie un capitol important, locul în care s-a desăvârșit cu adevărat ca actor, fiind distribuit în aproximativ treizeci de producții, și în care au avut loc întâlnirile definitorii din viața sa. Inclus încă de la început în echipa artistică formată de Radu Beligan, directorul nou înființatului Teatru, pentru actorul Iurie Darie aceasta a rămas singura scenă pe care a ales să mai joace. Nici nu avea motive să o mai părăsească, din moment ce aici împărțea spațiul de joc cu cei mai buni actori ai momentului – Gheorghe Dinică, Mihai Moraru, Mircea Albulescu, Grigore Gonța, Sanda Toma, Vasilica Tastaman, Stela Popescu, Silviu Stănculescu, Amza Pellea etc. – și era purtat în această nouă experiență de regizori „magicieni” precum David Esrig, Lucian Giurchescu, Sanda Manu, dar și de alți profesioniști ai scenei:

„Esrig a introdus disciplina în teatru. Și un crez. A clădit un fel de catedrală în teatru. Și, mai mult decât atât, a adus și un fel de universitate-școală. Îi datorez enorm. Îi datorez faptul că m-a distribuit în spectacolele antologice. Tot Esrig a adus în teatru un profesor de impostație vocală, pe nume Weintraub. Și pe doamna Sybill, o bătrână de 90 de ani, care stăpânea o hoardă de actori tineri. În fiecare zi, timp de o oră, <<beneficiam>> de o gimnastică chinuitoare, făcută sub îndrumarea acelui fenomen, legendara profesoară – doamna Sybill. Noi, toți cei care am absolvit <<școala>> ei, a lui Esrig și a lui Weintraub, le vom fi pe veci datori!”[5].

Prin spectacolele celebre montate aici, David Esrig avea să creeze un fenomen fără precedent în spațiul teatral românesc, prin spargerea tiparelor regiei de teatru și generarea unei mișcări intens dezbătută în critica de specialitate de atunci, cu ecouri încă în actualitate. Poate una dintre producțiile cel mai des amintită și care a generat o reacție imediată în rândul cronicarilor a fost Umbra de Evghenii Svarț, montată în anul 1963, cu Iurie Darie în distribuție, alături de Gheorghe Dinică, Vasilica Tastaman, Sanda Toma, Amza Pellea, Dem Savu, Mircea Șeptilici, Iarina Demian și alții. În jurul acesteia a fost pus în discuție conceptul de reteatralizare, așa cum observa Ana Maria Narti într-o cronică a spectacolului: „Tendinţa de a lucra foarte teatral, în sensul bun al cuvîntului, s-a concretizat, pe planul realizării, în efortul deosebit de intens, (…) de a valorifica toate componentele spectacolului și toate posibilitățile actorilor, <<de a cînta>> pe toate clapele artei scenice. Şi aici, Esrig merge în direcţia uneia din marile orientări ale spectacolului modern, care cere să nu te mulţumeşti să afirmi doar verbal, să rosteşti numai un text de pe scenă, ci să-l însoţeşti de o gestică, o plastică adecvată. De asemenea, la această transpunere, trebuie să participe şi detaliile de decor, şi mişcarea întregii echipe, şi muzica — într-un cuvînt, ansamblul”[6].

Totodată se remarca abilitatea specială a regizorului de a lucra cu actorii, contribuind la dezvoltarea acestora, prin exploatarea la maximum a mijloacelor artistice de care dispuneau: „Spectacolul cu Umbra, de la Teatrul de Comedie, i-a obligat pe interpreţi să-şi ridice în general nivelul profesional. Ceea ce joacă Dinică nu poate fi rupt de felul în care se mişcă Dinică, şi, desigur, actorul va valorifica, multă vreme de aici înainte, antrenamentul cîștigat în pregătirea acestui roi. Realizarea lui se bazează pe o înţelegere multilaterală a artei actorului — obţinută sub îndrumarea regizorului — şi pe o muncă profesională asiduă”[7]. Același aspect era subliniat și de Dinu Cernescu: „Spectacolul lui Esrig a şocat. A şocat în primul rînd pentru că a repus în discuţie problema dezvoltării tehnicii actoricești la modul ei total, solicitînd din partea actorului o pregătire cu totul specială (pregătire pe care, din păcate, 80% din actorii noştri nu o au). În al doilea rînd, spectacolul lui Esrig repune în discuţie poziţia profund activă a regizorului faţă de un text”[8].

Performanțele la care ajungeau actorii sub îndrumarea lui David Esrig au fost remarcate și în spectacolul Troilus și Cresida, 1965, spectacol apreciat de Valentin Silvestru ca fiind „spectacolul românesc cel mai cunoscut în lume din întreaga istorie a teatrului nostru. Nici o altă reprezentație nu a iscat un atât de amplu și divers comentariu, atâtea idei și opinii”[9]. Rolul lui Hector, interpretat de Iurie Darie, a fost catalogat ca cea mai bună prestație a sa: „Hector este pentru Iurie Darie una din certele şi cele mai depline victorii profesionale ale sale”[10].

În decursul a treizeci de ani, aceeași scenă i-a oferit posibilitatea de a întruchipa personaje multiple: de la Rică Venturiano, în O noapte furtunoasă a lui Lucian Giurchescu, Grig din Alcor și Mona, regia Sanda Manu, la Don Juan [11] sau Nelkin [12], un rol secundar, dar semnalat de critică ca fiind consecvent unității de stil și performant nuanțat [13]. Iurie Darie nu a vorbit des despre rolurile sale și nici despre secretele meseriei de actor, dar a făcut astfel încât să aibă suficiente interpretări care să poată vorbi de la sine. Deși poate insuficient evidențiat de către cronicari, a rămas fidel până la final meseriei de actor și scenei care l-a consacrat.

Pentru cei care l-au cunoscut, Iurie Darie se remarca printr-un semn distinctiv, un trademark personal – zâmbetul permanent și inconfundabil, dificil de apreciat ca rezultat direct al activității de la Teatrul de Comedie sau ca datorie cu care Teatrul a rămas pentru șansa de a-l avea în echipă. Finalul vieții l-a surprins în proximitatea persoanelor care l-au iubit și cărora le-a fost devotat până în ultima clipă: soția sa, Anca Pandrea, și colegii de breaslă. Deși diagnosticat în ultimii ani cu boala Alzheimer, cunoscută ca o tulburare care afectează în mod special memoria recentă, ne putem doar închipui că perioada de tinerețe, petrecută în climatul de început al Teatrului de Comedie, a rămas permanent în amintirea sa. În acest fel, nu s-ar fi dezis până la final de promisiunea, adesea mărturisită public, de a-și manifesta profunda și autentica recunoștință față de cei care au contribuit la formarea sa, oferindu-le cel mai de preț dar: neuitarea.

Ana Smaranda Teodorescu

Identificator obiect digital: https://www.doi.org/10.47383/DMTR.02.26

Note

[1] Silvia Kerim, Amintirea ca un parfum…, Editura Carminis, Pitești, 2007, p. 116;

[2] Silvia Kerim, interviu cu Iurie Darie: M-am născut dintr-o mare iubire – http://arhiva.formula-as.ro/1999/354/galeria-vedetelor-21/iurie-darie-m-am-nascut-dintr-o-mare-iubire-451

[3] Interviu Eugenia Vodă, emisiunea Profesioniștii, TVR, 1997;

[4] Silvia Kerim, interviu cu Iurie Darie: M-am născut dintr-o mare iubire – http://arhiva.formula-as.ro/1999/354/galeria-vedetelor-21/iurie-darie-m-am-nascut-dintr-o-mare-iubire-451

[5] Ibidem.

[6] Ana Maria Narti în La masa rotundă cu realizatorii spectacolului „Umbra” de la Teatrul de Comedie, Revista Teatrul, numărul 9 / septembrie 1963, p. 45.

[7] Ibidem.

[8] Dinu Cernescu în La masa rotundă cu realizatorii spectacolului „Umbra” de la Teatrul de Comedie, Revista Teatrul, numărul 9 / septembrie 1963, p. 57

[9] Valentin Silvestru, Prezența teatrului, Editura Meridiane, București, 1968, p. 64

[10] Ana Maria Narti, Dialog cu și despre Shakespeare (Troilus și Cresida la Teatrul de Comedie) Revista Teatrul, numărul 5, mai 1965, p. 36;

[11] În spectacolul Don Juan de Moliere, regia Valeriu Moisescu, 1980, catalog Teatrul de Comedie – 50 de ani, București, 2011;

[12] În spectacolul Procesul de Aleksandr Suhovo-Kobîlin, regia Gyorgy Harag, 1983, catalog Teatrul de Comedie – 50 de ani, București, 2011;

[13] Victor Parhon în „Procesul” de Aleksandr Suhovo-Kobîlin (Teatrul de Comedie), Revista Teatrul, numărul 5, mai 1983, p. 32.