Dinică, Gheorghe

Published by admin on iunie 26, 2022

Dinică, Gheorghe

Data și locul nașterii:
01 ianuarie 1934, București

Data și locul morții:
10 noiembrie 2009, București

Ocupația în teatru:
actor

Biografie artistică
Teatrografie
Filmografie
Fotografii arhiva
Fotografii din spectacole
Caiete program scanate
Afișe & alte materiale scanate din colecții personale
Link-uri către spectacole radiofonice sau TV disponibile în mediul virtual
Cronici
Selecție de link-uri către alte pagini de prezentare a personalității

Biografie artistică

Pe scenă sau pe ecran, Gheorghe Dinică a surprins cu aceeași originalitate și forță. A impus personaje care nu se bazau pe farmec sau pe bonomie stearpă, ci dimpotrivă, ofereau siluete brutale, colțuroase, cu tot arsenalul personajului negativ, sarcastic, grotesc sau cinic: de fapt, un „rău” simpatic, ascunzând o mare sensibilitate și generozitate. A știut să se implice, să se dăruiască cu o ardere interioară permanentă, nici o apariție a lui Gheorghe Dinică nu lăsa spectatorul indiferent. A fost piatra unghiulară în marile spectacole ce au marcat deceniul al șaselea, semnate de David Esrig, alături de Marin Moraru: diferiți și complementari, „acești hămesiți de teatru”, cum îi definește regizorul[1] de al cărui nume rămân amândoi legați: Umbra, de Evghenii Schwartz, Capul de rățoi de G. Ciprian, Troilus și Cressida de Shakespeare, Cei trei gemeni venețieni, commedia dell ‘arte și, mai ales, Nepotul lui Rameau după Diderot[2].

A jucat în aproape o sută de filme, ceea ce i-a adus o notorietate și un atașament fidel al publicului; dar teatrul, cu neajunsul creației efemere, i-a dăruit câteva roluri dintr-o galerie aparte. Pe scenă, Dinică era tocmai scânteia de neașteptat, de provocare care crea o aură personală ce fascina partenerii și publicul, situat între surâs înșelător și rânjet strâmb, sinceritate și fățărnicie, un calm rece și fermecător de cumplit. Totul construit pe o tehnică atent elaborată, fiindcă el a adus un nou stil de joc, dincolo de tiparele jocului realist tradițional.

Născut într-un cartier sărac al Bucureștiului, Grivița din perioada interbelică, a cunoscut anii războiului și a scăpat miraculos dintr-un teribil bombardament al aliaților în 1944. A căpătat însă și a păstrat un anume gust al libertății, un nonconformism primar ce i-au definit mai târziu personalitatea. „Am fost un copil liber, năzdrăvan și curios, mai degrabă crescut de stradă și de prieteni decât de familie, dar sufletul și mintea mea de copil au memorat doar farmecul străzii și al jocurilor de puștani”, mărturisea el mai târziu.[3] A descoperit cinematograful copil fiind, urmărind proiecții non stop în sălile deschise până seara: ele i-au fost prima școală și i-au dat gustul unui alt univers. Școala a părăsit-o devreme, obligat să-și câștige traiul, dar a început deja să joace din 1954 ca artist amator la Casa de Cultură a Sindicatelor.

„Nici nu mai știu câte roluri am jucat cu trupa de amatori, zeci de personaje…Primul meu rol a fost cu o trupă de amatori de la Poștă, iar eu interpretam rolul Locotenentului Stamatescu din piesa Titanic vals de Tudor Mușatescu. Eram pe scenă și parcă visam. Nici nu știam ce se întâmplă cu mine. La un moment dat m-au trezit niște aplauze din sală. Acelea au fost primele aplauze din viața mea. M-am uitat pe scenă și parcă eram acolo de când lumea”.

Drumul spre teatru nu a fost însă ușor: dă de câteva ori admitere la Institutul de Teatru din București, reușește a treia oară, în 1957, unde îi are profesori pe Dina Cocea și asistent pe Ion Cojar. De fapt, pe când juca cu cercul teatral al Casei de Cultură a Sindicatelor din București, unde Nic Moldovan, asistentul lui Ion Șahighian, înființase o trupă de teatru, și unde interpreta profesorul Bogoiu din Jocul de-a vacanța de Mihail Sebastian, Dina Cocea, prezentă în sală, îl remarcă și-l primește la cursurile ei de pregătire pentru Institut. Dinică e recunoscător primei sale profesoare de teatru:

„Dina Cocea ne învăța să gândim și să căpătăm idei, să reținem stimularea gândirii, stăruința asupra detaliului, de ton, de gest, de mișcare în munca de compunere a unui rol. Aș adăuga și a privirii, dacă aș ști că expresia ochilor poate fi determinată sau studiată în orele de actorie. Dar bănuiesc că jocul ochilor nu se poate studia, altfel nu-mi explic frecventele priviri absente și inexpresive de care am avut parte în multe spectacole într-o jumătate de secol.” [4]

Student fiind, are parte însă de o întâlnire esențială și care i-a marcat evoluția și cariera, întâlnirea cu regizorul David Esrig. Șansele au fost însă reciproce, iar Esrig își amintește la rândul său cum, grație întâlnirii cu acest (deja, nu prea tânăr) student, a reușit să elaboreze și să pună la punct un nou stil de joc, care va sta la baza metodei sale de lucru.[5] Povestea merită să fie relatată, căci această primă întâlnire are în ea toate datele contradictorii care au dus la forjarea unui stil de lucru și de spectacol – un student cam vârstnic și care pare fără grație, dar care răstoarnă toate datele problemei și devine un partener esențial. Trebui spus însă că, în 1961, auspiciile acestei prime întâlniri nu păreau să se înscrie sub o zonă favorabilă. Esrig își dăduse tocmai demisia ca profesor de la UNATC și de la Televiziunea română și aștepta să fie angajat la Teatrul de Comedie, condus de Radu Beligan. E convocat însă de rectorul Universității care îi cere să pună în scenă un fragment din Poemul lui Octombrie de Maiakovski, pentru un spectacol de propagandă. Esrig nu e prea încântat, dar acceptă și îi cere lui Ion Cojar, care era responsabilul întregului proiect, să-i recomande doi studenți; pentru a nu pierde timp, îi convoacă la o repetiție la televiziune. Prima întâlnire cu singurul student care se prezintă nu-l convinge, studentul candidat era dincolo de orice canon al unui tânăr debutant. Avem aici, prima descriere a actorului, la tinerețe…

„A doua zi, într-o pauză de repetiții, un student a venit să se prezinte la televiziune, cu o aparență destul de curioasă, aerul viguros, dar cu trăsături disproporționate care mi se părea prea în vârstă pentru un tânăr actor ucenic. « Sunt Gheorghe Dinică și am fost trimis de domnul Cojar pentru a repeta cu dumneavoastră scena lui Kerenski din Poemul lui Octombrie. Partenera mea nu a putut veni, e răcită… »” Esrig nu e prea încântat și, ca să se debaraseze de intrus, îi propune un plan absolut absurd și dificil de realizat :

„…o scenă grotescă, unde trebuia să se deghizeze în slujnică de familie nobilă, o femeie bineînțeles, dar cu puțină barbă, sau cel puțin mustață. Care plimba într-un cărucior de copil o bătrână, scofâlcită și plângăreață, și care bolborosea cu o voce indistinctă ceva despre mitocănia poporului rus.”

Spera astfel să se debaraseze de student și să fie liniștit. Dinică notează însă totul cu atenție și revine după o săptămână: „« Vreau să vă arăt ce am înțeles din ce mi-ați spus ». M-am dus să caut la recuzită un cărucior de copil și el a jucat în fața mea scena jucând pe rând bona și bătrâna. Minunat, grotesc, inteligent, agresiv!”

Astfel, cei doi au devenit prieteni și Esrig îl distribuie, în 1962, într-unul din rolurile principale din piesa Procesul Domnului Caragiale, de Mircea Ștefănescu pe scena Teatrului de Comedie, alături de cei mai mari actori români din acea epocă: Mircea Șeptilici, Jules Cazaban, Radu Beligan, Stefan Ciubotărașu. Dinică juca rolul lui Caion (Const. A.L. Ionescu), jurnalistul care-l atacase pe Caragiale pentru un așa zis plagiat al dramei Năpasta. Are loc un soi de duel literar, mocnind de ură și de agresivitate, și unde tânărul absolvent își asumă deja rolul antipaticului agresiv. A fost începutul unei lungi colaborări și elaborarea unui nou stil de joc, în care personalitatea tânărului actor a fost determinantă. Schimbul a fost reciproc, putem vorbi despre o căutare comună, definită pentru prima dată în timpul repetițiilor acestui spectacol de circumstanță (piesa celebra 50 de ani de la dispariția lui Caragiale). Pentru prima dată se confruntau două stiluri sau concepții de joc, marea tradiție a stilului realist era pusă la încercare. David Esrig își amintește:

„Stilul de joc care l-a făcut celebru pe Dinică în spectacolele mele a fost schițat pentru prima dată în timpul unei repetiții nocturne la Procesul Domnului Caragiale. Radu Beligan, atunci director al teatrului de Comedie, nu mi-a acordat decât două săptămâni de repetiții și presiunea marilor actori realiști care făceau parte din aceeași distribuție pe același stil de joc pe care voiam să-l impun devenea cu adevărat apăsătoare. În asemenea măsură, încât în una din seri, după ce toată lumea plecase, am repetat numai noi doi, singuri; i-am cerut lui Dinică să aducă suficientă cafea pentru a rezista și în timpul acestei repetiții de o singură noapte, am definit în întregime parcursul rolului său, până la ultimul detaliu. Un joc grotesc, corporal, cu tonalități clovnești în voce, un joc teatral, nerealist. La zece dimineața. după ce am făcut un duș rece în cabină, am început repetiția cu toată trupa. Șocul a fost violent. Repetiția s-a oprit net și am fost întrebat: «Ce e asta, Dodi ?» Nu a fost necesar să răspund, minunatul actor care era Jules Cazaban, interpretul rolului lui Caragiale, a izbucnit în râs : «Ce vreți să fie ? Dodi ne-a pus cu spatele la zid pentru a putea să realizeze concepția sa. Bravo ! Am meritat din plin! Și Gigi este o bombă. Să ne punem pe treabă și să încercăm să ținem pasul! »”

Căutările au continuat și s-au pecetluit cu spectacolul următor, Umbra, de Evgheni Schwartz unde Dinică juca rolul umbrei. Era un nou stil de joc pentru epocă, care l-a impus pe Gheorghe Dinică și care, de fapt, continua tradițiile jocului teatral din avangarda anilor 20. Prin forța împrejurărilor, Teatrul de Comedie fiind în renovare și lucrările tergiversând un an de zile, Esrig și echipa lui au continuat nestânjeniți repetițiile și căutările. „A fost în timpul acestui an, își amintește David Esrig, când ne-am confruntat cu problematica complexă a interpretării unei umbre, adică problema de a juca esența și nu aparența unui personaj.” De altfel, cu prilejul unei mese rotunde organizate de revista Teatrul după premiera cu Umbra, în care critica remarcase deja mobilitatea fizică și stilistica de sorginte expresionistă, șerpuitoare, a actorului, Dinică declară fără prefăcută modestie: „Pentru mine, pregătirea acestui rol, nu exagerez, echivalează cu mai mulți ani de studiu”[6] – implicându-i aici și pe Esrig, dar și pe coregrafa Paule Sybille.

Stilul său joc se va dezvolta, confirmat apoi în spectacole precum Rinocerii de Eugen Ionescu (1963, regia Lucian Giurchescu), Troilus și Cressida de Shakespeare (1965), în care realizează un excepțional Thersit, Capul de rățoi de G, Ciprian (1966), Nepotul lui Rameau după Diderot (1968), Trei frați gemeni venețieni de Collalto (1973, Premiul pentru inovația vechilor tradiții teatrale la Festivalul BITEF). În distribuțiile următoare, Esrig continuat așadar să dezvolte această formă nouă de interpretare, revenind mereu la interpreții săi fetiș, Gheorghe Dinică sau Marin Moraru. În cele nouă luni de repetiții epuizante la Nepotul lui Rameau, Esrig își continuă căutările și propune un model opus celui propus de Diderot în celebrul său Paradox despre actor (după filozoful francez, actorul ideal reprezintă, merge pe rațiune, fără să se implice sentimental). Rezultatul e stupefiant, iar cronicile vremii păstrează și azi această stare de miracol..

„Nu se poate contesta că Dinică joacă cu toată ființa sa. Gândește alături de Diderot și de regizorul spectacolului, dă replicii glas și «o pune în cadru», îi dă plastică, o corelează, o integrează mișcării (…) Gheorghe Dinică este o întreagă trupă actoricească, masată într-un singur actor.”[7].

Într-un adevărat eseu dedicat legendarului spectacol, Ion Pascadi folosește creația cu o mie de fețe a lui Dinică topind-o în însuși procesul de descriere al desfășurării intrigii filozofice, marcând astfel identificarea fără rest a actorului cu conceptul de spectacol propus de regizor:

„Ne aflăm poate în fața celei mai elocvente demonstrații din ultimii ani a faptului că teatrul trăiește în primul rând prin ACTOR, că strădania nevăzută a regizorului asupra textului, ca și cea văzută, a scenografului, în sprijinul ei, nu capătă viață decât prin intermediul creației actoricești. Gheorghe Dinică – ale cărui calități de mim și interpret ne erau cunoscute – reușește să fie exact așa cum îl descria filozoful francez pe nepotul lui Rameau: un amestec de trufie și josnicie, de bun-simț și rătăcire; pe semne că noțiunile de cinstit și necinstit îi sunt învălmășite în creier, de vreme ce-și arată calitățile fără pic de mândrie și defectele fără pic de rușine.”[8]

Gheorghe Dinică a jucat în cele mai importante teatre din România, la Teatrul de Comedie de la absolvire din 1961 până în1967, iar în 1968 îl urmează pe Esrig la Teatrul Bulandra din București cu Nepotul lui Rameau (repetat nouă luni la Teatrul de Comedie). Tot aici, joacă Robespierre în Moartea lui Danton, pusă în scenă de Liviu Ciulei. În 1972, după ce Radu Beligan părăsește Teatrul de Comedie și devine directorul Teatrului Național, Gheorghe Dinică îl urmează, și rămâne aici până la moarte. A creat și aici mult în spectacole de Horea Popescu, Grigore Gonța, ș.a.

După 1990, cariera sa teatrală primește un ritm cumva mai lent, mai ales din pricina multelor solicitări pe care le primește în cinema. Totuși, a lucrat fructuos cu Andrei Șerban, în Cine are nevoie de teatru? (1990), Noaptea regilor (1991), sau Livada de vișini (1992). Despre Malvolio, în producția Naționalului din 1991, un cronicar scrie:

„Vedeta acestei Nopți a Regilor este, incontestabil, Gheorghe Dinică. El face un Malvolio complex, mai degrabă tragicomic, evoluând de la bățoșenia indiferentă de la început la aceea cu miză. de început de fericire, trecând apoi de la condiția de animal hăituit, (subliniind absurdul situației, el îi conferă personajului tenta tragică), la starea jalnică şi neputincios (?) amenințătoare de la sfârșit. El nu este aproape nici o clipă doar comic, doar ridicol, doar odios, doar jalnic. Așa cum îl interpretează maestrul Dinică, Malvolio își trădează încă de la început condiția de victimă predestinată, ambiguitatea lui reflectându-se benefic asupra spectacolului.”[9]

În pofida faptului că proiectul de durată, de mari proporții, cu Merlin de Tancred Dorst, pus în scenă la Teatrul Bulandra de Cătălina Buzoianu în 1991, se dovedește un eșec, anii care vor urma îi vor aduce câteva creații remarcabile, între care unele îi prilejuiesc reîntâlnirea cu Marin Moraru: O noapte furtunoasă în regia lui Mihai Măniuțiu la Teatrul Odeon (1998), ori Take, Ianke şi Cadîr a lui Victor Ioan Popa, regia Grigore Gonţa, din 2001, unde Dinică joacă turcul Cadîr, alături de Marin Moraru (Take) și Radu Beligan (Ianke). O creație memorabilă, reținută de mulți cronicari ai vremii, este cea cu rolul Luka din Azilul de noapte, montat de Ion Cojar la Teatrul Național în 1998:

„Interpretat de Gheorghe Dinică, Luka este ocheanul prin care textul se supune unei noi lecturi: imaginația sa este superioară, e mai liberă, mai jucăușă; Dumnezeu este un personaj de care se folosește, şi nu un principiu ordonator al lumii. Dinică joacă autoritatea dată de știința de a combina minciuna cu iluzia, ipocrizia cu aspirația. La vremea premierei sale absolute, când toată lumea credea în Dumnezeu şi mulți, în revoluție, Luka putea să dea naștere unor ambiguități ideologice. După sfârșitul utopiei, prototipul său în bestiarul umanității este precis.”[10]

Ultimele sale spectacole pe scena Naționalului, cu Dansând pentru zeul păgân, de Brian Friel în regia lui Lynne Parker, creat în 2006, nu au mai fost reluate în ultimii ani, actorul preferând să lucreze doar pentru televiziune. Ultimul său rol, a fost cel al unui un general în rezervă și erou al României de la începutul secolului al XX-lea, Grigorie Vulturesco, într-un serial de televiziune, Aniela, 2009.

Cu o carieră impresionantă de peste 200 de roluri în teatru și film, Gheorghe Dinică a întruchipat personaje rămase memorabile, adeseori interpretarea sa depășind cu mult valoarea propriu-zisă a filmului și intrând, involuntar, în folclorul urban, așa cum s-a întâmplat cu Bastus din Columna, în regia lui Mircea Drăgan, 1968 („În nemernicia mea, ca un câine turbat, am mușcat mâna care m-a hrănit…”), ori Lăscărică din Cu mâinile curate, în regia lui Sergiu Nicolaescu („Nu trage, Dom Semaca!”). Dincolo, însă, de aceste pete de culoare, rămân antologice creațiile sale în rolurile Stănică Rațiu din Felix și Otilia, în regia lui Iulian Mihu (1972), Jandarmul Ion din Osânda, în regia lui Sergiu Nicolaescu (1975), Nae Girimea din De ce trag clopotele, Mitică?, în regia lui Lucian Pintilie (1981), Vasile Potop din Patul conjugal, în regia lui Mircea Daneliuc (1992), și, desigur, Pavel Puiuț în Filantropica, în regia lui Nae Caranfil (2002), la rândul său producând, până astăzi, folclor urban: „Mâna întinsă care nu spune o poveste…”

Copleșitoarea cantitate de filme și de producții de televiziune i-au adus lui Dinică o binemeritată celebritate, dar și – fiindcă aceasta e particularitatea binecunoscută a industriei – o anume stereotipie a rolurilor negative, pe care abia ultimele decenii au izbutit, în cazul rolurilor complexe, s-o scuture de praf. Scena a fost, din acest punct de vedere, infinit mai generoasă, propunându-i constant întâlniri provocatoare, în care și-a putut desfășura întreaga măsură a talentului său remarcabil. El a rămas în istoria teatrului din ultimele decenii ca întruchiparea „actorului de tip nou”, după expresia regizorului David Esrig, în dubla lor sete de căutare și inovare, un actor polivalent. Mereu disponibil pentru aventuri de cunoaștere și auto-cunoaștere surprinzătoare. Mai mult decât atât, Gheorghe Dinică a știut să răspundă la această chemare și, dincolo de ea, a rămas de fiecare dată diferit, neașteptat și multiplu, fără să se repete.

Mirella Patureau

20 iulie 2022

Identificator obiect digital: https://www.doi.org/10.47383/DMTR.03.21

Note:

[1] „Gigi și Marinuș au fost hămesiți de teatru și total angajați în munca asta.” În „Teatrul clădește lumi posibile”(I), interviu cu David Esrig, realizat de Crenguța Manea, Observator cultural, nr, 218, 27 aprilie 2004.

[2] Vezi Mirella Patureau „David Esrig – un alchimist al teatrului existențial” în Teatrul de artă, o tradiție modernă, volum coordonat de George Banu, traducere din limba franceză de Mirella Nedelcu-Patureau, editura Nemira, București, cu concursul Festivalului Internațional de Teatru de la Sibiu, 2010, pp. 508 – 526.

[3] Vezi Constantin Paraschivescu, Histrion de cursă lungă – Gheorghe Dinică, Editura Fundația Camil Petrescu, 2002.

[4] Ibidem.

[5] David Esrig ,”Jouer l’essence et non pas l’apparence”, Alternatives théâtrales, Dossier „Les liaisons singulières”, Bruxelles, nr. 88, 2003 pp.66-67.

[6] „La masa rotundă cu realizatorii spectacolului Umbra. David Esrig”, Teatrul, nr. 9/1963, p. 49

[7] Mircea Alexandrescu, „Nepotul lui Rameau”, Teatrul 7, iulie 1968, p, 20

[8] Ion Pascadi, „Elogiul gândirii”, Gazeta literară, 23 mai, 1968, p 6.

[9] Victor Scoradeț, „Triumful comediei (II)”, Contemporanul, nr. 22, 31 mai 1991, p. 6.

[10] Magdalena Boiangiu, „Azilul de noapte de Maxim Gorki, Teatrul Naţional, Bucureşti”, Scena, nr. 1, martie 1998.

Citește tot articolul

Restrânge articolul

Teatrografie

Roluri în teatru:

Jack în Dansând pentru zeul păgân, de Brian Friel, în regia lui Lynne Parker. Teatrul Național „Ion Luca Caragiale”, București, 12.10.2006.
Dobrișor în Incontestabila ipocrizie, de Teodor Mazilu, în regia lui Mihai Ionescu. Teatrul Mic, București, 16.03.2006.
Directorul ziarului „Deșteptarea” în Ultima oră, de Mihail Sebastian, în regia Ancăi Ovanez-Doroșenco. Teatrul Național „Ion Luca Caragiale”, București, 13.05.2003.
Cadîr în Take, Ianke și Cadîr, de Victor Ion Popa, în regia lui Grigore Gonța. Teatrul Național „Ion Luca Caragiale”, București, 03.10.2001.
Maiorescu în Și mai potoliți-l pe Eminescu, de Cristian Tiberiu Popescu, în regia lui Grigore Gonța. Teatrul Național „Ion Luca Caragiale”, București, 13.04.2000.
Chelarul Remigio în Numele trandafirului, de Umberto Eco, în regia lui Grigore Gonța. Teatrul Național „Ion Luca Caragiale”, București, 08.11.1998.
Nae Ipingescu în O noapte furtunoasă, de Ion Luca Caragiale, în regia lui Mihai Măniuțiu. Teatrul Odeon, București, 29.10.1998.
Léonce în Cotletele, de Bertrand Blier, în regia lui Gelu Colceag. Teatrul Național „Ion Luca Caragiale”, București. 14.04.1998.
Luka în Azilul de noapte, de Maxim Gorki, în regia lui Ion Cojar. Teatrul Național „Ion Luca Caragiale”, București, 05.03.1998.
Leopold – Maestrul în Tehnica raiului, de Mihai Ispirescu, în regia lui Dan Micu. Teatrul Național „Ion Luca Caragiale”, București, 07.02.1997.
Simeonov-Piscik în Livada de vișini, de Anton Pavlovici Cehov, în regia lui Andrei Șerban. Teatrul Național „Ion Luca Caragiale”, București, 23.04.1992.
Malvolio în Noaptea Regilor, de William Shakespeare, în regia lui Andrei Șerban. Teatrul Național „Ion Luca Caragiale”, București, 09.05.1991.
Un carcer chior, Diavolul și Merlin în Merlin sau Țara Pustie, de Tankred Dorst, în regia Cătălinei Buzoianu. Teatrul „Lucia Sturdza Bulandra”, București, 10.02.1991.
David Collins și Robert Sideway în Cine are nevoie de teatru, de Timberlake Wertenbaker, în regia lui Andrei Șerban. Teatrul Național „Ion Luca Caragiale”, București, 07.10.1990.
Nae Caţavencu, Avocat Director-Proprietar al ziarului „Răcnetul Carpaţilor” și Prezident Fondator al Societăţii Enciclopedice-Cooperative „Aurora Economică Română” în O scrisoare pierdută, de Ion Luca Caragiale, în regia lui Radu Beligan. Teatrul Național „Ion Luca Caragiale”, București, 12.10.1989.
Ioan în Ioneștii, de Platon Pardău, în regia lui Grigore Gonța. Teatrul Național „Ion Luca Caragiale”, București, 05.03.1986.
Stelian în Iubirile de-o viață, de Platon Pardău, în regia Sandei Manu. Teatrul Național „Ion Luca Caragiale”, București, 12.04.1984.
Oleg Baian în Ploșnița, de Vladimir Maiakovski, în regia lui Horea Popescu. Teatrul Național „Ion Luca Caragiale”, București, 30.05.1982.
Vladimir în Așteptându-l pe Godot, de Samuel Beckett, în regia lui Grigore Gonța. Teatrul Național „Ion Luca Caragiale”, București, 13.02.1980.
Nae Cațavencu în O scrisoare pierdută, de Ion Luca Caragiale, în regia lui Radu Beligan. Teatrul Național „Ion Luca Caragiale”, București, 31.08.1979.
Georges Duduleanu în Gaițele, de Alexandru Kirițescu, în regia lui Horea Popescu. Teatrul Național „Ion Luca Caragiale”, București, 29.11.1977.
Odoacru în Romulus cel Mare, de Friedrich Dürrenmatt, în regia Sandei Manu. Teatrul Național „Ion Luca Caragiale”, București, 29.09.1977.
Arlechino în Trei frați gemeni venețieni, de Antonio Collalto-Mattiuzzi, în regia lui David Esrig. Teatrul Național „Ion Luca Caragiale”, București, 08.06.1973.
Venceslas Vrabie în Un fluture pe lampă, de Paul Everac, în regia lui Horea Popescu. Teatrul Național „Ion Luca Caragiale”, București, 04.12.1972.
Nepotul lui Rameau în Nepotul lui Rameau, de Denis Diderot, în regia lui David Esrig. Teatrul „Lucia Sturdza Bulandra”, București, 12.05.1968.
Domnul Smith în Sfântul, de Eugen Barbu, în regia Sandei Manu. Teatrul de Comedie, București, 09.01.1968.
Robespierre în Moartea lui Danton, de Georg Büchner, în regia lui Liviu Ciulei. Teatrul „Lucia Sturdza Bulandra”, București, 04.10.1966.
Pentagon în Capul de rățoi, de George Ciprian, în regia lui David Esrig. Teatrul de Comedie, București, 27.04.1966.
Thersit în Troilus și Cresida, de William Shakespeare, în regia lui David Esrig. Teatrul de Comedie, București, 20.03.1965.
Gherman în Somnoroasa aventură, de Teodor Mazilu, în regia lui Dinu Cernescu. Teatrul de Comedie, București, 20.10.1964.
Domnul Papillon în Rinocerii, de Eugène Ionesco, în regia lui Lucian Giurchescu. Teatrul de Comedie, București, 10.04.1964.
Inovatorul în Șeful sectorului suflete, de Alexandru Mirodan, în regia lui Moni Ghelerter. Teatrul de Comedie, București, 21.09.1963.
Un spărgător în Casa inimilor sfărîmate, de George Bernard Shaw, în regia lui Radu Penciulescu. Teatrul de Comedie, București, 21.04.1963.
Umbra în Umbra, de Evgheni Svart, în regia lui David Esrig. Teatrul de Comedie, București, 13.04.1963.
Caion în Procesul domnului Caragiale, de Mircea Ștefănescu, în regia lui David Esrig. Teatrul de Comedie, București, 06.06.1962.
Bologa în Nuntă la castel, de András Sütő, în regia lui Lucian Giurchescu. Teatrul de Comedie, București, 24.04.1962.
Fried în Reportaj cu ștreangul de gât, de Iuri Buriakovski, în regia lui George Dem Loghin. Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică „ L. Caragiale”, București, 15.04.1961.
Ennesimo Lupus în Centrul înaintaș a murit în zori, de Augustin Cuzzani, în regia lui Raul Serrano. Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică „ L. Caragiale”, București, 25.03.1961.
Directorul închisorii Alcatraz în Celebrul 702, de Alexandru Mirodan, în regia lui Moni Ghelerter. Teatrul de Comedie, București, 05.01.1961.

Vezi tot conținutul

Restrânge conținutul

Filmografie

Roluri în film:

Vulturescu în serialul Aniela, în regia Iura Luncași, Alex Fotea, BogdanDumitrescu și Mihai Brătilă. Promance, MediaPro, 2009.
Bunicul în Weekend cu mama, în regia lui Stere Gulea. MediaPro Pictures, 2009.
Aurică Fieraru în serialul Regina, în regia lui Iura Luncașu. 2008.
Omul din parc în serialul Gala. EP-Overseas Production, Pink Art Stil, 2007.
Aurică Fieraru în Inimă de țigan, în regia lui Iura Luncașu. MediaPro Pictures, 2007.
Romanescu în Ticăloșii, în regia lui Șerban Marinescu. MDV Film, VideoLink, MDV Audio Studio, Total Professional Records, 2007.
Puma, Szabó Ferenc în Palme albe, în regia lui Szabolocs Hajdu.Filmpartners, Katapult Film, 2006.
Zacharie Regencrantz în L’homme pressé, în regia lui Sébastien Grall. Adel Productions, Irrigazione Cinematografica, Lira Films, 2005.
Sindromul Timișoara, în regia lui Marius Barna. CNC, Fadette Film, 2004.
Gheorghe Manasia în Magnatul, în regia lui Șerban Marinescu. MDV Film, Total Professional Records, MDV Audio Studio, cu sprijinul CNC, 2004.
Costache în Orient Express, în regia lui Sergiu Nicolaescu. Cine TV Film, MDV-Film, Ro de Film, cu sprijinul CNC, 2004.
Paraschiv zis Lamă în Dulcea saună a morții, în regia lui Andrei Blaier. MediaPro Pictures, Teriba Film, MediaPro Studios, cu sprijinul CNC, 2004.
Dumitrașcu în Examen, în regia lui Titus Muntean. ICON Producțion, Co-producători: Fundația Arte Vizuale, Filmex România, Finanțatori: Initiative Media România, Optimedia, MindShare Media, cu sprijinul CNC, 2003.
Gigi în Turnul din Pisa, în regia lui Șerban Marinescu. Filmex, Total Professional Records, cu sprijinul CNC, 2002.
Franț Țandără în După-amiaza unui torționar, în regia lui Lucian Pintilie. Filmex, Studioul de Creație Cinematografică al Ministerului Culturii, cu sprijinul CNC, 2002.
Pavel Puiuț în Filantropica, în regia lui Nae Caranfil. Domino Film, Mact Productions (Franţa), MediaPro Pictures, cu participarea CNC, Canal +, Susținut de Eurimages, 2002.
Nae Gheorghidiu în Patul lui Procust, în regia lui Viorica Meșină și Sergiu Prodan. Flux-Film Studio, 2001.
Cantonierul în Război în bucătărie, în regia lui Marius Theodor Barna. Ager Film, Studioul de film al TVR, cu sprijinul Oficiului Național al Cinematografiei, 2001.
Procurorul în Faimosul paparazzo, în regia lui Nicolae Mărgineanu. Ager Film, Societatea Română de Televiziune, Fundația DaKino – Dan Chișu, Studioul de Creație Cinematografică al Ministerului Culturii, Total Professional Records, Ford Romcar SRL (sponsor principal), cu sprijinul Oficiului Național al Cinematografiei, 1999.
Arnoteanu în Craii de Curtea Veche, în regia lui Mircea Veroiu. Studioul de Creație Solaris Film – R.A. Cinerom, Studioul cinematografic „Bucureşti”, cu sprijinul CNC, 1995.
Bazil Ionescu în Terente, regele bălților, în regia lui Andrei Blaier. Studioul de Creație Solaris Film – R.A. Cinerom, Studioul cinematografic „Bucureşti”, TEC România, cu sprijinul CNC, 1995.
Mache Puzderie în Crucea de piatră, în regia lui Andrei Blaier. Studioul de Creație nr. 4 Cinerom, Trustul de presă „Expres”, 1994.
Doctorul în Această lehamite, în regia lui Mircea Daneliuc. Studioul de Creație Alpha Films International, Filmex România, 1994.
Mihai Antonescu în Oglinda – Începutul adevărului, în regia lui Sergiu Nicolaescu. Star Film, 1993.
Anchetator de Securitate în Cel mai iubit dintre pământeni, în regia lui Șerban Marinescu. Societatea Electronum S.A., Trustul Expres, cu sprijinul CNC, 1993.
Jean, patronul magazinului „Raiul Copiilor” în Liceenii în alertă, în regia lui Mircea Plangau. Cinerom Studioul de Creatie 2, 1993.
Apa în Codin și Chira Chiralina, în regia lui Gyula Maar. Focusfilm Kft, 1993.
Cârciumarul grec Dimos în Privește înainte cu mânie, în regia lui Nicolae Mărgineanu. Casa de Creaţie nr. 4 Cinerom, ProFilm, 1992.
Vasile Potop în Patul conjugal, în regia lui Mircea Daneliuc. Alpha Films International, 1992.
Flavius Prunaru în Divorț…din dragoste, în regia lui Andrei Blaier. Studioul de Creație ProFilm, 1991.
Căpălău în Casa din vis, în regia lui Ioan Cărmăzan. Studioul Cinematografic București, 1991.
Lacrima cerului, în regia lui Adrian Istrătescu Lener. Casa de filme Unu, 1991.
Momentul adevărului, în regia lui Andrei Blaier. Casa de filme 5, 1991.
Georges Duduleanu în Cuibul de viespi, în regia lui Horea Popescu. Casa de Filme 1, 1987.
Matei în Figuranții, în regia lui Malvina Ursianu. Casa de filme 1, 1987.
Liviu Runcan în Să-ți vorbesc despre mine, în regia lui Mihai Constantinescu. Casa de filme Unu, 1987.
M. Sisescu în Secretul lui Nemesis, în regia lui Geo Saizescu. Casa de Filme Cinci, 1986.
Coman în Vara sentimentală, în regia lui Francisc Munteanu. Casa de filme Patru, 1986.
Inginerul șef în Râdeți ca-n viață, în regia lui Andrei Blaier. Casa de filme Trei, 1985.
Avocat Mitrana în O lumină la etajul zece, în regia lui Malvina Urșianu. Casa de filme Unu, 1984.
Oprescu în Zbor periculos, în regia lui Francisc Munteanu. Casa de filme 5, 1984.
Cercel în Secretul lui Bachus, în regia lui Geo Saizescu. Casa de filme Unu, 1984.
Grozea în Un petic de cer, în regia lui Francis Munteanu. Casa de filme 5, 1984.
Matei în Pe malul stâng al Dunării Albastre, în regia lui Malvina Urșianu. Casa de filme Trei, 1983.
Saxofonistul în Întunericul alb, în regia lui Andrei Blaier. Casa de filme Trei, 1983.
Mitică în Concurs, în regia lui Dan Pița. Casa de filme Trei, 1982.
Nae Girimea în De ce trag clopotele, Mitică?, în regia lui Lucian Pintilie. Casele de filme Unu și 5, 1981.
Sergentul în O lume fără cer, în regia lui Mircea Drăgan. Casa de filme 5, 1981.
Eugen Panait în Rețeaua S, în regia lui Virgil Calotescu. Casa de filme Patru, 1980.
Costică Mavrodin în Ultima noapte de dragoste, în regia lui Sergiu Nicolaescu. Casa de filme Trei, 1980.
Gonzalv Ionescu în Bietul Ioanide, în regia lui Dan Pița. Casa de filme Patru, 1980.
Onișor Borcea în Drumuri în cumpănă, în regia lui Virgil Calotescu. Casa de filme Patru, 1979.
Arbitrul în Totul pentru fotbal, în regia lui Andrei Blaier. Casa de filme Patru, 1978.
Paraipan în Revanșa, în regia lui Sergiu Nicolaescu. Casa de filme 5, 1978.
Vitcu în Trepte pe cer, în regia lui Andrei Blaier. Casa de filme Trei, 1978.
Mircea Voican în Doctorul Poenaru, în regia Dinu Tănase. Casa de filme Unu, 1978.
Baronul, șeful bandiților în Acțiunea „Autobuzul”, în regia lui Virgil Calotescu. Casa de filme 5, 1978.
George ”Salamandra” în Cuibul salamandrelor, în regia lui Mircea Drăgan. Casa de Filme 5, Spectacular Film Productions Dick Randall, 1977.
Primul secretar în Marele singuratic, în regia lui Iulian Mihu. Casa de filme Patru, 1977.
Diplomatul în Prin cenușa imperiului, în regia Andrei Blaier. Casa de filme Trei, 1976.
Jandarmul Ion în Osânda, în regia lui Sergiu Nicolaescu. Casa de filme 5, 1976.
Meseșan în Trei zile și trei nopți, în regia lui Dinu Tănase. Casa de filme Unu, 1976.
Gheorghe Mihoc în Premiera, în regia lui Mihai Constantinescu. Casa de filme 4, 1976.
Micu în Mastodontul, în regia lui Virgil Calotescu. Casa de filme 5, 1975.
Stoian în Evadarea, în regia lui Ștefan Traian Roman. Casa de filme Unu, 1975.
Savu în Zidul, în regia lui Constantin Vaeni. Casa de filme Teri, 1975.
Marin în Ilustrate cu flori de câmp, în regia lui Andrei Blaier. Casa de filme Trei, 1975.
Lupu în Filip cel bun, în regia lui Dan Pița. Casa de filme Trei, 1975.
Directorul Apostu în Nu filmam să ne amuzăm, în regia lui Iulian Mihu. Casa de filme 1, 1974.
Dumitru Crivăț în Frații Jderi, în regia lui Mircea Drăgan. Casa de filme 5, 1974.
Paraipan în Un comisar acuză, în regia lui Sergiu Nicolaescu. Casa de filme Unu, 1974.
Marin al lui Oaie în Tatăl risipitor, în regia lui Adrian Petringenaru. Casa de filme Patru, 1974.
Mahomed al II-lea în Ștefan cel Mare – Vaslui 1475, în regia lui Mircea Drăgan. Casa de filme 5, 1974.
Butnaru în Nemuritorii, în regia lui Sergiu Nicolaescu. Casa de filme 5, 1974.
Maiorul Ionescu în Dincolo de nisipuri, în regia lui Radu Gabrea. Casa de filme Unu, 1973.
Salamandră în Explozia, în regia lui Mircea Drăgan. Studioul cinematografic „București”, 1972.
Lăscărică în Cu mâinile curate, în regia lui Sergiu Nicolaescu. Studioul cinematografic „București”, 1972.
Ionel călărețu în Bariera, în regia lui Mircea Mureșan. Studioul cinematografic „București”, 1972.
Stănică Rațiu în Felix și Otilia, în regia lui Iulian Mihu. Studioul cinematografic „București”, 1972.
Notarul Mereuță în Atunci i-am condamnat pe toți la moarte, în regia lui Sergiu Nicolaescu. Studioul cinematografic „București”, 1972.
Nobil sârb în Sentința, în regia lui Ferenc Kósa. Studioul cinematografic „București”, „Koliba” Bratislava, „Hunnia Film” Budapesta, 1970.
Plutonierul în Prea mic pentru un război atât de mare, în regia lui Radu Gabrea. Studioul cinematografic „București”, 1970.
Bastus în Columna, în regia lui Mircea Drăgan. Studioul cinematografic „București”, 1968.
Maiorul Tache în Maiorul și moartea, în regia lui Alexandru Boiangiu. Studioul cinematografic „București”, 1967.
Sergentul în Golgota, în Mircea Drăgan. Studioul cinematografic „București”, 1966.
Dumitrana în Procesul Alb, în regia lui Iulian Mihu. Studioul cinematografic „București”, 1966.
Zamfir în Comoara din Vadul Vechi, înregia lui Victor Iliu. Studioul cinematografic „București”, 1964.
Jurcă în Străinul, în regia lui Mihai Iacob. Studioul cinematografic „București”, 1964.

Vezi tot conținutul

Restrânge conținutul

Fotografii arhiva

Vezi toate fotografiile

Restrânge fotografiile

Fotografii din spectacole

Vezi toate fotografiile

Restrânge fotografiile

Caiete program scanate

Caietul program al spectacolului al spectacolului Capul de rățoi, de George Ciprian, în regia lui David Esrig. Teatrul de Comedie, București, 27.04.1966@Teatrul_de_Comedie