Galin, Carmen

Povestea carierei în teatru și cinema a actriței Carmen Galin e mai degrabă una neobișnuită, împletită cu o viață personală discretă și, în felul ei, la fel de neobișnuită. Născută la Iași în 1946, într-o familie de artiști (bunicul și tatăl pictori, o mătușă cântăreață de operă), viitoarea actriță a copilărit de fapt la Bistrița și Cluj, într-un mediu prietenos și creativ, studiind și muzică, și balet, apoi gimnastică artistică, lucru care va influența, cum se va vedea, devenirea teatrală ulterioară. A pătruns pe porțile Institutului de Artă Teatrală și Cinematografică în 1963, la clasa veteranului regizor Ion Șahighian și a absolvit în 1967, schimbând mai mulți profesori – Sanda Manu, Ion Cojar – care i-au modelat talentul, dar i-au lăsat și suficientă libertate încât să se lanseze cu succes încă din perioada facultății. Primul rol, unul consistent, îl primește la Teatrul Mic în 1966, în premiera pe țară a spectacolului cu Simple coincidențe de Paul Everac, în regia dascălului său Ion Cojar, cu care se va întâlni adesea pe multe scene ale țării.

„Dinte studenții institutului distribuiți în spectacol, se remarcă îndeosebi Carmen Galin în rolul tinerei Daniela. Luciditatea copilărească, puritatea dublată de neliniștea căutării drumului în viață s-au îmbinat armonios în jocul interpretei, care-a reușit o prezență reală, în ciuda unui text livresc, mai ales în scena «seducerii» fetei de către junele Vlăsceanu.”[1]

Începuturile sunt absolut spectaculoase, câtă vreme, până la momentul absolvirii (cu rolul Gaby din Ultima oră de Mihail Sebastian, în regia lui Virgil Popescu), actrița va interpreta deja la Teatrul Tineretului din Piatra Neamț, pe care-l va și alege la repartiție, în regia aceluiași Ion Cojar, o Balerină călăreață în Afară-i vopsit gardul, înăuntru-i leopardul de Alecu Popovici și Isolda în Tristan și Isolda de Jean de Baer în regia lui Dinu Cernescu); ba mai mult, va debuta și în film cu rolul Stela în foarte bine primitul Diminețile unui băiat cuminte regizat de Andrei Blaier (avându-i alături pe Dan Nuțu și Ion Caramitru).

Anii de la Piatra Neamț, în care va interpreta tot felul de roluri, principale sau secundare, dar într-un ritm trepidant, sunt o perioadă pe care-o va evoca cu nostalgie senină în mai multe interviuri ulterioare, atât pentru excelentele întâlniri cu regizori și colegi actori de prestigiu, cât și pentru atmosfera generală, de entuziasm juvenil și experiment curajos. Între multele roluri de acolo se disting însă câteva ale căror ecouri au ajuns, firește, și în presa vremii, între care Helea din Melodie varșoviană de Leonid Zorin, regia Zoe Anghel Stanca (1967), dublul rol Vrăjitoarea cea bună/Vrăjitoarea cea rea din Vrăjitorul din Oz de Eduard Covali și Paul Findrihan, în regia lui Ion Cojar (1968), ori excelenta și dificila interpretare a Mariei din legendarul Woyzeck de Georg Büchner, în regia lui Radu Penciulescu (1970). Însă probabil rolul cel mai important de după absolvire e tot unul dublu, Sen De/Șui-Ta din montarea fostului său coleg Andrei Șerban (de care va fi legată printr-o caldă amiciție) cu Omul cel bun din Sîciuan, de Bertolt Brecht.

„Fac excepție două momente de o înălțime poetică remarcabilă : Şen-de, întâlnind în Iang-sun iubirea, şi prăbușindu-şi în curăția iubirii rosturile murdare (dar sigure) ale vieţii sale; extazul pierderii în dragoste, sfâșiat de mizeria ambiantă (de strigătul fără speranțe al sacagiului: «apă, apă de vânzare !»). Apoi: Şen-de, cu germenii viitorului în pântec, visând pe o întinsă claviatură de gingășie, viața nouă pe care o va naște, şi trezită la realitate: copilul străin mâncând din resturile zvârlite la gunoi: mama din ea crescând tigroaică, ia decizia rece, crudă a necesității de a fi rea pentru a-şi apăra de rău rodul pântecului. Carmen Galin, mai cu seamă în aceste scene, ale tandreței ingenue este o Şen-de de o pătrunzătoare candoare, care se păstrează ca un ecou subteran, şi în ipostaza dură a lui Şui-ta. Ceea ce nu este neindicat, ci mai degrabă nou. «Răutatea e un fel de stângăcie», iar Şui-ta, vărul cel rău, nu este expresia răutății ca atare, ci a uneia raționale, deferente, legaliste, conștiente că stârnește ura pentru că în sarcina ei cade executarea «treburilor murdare». Sfârtecată, «ca fulgerul în două», Şen-de/Şui-ta întrupează o dilemă, nu o mască a ipocriziei.”[2]

În primăvara lui 1970, Carmen Galin urmează chemarea lui Vlad Mugur și colaborează cu Naționalul clujean în rolul Puck din Un vis în noaptea miezului de vară de William Shakespeare, urmând ca din toamnă să se transfere aici, unde o vor aștepta noi provocări și noi succese. Între multe alte roluri, o va interpreta pe Domnișoara Hester în O femeie fără importanță de Oscar Wilde (regia Janos Taub, 1970), pe Margareta în Gaițele de Alexandru Kirițescu (regia Olimpia Arghir, 1972), pe Elena Andreevna într-un antologic Unchiul Vania de A. P. Cehov (regia Alexa Visarion, 1973) și se va întâlni în două montări cu Alexandru Tatos: din nou într-un dublu rol, Ingeborg/Irina în Pasărea Shakespeare de Dumitru Radu Popescu și Yvette Poitier în Mutter Courage de Bertolt Brecht. În 1976, întâlnirea cu regizorul va conduce și la un rol de finețe, cel al psiholoagei din Mere roșii, în compania lui Mircea Diaconu.

De altfel, cariera cinematografică a actriței era deja în plină ascensiune, cu roluri din ce în ce mai consistente în filme semnate de Aurel Miheleș, Mircea Moldovan, Lucian Bratu dar, mai ales, cu rolul excelent, din nou în compania lui Dan Nuțu, dar și alături de Elena Albu ori Draga Olteanu, în Ilustrate cu flori de câmp (regia Andrei Blaier, 1975). Anul 1975 e și anul în care Carmen Galin ajunge din nou, de această dată pentru lungă vreme, pe scena unde debutase, cea a Teatrului Mic din București. Imediat după sosire, urmează și o nouă biruință: Hedvig în Rața sălbatică de Ibsen, montată aici de Sorana Coroamă-Stanca:

„Acest sfârșit de stagiune ne-a oferit, cu spectacolul Rața sălbatică montat la Teatrul Mic, bucuria rară a unei revelații actoricești (e foarte mare cuvântul, dar, în acest caz, e justificat): Hedvig , interpretată de Carmen Galin (…) Actrița reconstituie cu intuiție de artist şi migală de artizan gesturile bruște, nearmonioase, în parte, dar integrîndu-se unei armonii de ansamblu, ale copilului crescut între adulți, între oameni triști şi preocupați, silit să-şi inventeze singur jocurile, să-şi plăsmuiască singur bucurii. Hedvig a lui Carmen Galin este urâțică şi neîndemânatică, stângace şi ponosită, dar luminează totul în jur prin incandescența trăirii sufletești, printr-o trăire intensă, netrucată, imposibil de cuprins în limitele jalnicei existențe a celor din jur. Actrița compune cu discernământ şi simț al nuanțelor «vârsta ingrată» la care se află eroina, din disperări şi bucurii ce se succed rapid, consumate cu aceeași intensitate, din inocență şi surprinzătoare intuiții, din forță sufletească şi lipsă de apărare.”[3]

Așa cum se întâmplă de obicei, după venirea în București ritmul premierelor în care e implicată actrița scade în raport cu cel din teatrele de provincie (la Piatra Neamț erau, de exemplu, și câte patru premiere pe an, unele chiar câte două în aceeași lună). Cresc, în schimb, creațiile cinematografice de referință, între care Sita în Tănase Scatiul (1976), în regia lui Dan Pița (cu care, de altfel, Galin a și fost căsătorită pentru o lungă perioadă), în compania lui Victor Rebengiuc; cel al Praxiteei în îndrăgita comedie de succes Iarna bobocilor, regia Mircea Moldovan (1977), în compania lui Marin Moraru, Draga Olteanu și Emil Hossu; cele din Petrolul, aurul și ardelenii și Pruncul, petrolul și ardelenii, ori rolul Pica din Bietul Ioanide, toate trei în regia lui Dan Pița. Cu toate acestea, nici ofertele – și bunele întâlniri – din teatru nu o ocolesc: de exemplu, alături de Ștefan Iordache, de un succes excepțional, atât de presă cât și de public, se bucură muzicalul după Nu sunt Turnul Eiffel de Ecaterina Oproiu, în regia Cătălinei Buzoianu:

„Stelele montării sunt Ștefan Iordache și Carmen Galin: seducție, temperament, mobilitate spirituală și poftă de joc; dulce răsfăț și autopersiflare acrișoară – cuplul trece prin toate genurile și speciile teatrale, în toate formele și registrele comicului, nu numai executând un slalom printre modalitățile de expresie, ci și parcurgând un itinerariu al trăirilor și al cunoașterii, între apoteoza sentimentală și dobândirea cunoașterii.”[4]

Va oferi aici, la Teatrul Mic, câteva interpretări cu totul remarcabile unor roluri dintre cele mai diverse, în câteva spectacole semnate de Silviu Purcărete: Irma în Nebuna din Chaillot de Jean Giraudoux, alături de Olga Tudorache, Tatiana Iekel, Rodica Tăpălagă și Leopoldina Bălănuță. (1978), Hilde în Diavolul și Bunul Dumnezeu de Jean Paul Sartre (1981) și, mai ales, Lady Anne în Richard III de William Shakespeare, în compania lui Ștefan Iordache în rolul titular (1983). Va face parte, cu brio, din distribuțiile premierelor pe țară cu Evul Mediu întâmplător de Romulus Guga (regia Cristian Hadji-Culea, 1981) și Amurgul burghez (regia Dan Pița, 1983):

„Cu o tensiune a jocului şi o fervoare a atacului dramatic ieșite din comun, Carmen Galin își construiește demimondena Augusta cu autoritate şi o face omniprezentă. E axul tuturor episoadelor în care acționează. Ea e şi ultimul protestatar rămas în scenă şi nu încape nici o îndoială că-şi va purta protestul, cu întreaga-i ființă, până la capăt. Actrița are știința gentilă a transformării trivialității în poezie şi arta inefabilă a substanțializării tuturor replicilor şi atitudinilor, chiar şi a celor anodine.”[5]

Carmen Galin a dovedit în decursul vremii un talent polivalent, dinte cele mai neobișnuite, valorificând, de altfel, și pregătirea sa muzicală multifațetată, dobândită încă din copilărie și adolescență; așa se face că, după premiera pe țară de la Filarmonica bucureșteană din 1964 (dirijor Mircea Basarab, în rolul principal Tatiana Iekel) și refacerea de la Cluj și Brașov, în 1981, a poemului oratoriu Ioana pe rug de Arthur Honegger, pregătită de această dată de corul Filarmonicii din Cluj dirijat de Florentin Mihăescu (în care rolul recitativ-cântat a fost interpretat de Victoria Cociaș), pentru reprezentația de la Sala Radio din București – cu același cor, dar cu orchestra Radio dirijată de Iosif Conta -, actrița a fost invitată să preia dificila sarcină a eroinei centrale. I s-au alăturat în această spectaculoasă și rară întreprindere actorii Candid Stoica, Mihai Niculescu, Eugen Racoți, Violeta Berbiuc, Rodica Sanda Țuțuianu, și soliștii Emilia Petrescu, Nora Enăchescu, Adina Iurașcu, Ionel Pantea:

„Carmen Galin a întrupat o Ioană adevărată, nuanțând cu finețe o diversitate de stări emoționale, de la naivitate la înțelepciune, parcurgând firesc un bogat evantai de trăiri, de la amintire la cruda realitate şi la viziunea viitorului ce avea să-i glorifice jertfa.”[6]

Unul dintre cele mai răsunătoare succese din cinemaul anilor 1980 a fost, însă, pentru Carmen Galin, cel al acrobatei Fanny Ghika din ecranizările succesive ale Elisabetei Bostan după Fram ursul polar de Cezar Petrescu, realizate ca semi-muzicale, în coproducție româno-sovietică, atât pentru sălile de film cât și ca serial de televiziune. Aici, în Saltimbancii (1981), Un saltimbanc la Polul Nord (1984) și serialul Fram (1983), actrița și-a uluit spectatorii tineri și adulți cu neobișnuitele sale calități de cântăreață și dansatoare, dar și de călărie și chiar acrobații la trapez, pentru care nu a folosit decât foarte rar dublură de cascadorie. Impresionându-l astfel pe veteranul criticii de film D. I. Suchianu:

„Iar filmul Saltimbancii ne oferă capodopere de artă actoricească: Marcelloni, interpretat de Octavian Cotescu, şi cei doi copii ai săi — grațioasa, iscusita călăreață şi trapezistă de mari înălțimi, Fanny (Carmen Galin), precum şi fratele ei Geo (interpret: Adrian Vâlcu, un licean neprofesionist în ale actoriei). Prin aceștia trei, regizoarea Elisabeta Bostan recompune acel «caraghioslâc» de înaltă şi subțire calitate a spectacolului de circ. Carmen Galin a întrecut în virtuozitate pe toate «funny-girlele» cinematografului. Ea știe să fie caraghioasă, pocită, strâmbă, pentru a deveni, subit, pur şi simplu splendidă; căci are frumusețe de înger şi grație în tot ce face, care amintește aspra obligație hollywood-iană a perfecțiunii. Știți oare că ea călărește precum o desăvârșită baletistă equestră ? Știți oare că unele din zborurile de mare înălțime, de la trapez la trapez, sunt făcute, cascadoriceşte, de ea personal? Știți oare că filmul conține câteva scene de «artă mută» când Carmen Galin şi excelentul ei partener Alexandru Repan vorbesc îndelung, lucruri evidente, pline de tâlc,… vorbesc fără sunet?”[7]

Spre surprinderea multor colegi, dar și a publicului, în 1990 Carmen Galin părăsește pe nepregătite Teatrul Mic și se mută la Teatrul Național din București, spre a se reîntâlni creativ cu fostul său coleg de facultate Andrei Șerban, întors acum ca director al instituției. Va juca aici, cu strălucire, în câteva dintre montările acestuia – în primul rând ca Electra în O trilogia antică, dar și într-o excelentă compoziție a Mariei din Noaptea regilor de Shakespeare (1991) și în uluitoarea Charlota Ivanona din Livada de vișini (1992). După plecarea lui Șerban de la conducerea teatrului nu va mai interpreta decât un singur rol, cel al straniei necunoscute din Steaua fără nume de Mihail Sebastian, în regia unei cunoștințe mai vechi, Alexa Visarion (1994).

Și asta pentru că – lovitură de teatru! – în 1995 Carmen Galin nu doar că își dă demisia de la Teatrul Național (în urma unei neînțelegeri de principiu cu directorul de atunci, scriitorul Fănuș Neagu), ci se retrage, pur și simplu, din viața artistică, la doar 49 de ani. O retragere asupra căreia nu va mai reveni – nici pe scenă nici în film ori televiziune -, preferând să se dedice cu discreție operelor de binefacere și vieții sale personale. Va reveni, meteoric, în atenția publicului, mai ales a celui de cinema, doar în 2016, cu ocazia primirii unui Premiu de Excelență la cea de-a 15-a ediție a Festivalului Internațional de Film Transilvania, când va acorda și mai multe interviuri interesante (păstrând, totuși, un abur de mister asupra dispariției sale de peste două decenii de pe scena publică).

Miruna Runcan

20 iulie 2022

Identificator obiect digital: https://www.doi.org/10.47383/DMTR.03.28

Bibliografie

[1] Traian Șelmaru, „«Simple coincidențe» sau mai mult decât atât?”, Teatrul, nr. 5, 1966, p. 26.

[2] Florin Tornea „Andei Șerban. Omul cel bun din Sîciuan”, Teatrul, nr. 6, 1969, pp 15-16.

[3] Cristina Constantiniu, „Carmen Galin : Hedvig”, Teatrul, nr. 8, 1976, p.  12.

[4] Valeria Ducea, „Nu sunt Turnul Eiffel”, Teatrul, nr. 7-8. 1979, p. 131.

[5] Valentin Silvestru, „Drama sarcastică a crepusculului. Amurgul burghez”, România literară, 9 iulie 1986, p. 16.

[6] Carmen Stoianov, „În studioul de concerte al Radioteleviziunii”, Scânteia tineretului, ianuarie 1981, p. 4.

[7] D. I Suchianu, „Saltimbancii”, România literară, 3 ianuarie 1982, p. 17.