Ionescu, Gina

Cariera artistică și pedagogică a regizoarei Gina Ionescu este, din păcate, extrem de puțin cunoscută și documentată. Gina Ionescu a fost o artistă și o profesoară cu o deschidere culturală de anvergură, pasionată de artele vizuale și cinematografie, un spirit tăios, critic, exigent, contestatar, uneori necruțător, de cele mai multe ori nonconformist. Pentru Gina Ionescu, teatrul a însemnat, mai mult decât orice, un univers organic, cu un imaginar propriu, stilizat, anti-realist, care transgresa cotidianul și imediatul. A montat doar trei spectacole în teatre, toate trei marcate de o poetică personală și de căutări artistice greu încadrabile.

A fost dată afară din Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică „I.L.Caragiale” în toamna anului 1956, după manifestările studențești de la București. A fost arestată și a stat aprope 3 ani închisă. După ce a fost eliberată, a fost urmărită constant de Securitate.

Spectacolul cu care Gina Ionescu a absolvit Regie Teatru în 1969, în cadrul Institutului de Artă Teatrală și Cinematografică „I.L.Caragiale” (Studioul Casandra), a fost Uriașii Munților de Luigi Pirandello. I-a urmat, tot în 1969, Cameristele, la Teatrul „Toma Caragiu” din Ploiești, un spectacol la care a colaborat cu Miruna și Radu Boruzescu – doi scenografi de marcă, pe care regizorul Lucian Pintilie îi descoperă cu ocazia vizionării montării create de Gina Ionescu. Miruna și Radu Boruzescu colaborează ulterior cu Pintilie la Revizorul  (1972, Teatrul „Lucia Sturdza Bulandra) și la alte spectacole realizate în străinătate. Într-un interviu din revista „Dilema Veche”, legat de debutul carierei sale și a Mirunei Boruzescu în teatru, Radu Boruzescu vorbește despre importanța colaborării cu Gina Ionescu: „Începutul nostru se leagă de Studioul Casandra și de piesa Uriașii Munților de Pirandello. Am fost «aleși» de o studentă de la regie de teatru, Gina Ionescu. Ei îi datorăm totul. Am avut șansa de a o întâlni și de a demara cariera noastră cu această regizoare de excepție”[1].

Despre rigoarea conceptuală și acuratețea abordărilor Ginei Ionescu din Uriașii munților și Cameristele, Mira Iosif scrie:

„Spectacolele se recomandau prin seriozitatea și aplicația studiului, prin profunzimea universului analitic și riguroasa eleganță a exprimării. Ele înfățișau o natură artistică febrilă, preocupată de întrebările grave și problemele mari ale existenței și indicau mai ales o atracție aproape magnetică spre zonele de penumbră sau peisajele clar-obscure, acolo unde linia de demarcație între sănătos și morbid, între real și ireal se subțiază și uneori chiar dispare…”[2].

Acest clar-obscur despre care vorbește Mira Iosif poartă amprenta stilisticii unei regizoare care explorează tranziții fine de la un strat dramaturgic la altul, de la o dimensiune concretă la una abstractizantă, abordând cusăturile teatralității la intersecția dintre paliere contrastante. Acolo unde granițele stilistice se diluează, acolo unde limitele registrelor estetice devin imponderabile, Gina Ionescu intervine subtil și creează lumi ale penumbrei, lumi prin ale căror crăpături întunecoase pătrund fâșii de lumină. Dacă în cazul celor două spectacole menționate mai sus, Mira Iosif remarcă   rigoarea regizoarei și capacitatea de a crea un univers coerent articulat, nu același lucru îl spune când analizează spectacolul Comedia zorilor, de Mircea Ștefănescu, montat la Teatrul Giulești. În cazul acestuia din urmă, Mira Iosif punctează o încifrare excesivă a textului la care recurge Gina Ionescu.

La 10 ani de la Comedia Zorilor, în 1979, Gina Ionescu montează la Teatrul „C.I. Nottara” Casa Bernardei Alba. Spectacolul este definit de critică drept „un ceremonial al mortificării conținuturilor sufletești vii”[3]. Criticul Constantin Radu-Maria accentuează forța construcției regizorale, care rezidă în felul în care este adusă în prim-plan o lume e muncilor casnice desfășurate obsesiv. Îi reproșează însă faptul că schimbă finalul, deplasând anumite accente în interpretarea Bernardei.

Despre Gina Ionescu – personalitatea pedagogică inconfundabilă, care a marcat traseul multor regizoare și regizori cunoscuți – l-am rugat să scrie câteva paragrafe pe regizorul Radu Apostol, care a avut-o profesoară în 1997 și 1998 la Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică „I.L.Caragiale”: „În primii doi ani, grupa de Regie Teatru (secția română și secția maghiară – a fost pentru prima dată când s-a dat concurs și pe un număr de locuri pentru studenți maghiari), împreună cu studenții de la Scenografie, din Universitatea de Arte București, aveam un curs comun, ținut de Gina Ionescu: Curs de teatru anti-realist. Cursul se ținea în sala «Brotac», la etajul IV, pe culoarul din stânga, trecând de locul pe unde adesea ieșeam sus pe școală, pe acoperiș. Numele «Brotac» i-a fost dat de către Ludmila Szekely Anton, o bășcălie amară pentru faptul că podeaua din lemn fusese recent renovată și vopsită într-un verde deschis.

Gina Ionescu venea mereu cu un teanc de casete VHS, albume, câte un număr din revista Secolul XX, burdușit cu minuscule semne de carte, făcute din cartonașele pe care se scriau cotele cărților, în fișierul de la Biblioteca UNATC. În sală, la fiecare curs, ne așteptau Gina Ionescu, un player VHS și un televizor vechi.

La prima întâlnire ne-a relatat o întâmplare care reprezenta argumentul pentru cursul său. Reproduc din memorie ce ne-a povestit atunci. În acei ani, la examenele de final de semestru, profesorii de la Regie veneau la examenele de la Actorie și invers. La un moment dat, după un exercițiu foarte împlinit, doamna profesoară Adriana Popovici ar fi remarcat «cât de bine a lucrat cutare studentă, cât de bine s-a identificat cu Hedda!». Gina Ionescu ar fi replicat: «Și studenta a murit? S-a împușcat?». Gina Ionescu ne povestea episodul cu satisfacție, cu chipul foarte luminos, ochii mari, foarte expresivi, și mereu cu un zâmbet larg, imediat acoperit de mâna pusă peste gură, ca un gest de «domnișoară cuminte de pension». Ne făcea cu ochiul ștrengărește. «Nu? Păcat… Deci nu s-a putut identifica până la capăt!», ar fi replicat Gina Ionescu.

Teatrul nu e ca în viață, e mai mult decât viața. Teatrul e convenție.

Gina Ionescu ne avertiza că fie vom face această meserie «ca pe strada Academiei», fie o vom face «ca pe strada Edgar Quinet». Și iar ne-a spus o glumă, un banc cu doi polițiști care vin după ce are lor un accident rutier, în urma căruia cadavrul victimei fusese secționat, o parte pe o stradă, o parte pe cealaltă stradă. Și pentru că nu știau cum să scrie numele Edgar Quinet, în procesul verbal au consemnat accidentul doar pe strada Academiei.

Ariane Mnouchkine, Maurice Bejart, Bob Wilson, Giorgio Strehler, Dario Fo, Charlie Chaplin, Buster Keaton, Jacques Tati, Federico Fellini și Giuletta Masina, Jeans Luis Barrault, Jaques Lecoq, David Esrig «și nu Radu Penciulescu», Aureliu Manea, Lucian Pintilie erau numele care reveneau cel mai des în analizele pe care le făceam. Ne uitam la secvențe filmate din spectacole, la albume foto, la articole din revista Secolul XX și identificam convenția, universul anti-realist în care erau create operele acestor mari nume ale regiei de teatru sau de film din secolul XX.

Gina Ionescu reprezenta un univers, o lume, o estetică pe cale de dispariție. Era singura profesoară care la acel moment avea o analiză critică față de creațiile atât de apreciate ale lui Silviu Purcărete. «După ce ai văzut Fellini, de ce să mai mergi la Purcărete?». Avea o critică foarte acidă față de tot ce însemna dramaturgia contemporană, mișcarea „In-yer-face theatre[4]”.

Am învățat foarte multe mergând la cursul Ginei Ionescu. Indirect, am învățat și că e bine să nu ai certitudini, să nu încerci să-ți impui propria perspectivă asupra lumii, să nu dai verdicte”[5].

Gina Ionescu este una dintre personalitățile din regia și pedagogia teatrului românesc prea puțin cunoscute și cercetate. Creațiile ei și modul în care își concepea cursurile au marcat generații de artiste și artiști și au influențat gândirea pedagogică a multora dintre ele / ei.

Mihaela Michailov

Identificator obiect digital: https://www.doi.org/10.47383/DMTR.02.09

BIBLIOGRAFIE:

Călinescu, Roxana, „«Un proces unde ultimii martori sunt chemați la bară» – Interviu cu scenograful Radu Boruzescu”, Dilema veche, 16-22.04.2020

Iosif, Mira, Teatrul, nr. 2, 1969

Radu-Maria, Constantin, „Cronica dramatică: «Casa Bernardei Alba» de Federico Garcia Lorca (Teatrul «Nottara»)”, Teatru, Nr. 2, 1980

Note

[1] Roxana Călinescu, „«Un proces unde ultimii martori sunt chemați la bară» – Interviu cu scenograful Radu Boruzescu”, Dilema veche, 16-22.04.2020, https://dilemaveche.ro/sectiune/regimul-artelor-si-munitiilor/articol/un-proces-unde-ultimii-martori-sint-chemati-la-bara-interviu-cu-scenograful-radu-boruzescu.

[2] Mira Iosif, Teatrul, nr. 2, 1969, p. 85 http://www.cimec.ro/teatre/revista/1969/Nr.2.anul.XIV.februarie.1969/imagepages/image45.html.

[3] Constantin Radu-Maria, „Cronica dramatică: «Casa Bernardei Alba» de Federico Garcia Lorca (Teatrul «Nottara»)”, Teatru, Nr. 2, 1980, pp. 50-51, http://www.cimec.ro/teatre/revista/1980/Nr.2.anul.XXV.februarie.1980/imagepages/15482.1980.02.pag050-pag051.html

[4] Mișcare dramaturgică britanică, manifestată în anii 90, marcată de predispoziția pentru un stil violent, șocant, contestatar al normelor sociale, critic în raport cu tabuuri și voit ofensator. Mișcarea este teoretizată de către criticul de teatru Aleks Sierz în volumul In-Yer-Face Theatre: British Drama Today (Faber and Faber, London, 2021).

[5] Material scris de regizorul Radu Apostol special pentru prezentul articol