Mihuț, Mariana

Mariana Mihuț (în acte Maria Mihuți) este fiica lui Pantelimon Guțu, absolvent al Academiei Comerciale din București, contabil, și a Elenei (n. Ionescu), funcționară. Are o soră vitregă pe linie paternă, Dana. În momentul nașterii sale, în timpul celui de-Al Doilea Război mondial, tatăl ei era concentrat pe Frontul de Est. Căzând curând prizonier la ruși, acesta nu și-a mai revăzut familia decât atunci când fata lui a împlinit vârsta de nouă ani. Între timp, în 1944, nemaiavând nici o veste de la Guțu, mama și bunica maternă a viitoarei artiste, care se ocupau de creșterea ei, s-au refugiat din calea trupelor sovietice (ce invadaseră Basarabia) în Turnu Severin. Aici mama sa l-a cunoscut pe Nicolae Mihuț, care avea să-i devină fiicei lui Guțu tată adoptiv. Mihuț fusese lăcătuș la Atelierele C.F.R. înainte de a intra în miliția comunistă și, apoi, în rândurile Securității. Legătura cu acesta a ferit-o pe Elena Guțu, precum și pe mama și pe fiica ei, de o eventuală deportare. În 1949, ele l-au urmat pe Nicoale Mihuț la Râmnicu Vâlcea. Fiica ei și-a continuat aici studiile primare începute la Turnu Severin. Întoarcerea lui Pantelimon Guțu din prizonierat, în 1951, a provocat un cutremur în viața Marianei (Maria, după numele ales de tatăl ei înainte să plece pe front) și a celor din anturajul ei. Familia sa dintâi a fost la un pas de refacere. În cele din urmă, Elena a rămas cu Mihuț, care a fost mutat în 1952 la Pitești, în cadrul Direcției regionale a M.A.I. Argeș. La Pitești, Mariana a urmat cursurile Școlii medii de fete nr. 2 (actualmente Colegiul Național „Zinca Golescu”), la Secția reală. Materia ei preferată era însă Limba și literatura română. La cercul de balet inițiat de profesoara de Educație fizică, Felicia Staicu, s-a văzut că avea talent pentru dans. Gustul pentru teatru și l-a descoperit datorită tatălui ei biologic, Pantelimon Guțu, care a fost cel care a dus-o la primul ei spectacol. Tot el i-a înlesnit o audiență la marele comediant Grigore Vasiliu-Birlic, care a ascultat-o și a decretat că e talentată și că poate să dea examen la Teatru. O altă persoană care i-a încurajat Marianei înclinațiile artistice a fost bunica ei maternă. La terminarea studiilor liceale tânăra a fost înfiată de către Nicolae Mihuț pentru a putea da admitere la facultate. (Altminteri dosarul ei ar fi fost respins din pricină că tatăl său biologic luptase împotriva sovieticilor.) Elena și Nicolae Mihuț au fost de acord ca proaspăta absolventă de liceu să își încerce norocul la Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică „I.L. Caragiale”. Cu o condiție, însă: dacă nu izbutea să intre din prima la Actorie, anul următor trebuia să dea admitere la Comerț exterior. Precauție inutilă, căci Mariana Mihuț a fost admisă din prima încercare la I.A.T.C., în anul 1960, de o comisie din care făceau parte  actorii A. Pop Marțian, Costache Antoniu, Beate Fredanov și Jules Cazaban. A studiat apoi, timp de patru ani, actoria la clasa lui A. Pop Marțian (profesor) și a lui Octavian Cotescu (asistent). Printre colegii ei de Institut s-au numărat Valeria Seciu, Ion Caramitru, Ovidiu Iuliu Moldovan, Florina Cercel, Rodica Mandache, Ilinca Tomoroveanu, Virgil Ogășanu, Petre Gheorghiu, Ștefan Radof, Hamdi Cerchez, Dora Cherteș, Cătălina Pintilie, Mariella Petrescu, Boris Petroff și Mircea Andreescu. În perioada studenției, în paralel cu munca de la clasă, Mariana Mihuț a lucrat la Televiziunea Română, făcând parte din echipa de moderatori ai emisiunii „Clubul tinereții”, care se filma și transmitea live și ai cărei invitați erau personalități din diverse ramuri ale artei. La finalizarea studiilor universitare, în 1964, actrița a dat un examen de diplomă dublu, jucând-o pe Audrey în spectacolul cu piesa Cum vă place a lui W. Shakespeare și pe Nadejda în spectacolul cu piesa Cei din urmă a lui Maxim Gorki.

Imediat după absolvire, Mariana Mihuț a fost angajată, prin dispensă de stagiu în provincie, la Teatrul Muncitoresc C.F.R. Giulești, unde a rămas până în 1971. Aici și-a și făcut debutul pe o scenă profesionistă, în rolul Gabby Maple din spectacolul cu piesa Pădurea împietrită a lui Robert Sherwood, în regia Getei Vlad (premiera: 27 decembrie 1964). A urmat curând debutul în film, în rolul logodnicei lui Apostol Bologa din pelicula Pădurea spânzuraților (1965), după romanul omonim al lui Liviu Rebreanu, regizată de Liviu Ciulei (și răsplătită cu Premiul pentru regie la Festivalul de Film de la Cannes). Victor Rebengiuc, interpretul rolului principal (al lui Apostol), pe care actrița l-a cunoscut pe platourile de filmare, avea să-i devină la scurtă vreme soț.

La Teatrul Muncitoresc C.F.R Giulești, condus în vremea aceea de Elena Deleanu, Mariana Mihuț s-a impus repede în roluri precum Hélène din spectacolul cu piesa Pălăria florentină (1965) a lui Eugène Labiche, în regia lui Lucian Giurchescu, Liz din Billy mincinosul (1965) de Keith Waterhouse și Willis Hall, în regia lui Mihai Dimiu, Lida din Bietul meu Marat (1966) de Aleksei Arbuzov, și Maria Panait (Doruleț) din Visul unei nopți de iarnă (1967) de Tudor Mușatescu, ambele în regia Getei Vlad. Tot aici a realizat creații de referință în rolul Mirei din spectacolul cu piesa Meșterul Manole (1968) a lui Lucian Blaga, în care l-a avut ca partener, în rolul principal, pe Silviu Stănculescu, și în rolul Suzanne, din Nunta lui Figaro (1970) de Pierre-Augustin Caron de Beaumarchais, în care Figaro era jucat de Ștefan Bănică senior, amândouă regizate de Dinu Cernescu, precum și în rolul Silviei din spectacolul cu piesa Acești îngeri triști (1970) a lui D.R. Popescu, în regia lui Geo Saizescu.

În 1971 actrița a fost solicitată de către regizorul Lucian Pintilie să intre în distribuția spectacolului Revizorul, după N.V. Gogol, pe care acesta urma să îl pună în scenă la Teatrul „Lucia Sturdza Bulandra”. Pintilie o văzuse într-un spectacol de teatru televizat, cu piesa Idioata de Marcel Achard, regizat de Letiția Popa, și, plăcându-i interpretarea ei, i-a oferit rolul Mariei Antonovna, fiica Primarului din Revizorul. Cum repetițiile la Revizorul se prelungeau, Mariana Mihuț a intrat în alt spectacol al Teatrului Bulandra, devenind angajata acestui teatru, unde avea să rămână până la pensionare. Rolul Rosaurei din spectacolul cu piesa Mincinosul (1971) a lui Carlo Goldoni, în regia Sandei Manu (în care „mincinosul” era interpretat de fostul ei coleg de Institut, Ion Caramitru, secondat de Florian Pittiș), s-a dovedit unul de bun augur pentru cotitura intervenită în cariera artistei. Ea a mai jucat în acest interval și într-un muzical al Teatrului „C.I. Nottara”, Bună seara, domnule Wilde! (1971), o adaptare după Oscar Wilde în regia lui Alexandru Bocăneț, surprinzând (în rolul Cecily) spectatorii și critica cu abilitățile sale muzical-coregrafice. Le va mai pune la lucru, peste ani, cu rezultate remarcabile, în montarea O lume pe scenă (1983), pe un scenariu al coregrafei Miriam Răducanu, care semna și regia spectacolului de la Teatrul Bulandra. Întâlnirea cu Lucian Pintilie a reprezentat o experiență formatoare decisivă pentru Mariana Mihuț, care a propulsat-o în rândul celor mai importante actrițe române de după război. Chiar dacă spectacolul Revizorul (premiera 23 septembrie 1972) a fost interzis de către autoritățile comuniste după numai trei reprezentații (în urma cărora Liviu Ciulei a fost demis din postul de director al teatrului), creația lui Pintilie a rămas înscrisă în istoria teatrului autohton, intrând, totodată, în legendă. Rolul Marianei Mihuț era unul relativ mic, dar actrița a asistat la absolut toate repetițiile, absorbind tot ceea ce era de absorbit din indicațiile și din stilul de lucru al regizorului. În distribuția spectacolului figura și soțul ei, Victor Rebengiuc, dar acesta a părăsit repetițiile, nemaisuportând „tirania” lui Pintilie. Dacă Liviu Ciulei a știut întotdeauna să pareze puseurile de vanitate și revoltele (firești) ale actorului contra autorității sale regizorale, conducându-l unde dorea el prin „învăluire”, cu un tact și o îngăduință cvasi-paterne, nu același lucru se poate spune despre Lucian Pintilie, „copilul teribil” al regiei românești. Imaturitatea congenitală a acestuia din urmă, deși genialoidă, a constituit multă vreme un obstacol în calea colaborării sale cu Victor Rebengiuc. Întâlnirile lor se transformau invariabil în confruntări infantile de orgolii. Actorul nu putea suporta dictatura unui creator la fel de imatur… (De altfel, cei doi erau născuți în același an, în timp ce Ciulei era cu zece ani mai vârstnic și, în plus, trecut prin mari și grele încercări.) De aceea a părăsit Rebengiuc repetițiile la Revizorul, capodopera regizorală a lui Pintilie, și nu a jucat în nici unul dintre marile spectacole ale acestuia. Armonia s-a instalat între ei abia după moartea tragică a lui Toma Caragiu, în cutremurul din 1977. Atunci Pintilie i-a propus lui Rebengiuc să preia rolul Pampon, din pelicula De ce trag clopotele, Mitică?, care era gândit pentru Toma Caragiu. (Finalizat prin 1980, filmul a fost oprit de la difuzare de cenzura comunistă, având premiera abia în 1990, după căderea dictaturii ceaușiste.) Actorul a făcut în filmul lui Pintilie un mare rol, dar nu mai mare decât Apostol Bologa, rolul titular din capodopera cinematografică a lui Ciulei, Pădurea spânzuraților (1965). O posibilă explicație e aceea că, tipologic, Rebengiuc era mai apropiat de Ciulei decât de Pintilie, amândoi având structuri solare – în sensul năzuinței comune spre ordine, echilibru, lumina rațiunii, precum și al efortului de a-și înfrânge și domestici demonii interiori (destul de vajnici). Pe câtă vreme lui Pintilie – el însuși zurbagiu, pasional și stihial – îi plăcea, dimpotrivă, să răscolească tenebrele, să zgândărească demonii actorilor cu care lucra și să-i aducă la suprafață, neîmblânziți: „Pintilie a fost singurul regizor care a știut să scoată din mine o anumită vână diavolească, o vervă diabolică pe care nici eu nu știam că o posed”, va mărturisi Victor Rebengiuc (v. Simona Chițan, Mihaela Michailov, Victor Rebengiuc: omul și actorul, 2008). În acest sens, Pintilie a găsit însă interpreta ideală tocmai în consoarta lui Rebengiuc, Mariana Mihuț, asemănătoare cu el, temperamental, pe linia pasionalității dezlănțuite, dar și cu o înțelegere maternă față de izbucnirile pătimașe și crizele de autoritate ale regizorului, deși mai tânără decât el. În De ce trag clopotele, Mitică?, în rolul „electricei” Mița Baston, actrița e pur și simplu copleșitoare, ca un taifun, o adevărată forță a naturii. „Simt că nimeni, nici un alt regizor nu a văzut în mine, în străfundurile posibilităților mele artistice, atât de clar, atât de adânc precum a văzut Pintilie”, va mărturisi, peste ani, artista (v. Mircea Morariu, Cu și despre Mariana Mihuț, 2011).

După interzicerea Revizorului, publicul Teatrului Bulandra a putut apoi să o vadă pe Mariana Mihuț și a adorat-o în roluri ca Valentina din spectacolul cu piesa Valentin și Valentina (1972) de Mihail Roșcin, în regia lui Adrian Georgescu, Eliza Doolitle din Pygmalion (1974) de G.B. Shaw, în regia lui Moni Ghelerter, Nicola Davies din Cum se numeau cei patru Beatles (1980) de Stephen Poliakoff, în regia lui Florian Pittiș, Josie Hogan din Luna dezomoșteniților (1983) de Eugene O’Neill, în regia Sandei Manu, sau Agatha Posket din Secretul familiei Posket (1985) de Sir Arthur Wing Pinero, în regia lui Valeriu Moisescu. Colaborarea cu regizoarea Cătălina Buzoianu la spectacolul Interviu (1976), după un volum de interviuri de-al Ecaterinei Oproiu, în care Mariana Mihuț a interpretat rolul Primăriței, a reprezentat un moment de vârf în cariera actriței. Cu această ocazie interpreta de forță (descătușată) a împins-o pentru prima oară hotărât în umbră pe cea care era utilizată îndeobște în roluri de „ingenuă” sau de „cochetă” capricioasă. (Intra în scenă actrița care va uimi peste ani prin temperamentul ei dezlănțuit în roluri precum cel al Miței Pampon din filmul lui Pintilie sau cel al regelui Lear, sub direcția de scenă a lui Andrei Șerban.)

O altă (re)întâlnire importantă din această perioadă a fost cea cu Liviu Ciulei, de data asta în calitate de regizor de teatru, nu de film. Ciulei a finalizat spectacolul A douăsprezecea noapte (1972), după W. Shakespeare, început și abandonat de regizorul Aureliu Manea (pe afiș va figura, ca urmare, sintagma „regie colectivă”), în care Mariana Mihuț a jucat-o pe Maria. În spectacolul cu piesa Lungul drum al zilei către noapte (1976) a lui Eugene O’Neill, unul dintre spectacolele de referință ale lui Ciulei, cu Clody Bertola, Toma Caragiu, Victor Rebengiuc și Florian Pittiș în rolurile principale, Mariana Mihuț a interpretat un rol secundar, pe cel al slujnicei Cathleen, reușind totuși să se facă remarcată. Adevărata măsură și-a dat-o, însă, sub îndrumarea lui Liviu Ciulei în alte trei spectacole antologice ale acestuia: Pescărușul (1977), după A.P. Cehov, în care Mariana Mihuț a jucat-o pe Mașa, Furtuna (1978), după W. Shakespeare, în rolul Mirandei, și O scrisoare pierdută (1979), după I.L. Caragiale, în rolul Zoei (în care a înlocuit-o pe Rodica Tapalagă, interpreta din prima distribuție, care îl includea și pe Toma Caragiu). În Pescărușul, Mașa încarna, în lectura lui Ciulei, teatralitatea spontană a vieții, care se consumă în izbucniri cotidiene. În interpretarea explozivă a Marianei Mihuț, remarcată și apreciată la superlativ de cronicarii vremii, aceasta ajungea să condenseze exasperările erotice și existențiale ale tuturor personajelor piesei, exhibându-le apoi, fără rușine, în văzul lumii. Toate tensiunile latente, mocnite, dintre ele deveneau vizibile datorită „scenelor” Mașei. Rolul acesta i-a deschis, de fapt, actriței drumul spre cel al Miței Baston din filmul De ce trag clopotele, Mitică? al lui Lucian Pintilie (în care artista e, pur și simplu, stihială), ceea ce oferă un indiciu prețios despre modul cum a abordat-o ea pe Mașa sub îndrumarea lui Ciulei. În Furtuna, Miranda Marianei Mihuț era o fiică pe cât de ascultătoare, pe atât de plină de personalitate, cu un umor sănătos. Deloc aeriană sau angelică, Miranda se arăta perfect umană, dar de o umanitate respirând echilibru și armonie, în consonanță cu cea a tatălui. Nimic nu îi tulbura creșterea, maturizarea. „Deșteptarea primăverii” și nașterea sentimentului iubirii le trăia cu deplină seninătate și încredere, sub privirile înțelegătoare și încurajatoare ale lui Prospero (George Constantin). Momentele dintre ea și Ferdinand (Ion Caramitru) erau de un lirism și o puritate fără seamăn, necăzând nici o secundă în dulcegărie (în crearea unor scene de gen, Ciulei fiind absolut de neîntrecut). Mariana Mihuț și Victor Rebengiuc au preluat rolurile lui Zoe Trahanache și Ștefan Tipătescu din O scrisoare pierdută din mers, înlocuindu-i pe Rodica Tapalagă și pe Toma Caragiu după moartea acestuia din urmă. Ei au avut doar trei zile la dispoziție să repete rolurile, înaintea unui turneu american, din care una singură sub îndrumarea lui Ciulei. Lăsându-se, prin urmare, ghidați aproape exclusiv de text, ei le-au redat, instinctiv, personajelor caragialiene poleiala și urbanitatea care lipseau din prima versiune a spectacolului. În interpretarea impecabilă a Marianei Mihuț, Zoe a devenit principalul motor al acțiunii piesei, autoritatea absolută a „capitalei unui județ de provincie”, cochetă, feminină, jucând la moment slăbiciunea, ambițioasă, voluntară, pragmatică, manipulatoare, îndrăgostită și generoasă cu măsură, în genere „damă bună”, mai deșteaptă decât toți masculii împăunați din jurul ei, plini de funcții (interzise unei femei). Nici ea, nici partenerul ei de scenă și de viață nu s-au abătut o iotă de la calea autenticei comedii caragialiene, jucând cu toată seriozitatea și convingerea situațiile „patetice” în care sunt puse cele două personaje.

Evenimentele din decembrie 1989 i-au surprins pe Mariana Mihuț și Victor Rebengiuc la Cluj, unde repetau la un spectacol cu pieseta Ursul a lui A.P. Cehov, în regia lui Mihai Măniuțiu. Îl vor relua, sub titlul Comedii, comedii, la Teatrul Odeon din București, în 1992, Marianei Mihuț revenindu-i rolul Nataliei Stepanovna. Prima premieră postdecembristă pe afișul căreia figura și numele Marianei Mihuț a fost Merlin (1991), de Tankred Dorst, spectacol regizat de Cătălina Buzoianu la Teatrul Bulandra, în care actrița a interpretat rolurile Regina Ginevra și Hanie. Montarea nu a avut ecoul meritat, căci publicul era încă acaparat de spectacolul politic. Cătălina Buzoianu i-a oferit ulterior actriței alte trei roluri importante, care i-au dat ocazia acesteia să facă niște creații memorabile: Halie în spectacolul cu piesa Copilul îngropat (1996) a lui Sam Shepard, Nikita Zotov (bufonul țarului Petru I) în Petru (1998) de Vlad Zografi și Anna Fierling (Mutter Courage) în Mutter Courage (1999) de Bertolt Brecht, toate trei montate de regizoare la Teatrul Bulandra. În conturarea Annei Fierling actrița s-a inspirat din figura bunicii sale materne, care, la fel ca personajul lui Brecht, (sus)ținuse familia în vremuri de bejenie, în timpul refugiului din calea Armatei Roșii, care invadase Basarabia. E un rol care a urmărit-o pe actriță multă vreme. Cu regizorul Silviu Purcărete Mariana Mihuț a colaborat în trei rânduri: la spectacolul Teatrul comic (1992), după Carlo Goldoni, realizat la Teatrul Bulandra, în care actrița a jucat-o pe Placida, la De Sade (1999), pe texte de Silviu Purcărete și Dick McCaww, realizat în afara țării, la Théâtre de l’Union din Limoges, în care a avut de interpretat mai multe personaje, și la Conul Leonida față cu reacțiunea (2013) de I.L. Caragiale, o coproducție a Naționalului bucureștean și a Teatrului Municipal „Ariel” din Râmnicu Vâlcea. În acest din urmă spectacol, actrița l-a avut drept partener de scenă pe Victor Rebengiuc, cei doi interpretându-i alternativ pe Leonida și Efimița. Altfel spus, textul genialei piesete a lui Caragiale era jucat, pur și simplu, de două ori, schimbarea de rol intervenind după pauză. Majoritatea criticilor au catalogat montarea drept o bijuterie.

„Interesant e să observi că schimbarea de moravuri din ultimul secol face redistribuirea de replici cât se poate de posibilă, că un Leonida femeie bărbată e plauzibil, că mărcile de gen rămân nesemnificative în fața substanței propriu-zise a piesei”, scria criticul Iulia Popovici pe marginea spectacolului lui Purcărete. „Practic, Mariana Mihuț și Victor Rebengiuc pot juca orice (mai ales împreună), transformând materia cuvintelor și a situațiilor după propria forță interpretativă. Ce joacă aici, mai exact, dincolo de relația de cuplu, dominat-dominator, este portretul cetățeanului/alegătorului român la (falsă) maturitate”, mai nota ea. Felix Alexa e un alt regizor care i-a oferit Marianei Mihuț prilejul de a se confrunta cu roluri și personaje memorabile după 1989, mai întâi în spectacolul cu piesa Vizita bătrânei doamne (1993) a lui Fr. Dürrenmatt, de la Teatrul Bulandra, în care Mariana Mihuț a interpretat-o pe răzbunătoarea Claire Zachanassian, apoi în Neînțelegerea (2006) lui Albert Camus (rolul Mamei), realizat la Naționalul bucureștean, și în Moartea unui comis-voiajor (2008) de Arthur Miller (Linda Loman), montat din nou la „Bulandra”. Spectacolul cu piesa O batistă în Dunăre (1997) a lui D.R. Popescu, de la „Bulandra”, i-a dat ocazia actriței să se reîntâlnească cu un dramaturg pe care îl aprecia în mod deosebit din vremea când o interpretase pe Silvia în Acești îngeri triști la teatrul din Giulești. În plus, se reîntâlnea cu Ion Cojar, regizorul-pedagog datorită căruia reușise să treacă peste inhibiții și să se „deschidă” în timpul pregătirilor (cvasi)obligatorii pentru admitere organizate în cadrul I.A.T.C. Rezultatul a fost unul cu adevărat exploziv. Scena în care Cezara, bătrâna bețivă, victimă a regimului comunist, jucată de Mariana Mihuț, își varsă frustrările spărgând mai multe farfurii, e antologică.

Regizorul de origine ucraineană Yuri Kordonsky a intrat în viețile și carierele cuplului Mariana Mihuț și Victor Rebengiuc la începutul noului mileniu. Deși mult mai tânăr decât cei doi, nu e clar cine pe cine a „înfiat”. Cert e însă că, sub îndrumarea acestuia, Mariana Mihuț și Victor Rebengiuc au reînflorit ca actori, dând adevărate recitaluri în spectacole mult îndrăgite de către public: Unchiul Vanea (2001) de A.P Cehov, în care Mariana Mihuț a făcut din rolul minuscul al Dădacei bătrâne un adevărat pivot al întregii montări, Căsătoria (2003) de N.V. Gogol, în care actrița o juca pe savuroasa Fiokla Ivanovna (aranjoarea de căsătorii), ambele montate la „Bulandra”, și Conul Leonida față cu reacțiunea (2005) de I.L. Caragiale, în care Mariana Mihuț o juca pe Efimița, o producție a Academiei de Teatru și Film în parteneriat cu Catedra UNESCO. Ca o încununare a fructuoasei lor colaborări, Yuri Kordonsky i-a oferit actriței rolul, pe cât de dificil, pe atât de generos, al Ninei, bunica consumată de o iubire posesivă pentru propriul nepot și plină de frustrări acumulate într-o viață de ratare și privațiuni din Îngropați-mă pe după plintă (2011), adaptare după romanul omonim al lui Pavel Sanaev, pusă în scenă la „Bulandra”. După Anna Fierling, zisă și Mutter Courage („Mama Curaj”), aceasta a fost a doua creație majoră a actriței inspirată de duhul bunicii sale materne. Sub îndrumarea lui Kordonsky, Mariana Mihuț a dovedit încă o dată că e „o mare artistă, [care] are o autenticitate, o pasionalitate și o forță în joc ca marile actrițe rusoaice”, după cum o caracteriza cândva Clody Bertola (v. Ludmila Patlanjoglu, La vie en rose cu Clody Bertola, 1997). (De altfel, când a ieșit la pensie, actrița i-a dăruit Marianei Mihuț trusa sa de machiaj, predându-i astfel ștafeta.) Rolul Ninei venea după Lear al lui William Shakespeare, pe care regizorul Andrei Șerban nu pregetase să i-l încredințeze actriței într-o montare îndrăzneață, cu o distribuție exclusiv feminină, realizată tot la Teatrul Bulandra, în 2008, cu titlul Lear (și reluată, sub o nouă denumire, Lear(a), și cu distribuția ușor modificată, în 2012). Ambele au reprezentat creații de vârf din palmaresul actriței. Scriind despre Mariana Mihuț și prestația ei din Lear, Lucian Pintilie observa:

„Foarte bine a asemuit Andrei Șerban vocea Marianei Mihuț cu aceea a Ymei Sumac. O întindere extraordinară, de la registrul grav al animalelor de pradă la cel înalt al păsărilor de noapte sau al Reginei Nopții. // Foarte bine și că i-a spus-o Andrei într-un moment de cumpănă al repetițiilor de la Regele Lear. // Niciodată ca în Lear nu a reușit Mariana să realizeze atât de neliniștitor sonor, atât de complex, vocea imaginară, teatrală, fenomenală a unui personaj” (v. Mircea Morariu, Cu și despre Mariana Mihuț, 2011).

Cuplul tinerilor regizori Andreea și Andrei Grosu, fondatorii micului, dar ambițiosului Unteatru din capitală, axat pe clasicii dramaturgiei occidentale, vădește o mare aplecare pentru lucrul cu actorul și scormonitul emoțiilor, În 2017 acesta a pus în scenă, chiar la Naționalul bucureștean, un memorabil Regele moare, de Eugen Ionescu, cu „veteranii” Victor Rebengiuc (în rolul Regelui Bérenger) și Mariana Mihuț (în rolul Reginei Marguerite) în stare de grație. Spectacolul se mai juca încă înaintea izbucnirii, în martie 2020, a pandemiei de covid, care a întrerupt seria reprezentațiilor.

Actrița Mariana Mihuț e căsătorită cu Victor Rebengiuc din anul 1965. Au un fiu, Tudor, născut în 1975, de meserie arhitect. Acesta le-a dăruit și un nepot, Mircea-Maxim, născut în 2007.

Anca Hațiegan

Identificator obiect digital: https://www.doi.org/10.47383/DMTR.02.12

Bibliografie

Alterescu, Simion, Actorul și vârstele teatrului românesc, București, Editura Meridiane, 1980

Băleanu, Andrei, Dragnea, Doina, Actorul în căutarea personajului. 25 de convorbiri despre arta spectacolului teatral, București, Editura Meridiane, 1981

Chițan, Simona, Michailov, Mihaela, De-a dreptul Victor Rebengiuc, București, Licentia Publishing, 2004

Chițan, Simona, Michailov, Mihaela, Victor Rebengiuc: omul și actorul, București, Humanitas, 2008

Dumitrescu, Cristina (coord.), Teatrul L.S. Bulandra: 1947-1997, București, Imprimeria Băncii Naționale, 1997

Ichim, Florica, Mocanu, Anca, Liviu Ciulei. Acasă și-n lume, I-III, București, Fundația Culturală „Camil Petrescu”, Revista „Teatrul azi” (supliment), 2016

Ichim, Florica, Zlotea, Irina, Cătălina Buzoianu, magie, abur, vis, I-III, antologie teatrologică, București, Fundația Culturală „Camil Petrescu”, Revista „Teatrul azi” (supliment), 2018, 2019

Kerim, Silvia, Amintirea ca un parfum…, Pitești, Editura Carminis, 2007

Morariu, Mircea, Cu și despre Mariana Mihuț, București, Fundația Culturală „Camil Petrescu”, Revista „Teatrul azi” (supliment), 2011

Patlanjoglu, Ludmila, La vie en rose cu Clody Bertola, București, Humanitas, 1997

Pintilie, Lucian, Bricabrac, București, Humanitas, 2003

Sîrbu, Eva, Actorii noștri. Interviuri uitate, I, București, Editura ARA, 1995