Pellea, Amza

Amza Pellea s-a născut pe 7 aprilie 1931 la Băilești, în județul Dolj. Numele actorului și cel al localității sale de baștină sunt atât de strâns legate în conștiința publicului, încât aproape că nu poți vorbi despre unul fără a-l menționa și pe celălalt. Micul oraș oltenesc (odinioară sat, devenit în 2001 municipiu) și-a construit de-a lungul timpului o adevărată identitate culturală pe temeliile faimoasei asocieri.

Înainte de venirea comuniștilor la putere, Băileștiul, în acea vreme comună urbană, era o localitate prosperă, în care munca agricolă le asigura cetățenilor săi un trai confortabil: „În Băilești, înfloreau pe atunci toate îndeletnicirile legate de agricultură și de industria agroalimentară. […] Dar mai importantă ca orice era preocuparea micilor proprietari de a lucra pământul după metode mai avansate, de a obține recolte mai bune de la an la an.”[1]

Tatăl artistului se numea tot Amza, motiv pentru care fiul a fost multă vreme strigat cu versiunea diminutivată „Amzulică”. Grafia numelui de familie nu conținea, inițial, decât un singur „l”, dar a fost ulterior modificată de actor.[2] Părintele actorului făcea și el parte din categoria agricultorilor înstăriți, fiind o vreme directorul unei cooperative – „Munca noastră”. Instaurarea noului regim i-a adus însă stigmatul de „chiabur” și „dușman al poporului”, iar familia a trebuit, în cele din urmă, să se strămute la Craiova, după ce, evident, întreaga avere i-a fost confiscată. Deși felul în care actorul a părăsit locurile natale este lipsit de glorie, marcat de abuzuri și persecuție, divorțul dintre el și Băilești nu s-a produs niciodată pe deplin, după cum o dovedește crearea personajului Nea Mărin, care întruchipează, într-un mod și frust, și duios, spiritul combativ ce dă specificul zonei.

Pasiunea lui Amza Pellea pentru teatru și film s-a născut devreme, însă cariera sa a avut un început mai degrabă fortuit decât programat. Geneza lui artistică s-a petrecut în clasa I, când a jucat rolul lupului într-un spectacol școlăresc cu „Scufița Roșie”: „Am ales acest rol pentru că, timid fiind, puteam apărea mascat.”[3] Totuși, timiditatea i s-a estompat cu vremea, lăsând locul unei impetuozități carismatice. Dumitru Furdui, consăteanul său, povestea despre evenimentele organizate de UAER (Uniunea Asociațiilor de Elevi din România) la Băilești: „La spectacolele noastre venea toată lumea de pe Strada Mare. […] Cu aceste ocazii, Amza recita poezii patriotice și-și dădea cu părerea în probleme de regie. […] îmi dădeam seama că Amza e deosebit de inteligent, spiritual și cu o mare imaginație. Poate prea mare.”[4] De altfel, după mulți ani, interpretul lui Mihai Viteazul mărturisea că, în adolescență, a scris un scenariu despre domnitor, pentru un film pe care spera să-l regizeze el însuși.[5] Celebrul actor nu s-a sfiit niciodată să recunoască faptul că ambiția sa inițială fusese să intre la clasa de regie, fiind însă repartizat la cea de actorie.

Amza Pellea, absolvent al unei școli de electrotehnică, a ajuns, în 1951, să dea admitere la Institutul de Artă Cinematografică printr-o întâmplare, după ce se dusese la preselecții cu scopul de a se interesa de o prietenă. În facultate a lucrat cu profesorii Mihai Popescu, Al. Finți, Pop Marțian. După terminarea studiilor, unul dintre jaloanele destinului său profesional l-a reprezentat venirea la teatrul din Craiova, alături de colegii săi de promoție și de regizorul Vlad Mugur, pe atunci asistent la Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică. Acest eveniment s-a înscris, la mijlocul anilor ’50, într-o amplă serie de inițiative, practice și teoretice, ale unor regizori și oameni de teatru de a interoga sensurile artei dramatice, spre a-i găsi specificul, inițiative reunite sub umbrela conceptuală a reteatralizării teatrului.[6]

Înainte de toate, însă, venirea la Craiova a unor foarte tineri actori, colegi de generație, în grup compact, sub îndrumarea profesorului lor (din același leat făceau parte Silvia Popovici, Sanda Toma, Victor Rebengiuc, Gh. Cozorici, Constantin Rauțchi, Dem. Rucăreanu ș.a.), a contribuit semnificativ la descentralizarea teatrului românesc și este reținută ca un punct de cotitură în istoria afirmării și emancipării teatrelor din provincie. Deși exilul lui Vlad Mugur (petrecut în 1971) șterge din istoriile și critica perioadei numele regizorului, episodul coagulării trupei de la Craiova rămâne unul semnificativ chiar și din perspectiva acelor vremuri, la care se va face deseori referire, mai ales în lumina afirmării ulterioare a actorilor ca personalități marcante. În monografia Teatrului Național din Craiova, întregul merit pentru cooptarea acestora este acordat directorului de atunci, Tiberiu Penția.[7]

În această aventură craioveană a sa, primul rol interpretat de Amza Pellea a fost cel al lui Jack Worthing în Bunbury (Ce înseamnă să fii onest), spectacol regizat de Vlad Mugur, cu premiera la sfârșitul anului 1956. În 1957 l-a jucat pe Dodoloi în Ultima Generație, regizat de Radu Penciulescu, iar în 1958 a intrat în pielea lui Horatio în primul Hamlet montat după 1944 în România (regia Vlad Mugur). În total, a jucat, de-a lungul stagiaturii sale din Bănie, în 14 spectacole. Cronicile din acea perioadă, departe de a fi mereu encomiastice, înregistrează temeritatea artistică a trupei: „Pentru toate calitățile acestui bun spectacol, tinerii de la Naționalul din Craiova m-au entuziasmat. Mi se pare că munca și experiențele lor merită să fie urmărite cu toată atenția și evidențiate”[8], scria Mihai Ghimpu despre Ultima generație. Mai rezervat, dar apreciativ a fost Valentin Silvestru în cronica la Hamlet: „[…] Dar și aici, ca și în unele momente monotone ale Ofeliei, ca și în rigiditatea lui Horatio, e vorba de semnele nedesăvîrșirii și nu ale neputinței de a rezolva probleme interpretative dificile.”[9]

După destrămarea echipei de la Craiova, Amza Pellea a revenit la București și a jucat, o vreme, pe scena fostului Studio al actorului de film „Nottara” (devenit apoi Teatrul Mic), inclusiv roluri minore sau episodice. În 1961, un nou eveniment i-a marcat parcursul artistic — angajarea la Teatrul de Comedie, sub conducerea lui Radu Beligan, în ciuda reticenței inițiale a directorului: „Chiar el (Radu Beligan, n.n.) mi-a mărturisit că nu aveam ce căuta în acest colectiv, dar, deocamdată… […] Aici am jucat aproape în toate piesele.”[10] Actorul a jucat, la Comedie, roluri precum Profesorul de scrimă în Burghezul gentilom (regia Lucian Giurchescu, 1961), Pietro în Umbra (regia David Esrig, 1963), Horațiu în Șeful sectorului de suflete (regia Moni Ghelerter, 1963), Manole în Somnoroasa aventură (regia Dinu Cernescu, 1964), Comisarul în Capul de rățoi (regia David Esrig, 1966), Platonov în Un Hamlet de provincie (regia Lucian Giurchescu, 1967), Voevodul Basarab în Croitorii cei mari din Valahia (regia Lucian Giurchescu, 1969) și multe altele.

Aceasta este, de altfel, perioada cea mai prolifică pentru actorul de teatru Amza Pellea, ajuns deja la o maturitate artistică, îmbogățită și prin experiența cinematografică și de televiziune. Acum se evidențiază polimorfismul său interpretativ, prin capacitatea de a crea succesiv roluri grave și partituri comice, de a trece dintr-un registru în altul cu (aparentă) ușurință. Spre sfârșit de carieră, într-un interviu televizat, Amza Pellea spunea: „Eu consider că nu există nicio deosebire între dramă și comedie. […] Mie mi se pare că este vorba despre același lucru, dar care este privit din alt unghi de vedere. Sunt convins că orice întâmplare poate fi povestită în așa fel încât să stoarcă și lacrimi, și hohote de râs.”[11]

Într-o cronică la spectacolul de televiziune Descoperirea familiei, regizat în 1973 de Cornel Popa, Dumitru Solomon evidenția capacitatea actorului de a excela în roluri grave: „Amza Pellea i-a dat personajului (Octavian Borcea, n.n.) o forță interioară cu totul aparte, clădită pe valori morale solide […] Și n-aș putea spune dacă actorul e mai autentic sub masca jovial-șugubeață a lui nea Mărin sau sub aceea trist-ironică a țăranului ardelean din Descoperirea familiei.”[12] În 1977, același autor își relua convingător ideea:

„Încă o dată trebuie să subliniez că Amza Pellea este un remarcabil actor de dramă, iar cei care-l cunosc exclusiv din snoavele cu „nea Mărin”, din comediile cu Nic-Nic sau din filmele cu capă și spadă cunosc doar o față a actorului, și nu pe cea mai importantă.”[13]

În 1973, actorul s-a întors la Craiova, de această dată la conducerea teatrului care îi prilejuise debutul. Numirea sa a coincis cu inaugurarea actualei clădiri a TNC (sala mare poartă, astăzi, numele actorului). Directoratul său s-a încheiat după numai un an, monografia instituției consemnând că și-a exercitat funcția cu „prezențe fluctuante din cauza multiplelor solicitări în Capitală.”[14] Deși multe dintre proiectele născute din entuziasmul de început al noului director au fost ulterior abandonate, perioada petrecută de acesta la Craiova a dat și rezultate pozitive: „A avut totuși intervenții salutare în ce privește armonia colectivului și urmărirea atentă a unor evoluții artistice, a abordării curajoase a marelui repertoriu.”[15]

Revenind la București, Amza Pellea a făcut la Teatrul Național roluri precum Petre Dinoiu în Comoara din deal (în regia lui Ion Cojar, 1975) și Vlad Dracul în A treia țeapă (regizat de Sanda Manu în 1979). Despre prestația sa în această din urmă montare, Vicu Mîndra spunea: „Amza Pellea, în rolul lui Țepeș, are, neîndoielnic, noblețe și ținută.”[16]

Ultimul spectacol în care a jucat marele actor a marcat și revenirea sa, parcă simbolică, la Teatrul de Comedie, ca Muromski în Procesul (regizat de György Harag în 1983). Victor Parhon i-a descris interpretarea ca pe un triumf. Iar acest triumf se înfățișează, unei priviri retrospective, drept o performanță cu valoare testamentară:

„Un Amza Pellea pe care ne doream de mult să-l regăsim la valoarea talentului său real ne cucerește, cu o remarcabilă forță de interiorizare, de la primele replici ale piesei și se menține un timp la această cotă valorică, pentru a aluneca, mai ales către final, spre un stil de interpretare în vădită disonanță cu amprenta stilistică regizorală, prin excelență modernă, conceptualizată și riguros controlată.”[17]

Cariera teatrală a lui Amza Pellea a fost presărată de mari succese, de colaborări fructuoase și de realizări spectaculoase, care l-au apropiat de public, transformându-l într-o vedetă fără spoiala de vedetism ce impune distanță. Însă, oricât de iubit ar fi fost în această postură, nu putem nega (și nici el n-o făcea) că celebritatea i-au adus-o mai ales filmul și televiziunea. Și, dintre toate, personajul său emblematic, deși nu-și dorea ca persoana lui artistică să se confunde cu el, a fost și rămâne Nea Mărin, olteanul din Băilești. Faimoasele scheciuri în care țăranul istorisește hâtru anecdote din existența sa rurală au fost compuse de actor nu doar satiric, ci și cu o căldură prin care, de fapt, acesta își omagiază rădăcinile. Fiecare monolog dă impresia unei adresări directe, prietenești, în asta stând, de fapt, explicația fenomenului în care s-a constituit figura mucalită a lui nea Mărin. Construit după chipul și asemănarea unui unchi al actorului, dispărut pe front, personajul este și un om în carne și oase, și o tipologie:

„Nu știu, ne spune Amza Pellea, cîți doljeni se numesc Mărin. […] Ceea ce știu însă este că există Mărini și mărini, aici lipsa de majusculă conferind unui nume propriu valoarea de atribut. Adică: poți să te numești, în acte, Costică, sau Dumitru, sau Vasile, dar să fii, prin felul de a gîndi și acționa, prin temperament, prin spirit și concepție de viață, prin raporturile cu lumea înconjurătoare, un mărin. Cum sînt acești mărini? […] Olteanul are o vorbă: «Arată-mi ce făcuși tu cu mîinile tale, ca să-ți spun cine ești.»”[18]

Amza Pellea a avut o lungă și prodigioasă carieră în film, pe seama căreia își punea și celebritatea ca actor de teatru.[19] Deseori, în interviuri, îi plăcea să facă paralele între cele două arte sau să le găsească puncte de intersecție. „Teatrul e o pasiune, filmul e un viciu.”[20] „[…] la teatru te duci nu ca să-ți umpli timpul, ca la film […] Teatrul este un ceremonial […] la film te duci ca la autoservire, la teatru ca la onomastica unui prieten.”[21] „De fapt, nu cred că există o diferență adîncă între actorul de film și cel de teatru […] fondul este unul și același.”[22]

Cu talent teoretizant și auto-reflexiv, reușea să explice modul în care experiența cinematografică o influențează pe cea teatrală și invers. Ca și în teatru, era capabil să abordeze, în film, roluri extrem de diferite, pe toate cu aceeași forță interpretativă care îl ajuta să rămână în memoria colectivă, orice ar fi jucat. Interpretul lui Decebal și al lui Mihai Viteazul a fost și Ipu, nebunul satului (în producția Atunci i-am condamnat pe toți la moarte, 1972), și primarul Costaiche (în Duios Anastasia trecea, Alexandru Tatu, 1979), și Nea Mărin în comedia cu faimosul personaj, regizată de Sergiu Nicolaescu, la fel de convingător, deși mereu diferit.

De-a lungul istoriei teatrului românesc, nu mulți actori au reușit să construiască o relație atât de intimă și de profund afectivă cu publicul lor ca Amza Pellea, care și-a clădit faima, altfel uriașă, pe temeliile unei familiarități cuceritoare. Printr-o conjuncție fericită între talentul interpretativ și farmecul distinctiv al personalității sale, acesta a reușit să anuleze distanța dintre scenă și sală, care deseori îi apoteozează pe artiști și îi anonimizează pe spectatori, și s-a strecurat în existența cotidiană a celor din urmă, devenind o prezență cordială în viața lor personală și colectivă. La aproape patru decenii de la moartea sa, numele lui este evocat și astăzi cu o nostalgie încă intactă.

Amza Pellea a murit pe 12 decembrie 1983, la 52 de ani, din cauza unui cancer pulmonar. A fost însurat timp de 25 de ani cu Domnica Policrat, alături de care are o fiică — actrița Oana Pellea.

Emma Pedestru

Identificator obiect digital: https://www.doi.org/10.47383/DMTR.02.17

Note

[1] Furdui, Dumitru, „[Avangarda noastră e PMR, Bastion al păcii e URSS]”, în Teatrul în comunism, editura Fronde, Alba Iulia – Paris, 1999, p.53

[2] Vezi mărturiile lui Liviu Dumitrașcu, finul lui Amza Pellea, în Vancu, Anca, „PORTRET Amza Pellea, ambasadorul Olteniei. Oana Pellea: «Tata avea o inimă mare cât roata carului şi caldă ca o pâine-n ţest»”, blogul de Cultură al publicației Adevărul, 25 aprilie 2015, https://adevarul.ro/cultura/teatru/portret-amza-pellea-ambasadorul-olteniei-oana-pellea-tata-inima-mare-roata-carului-calda-paine-n-test-1_553915eacfbe376e357ba5b8/index.html. Material publicat inițial în Weekend Adevărul.

[3] Popovici, Alecu, „De vorbă cu Amza Pellea”, în Teatrul, nr.5, mai 1972, p.23.

[4] Furdui, Dumitru, op. cit., p. 66.

[5] Vezi Iosif, Mira, „Actorul dincolo de scena dramatică. Amza Pellea”, în Teatrul, nr.11, noiembrie 1969, p.110.

[6] Vezi, Runcan, Miruna, Teatralizare și reteatralizare în România (1920-1960), editura Eikon, Cluj-Napoca, 2003.

[7] „Istoria Teatrului Național din Craiova”, coord. Florea Firan, editura Scrisul Românesc, Craiova, 1978, pp. 303-304.

[8] Ghimpu, Mihai, „Virtuțile unei echipe tinere” în Teatrul, nr. 7, iulie 1957, p.8.

[9] Silvestru, Valentin, „Îndrăzneala tinereții”, în Contemporanul, nr. 24, 20 iunie 1958, p.4.

[10] Popovici, Alecu, op. cit., p.27.

[11] Interviu realizat de Tudor Vornicu, pentru Televiziunea Română, în emisiunea ”La sfârșit de săptămână”, 1981 https://www.youtube.com/watch?v=eNUv2EFYvzA

[12] Solomon, Dumitru, „Cronica TV”, Teatrul, nr.9, septembrie 1973, p.72.

[13] Solomon, Dumitru, „Cronica TV. Frunze care ard”, Teatrul, nr.6, iunie 1977, p.65.

[14] „Istoria Teatrului Național din Craiova”, op. cit., p.312.

[15] Ibidem.

[16] Mîndra, Vicu, „Cronica dramatică: «A treia țeapă de Marin Sorescu» la Teatrul Național București, Teatrul, nr. 7-8, iulie-august 1979, p. 120.

[17] Parhon, Victor, „Cronica dramatică: «Procesul» de A. Suhovo-Kobîlin (Teatrul de Comedie), Teatrul, nr.5, mai 1983, p.32.

[18] Dragu, Petre și Țuicu, Nistor, „Cum se vede Doljul dinspre Calafat”, Scînteia, nr.9598, 12.08.1973, p.1.

[19] Vezi Popovici, Alecu, op. cit.

[20] Iosif, Mira, „Actorul dincolo de scena dramatică”, Teatrul, nr.11, noiembrie 1969, p.109.

[21] Parhon, Victor, „Cu Amza Pellea, noul director al Teatrului Național din Craiova, despre scenă, public și… un nou început”, Contemporanul, nr. 8, 16 februarie 1973, p.4.

[22] Popovici, Alecu, op. cit., p.27.