Stürmer, Helmut

Unul dintre cei mai importanți scenografi români contemporani este, indiscutabil, Helmut Stürmer. El se alătură astfel grupului exclusivist de scenografi remarcabili, adevărate spirite creatoare ale scenei teatrului românesc, din care fac parte George Löwendal, Paul Bortnovski, Liviu Ciulei, Ion Popescu Udrişte , Dan Jitianu, Vittorio Holtier.

Helmut Stürmer este un visător, deopotrivă contemplativ și pragmatic. Întreaga viaţă și-a închinat-o artei, ca scenograf de teatru, operă și film, creator de costume și lighting designer. Preferinţa pentru o exprimare cu puternice accente vizuale tributară educaţiei sale pare înscrisă în genomul său. Planificată cu meticulozitate, munca lui vorbește despre disciplină, rigoare, dar și despre o acută ancorare în prezentul social și artistic pe care îl investighează continuu, decodându-i mecanismul. A rămas în permanență racordat la dinamica mişcărilor artistice, iar preocupările constante pe teritoriul artelor plastice se reflectă în creația sa: o scenografie bazată pe o perfectă adecvare a mijloacelor teatrale la exigențele limbajului vizual, specific artei contemporane.

Descendent al unei familii înstărite de industriași de origine germană din Reșița, scenograful Hemult Sürmer s-a născut în anul 1942 la Timișoara. A crescut în atmosfera luminoasă, dominată de serate artistice – în compania unor intelectuali români de excepție, printre care Radu Aldulescu, Ștefan Gheorghiu, Valentin Gheorghiu sau Ionel Jianu – organizate de tatăl său, Franz Stürmer, compozitor și dirijor, și de mama sa, Ana Maria Knauer, actriță a Teatrului German din Timișoara.

După ce, în copilărie, a studiat pianul, sub îndrumarea tatălui său, ulterior, în adolescență se dedică desenului, încercând să îi deslușească tainele, și astfel, să ducă mai departe talentul moștenit de la străbunicul său. „Desenul mă bântuia mai mult în gând. Desenam cu imaginația, nu cu creionul, nici cu penița, nici cu pensula. Pur și simplu «în cap».” După terminarea liceului german „Nikolaus Lenau” din Timișoara, timp de doi ani a fost figurant la Teatrul German din Timișoara, unde a legat o frumoasă prietenie cu actorii Peter Paulhoffer și Emmerich Schäffer. A studiat pictura și sculptura la Institutul de Arte Plastice „Ion Andreescu” din Cluj-Napoca și scenografia, la Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu” din Bucureşti, la clasa lui Paul Bortnowski.

„Începusem, încă din adolescență, să-mi imaginez decoruri pentru spectacole de teatru, pentru spectacole de operă. Aveam deja în cap schițe de decoruri. Mă obseda ideea de a face «altfel» de scenografie, având în minte și în nări mirosul de clei de oase, mirosul specific al decorurilor.”

Anii de studii petrecuți la Timișoara, iar mai apoi, la Cluj-Napoca și București sunt esențiali pentru însușirea mijloacelor tehnice, precum și pentru dobândirea unei rigori profesionale, dar și a unei discipline interioare. Și-a început activitatea ca scenograf la Sibiu, colaborând în perioada 1968-1977 cu Teatrul Național „Radu Stanca” și cu Teatrul Naţional German. Va debuta pe scena bucureșteană, în 1968, la Teatrul Mic semnând scenografia spectacolului Îngrijitorul de Harold Pinter, în regia Ivan Helmer. În 1974, i se acordă „Premiul Uniunii Artiştilor Plastici” pentru scenografia spectacolului Hamlet, montat de Dinu Cernescu la Teatrul „Nottara”, iar în 1975 va colabora cu Liviu Ciulei, la spectacolul de referință, Azilul de noapte, jucat pe scena teatrului „Lucia Sturdza Bulandra”.

„Ieșind din facultate am lucrat cu regizorii cei mai importanți și cei mai interesanți. Bineînțeles că ei sunt sursa provocatoare pentru un scenograf. Începând cu Liviu Ciulei, Lucian Pintilie, să-i enumăr pe toți durează mult… Am avut un noroc extraordinar. Sunt alții care lucrează cu regizori mai slabi, și ca să te impui tu, ca scenograf este extrem de greu. Și scenografia e proastă, dacă spectacolul e prost. Trebuie să îți cauți partenerul cu care lucrezi. Moartea scenografiei e atunci când deschizi sertarul și găsești soluții. Fiecare decor este un prototip pentru care trebuie să lupți… E un joc, nu e un război”[1]

Semnează decorurile unor filme de referință ale cinematografiei românești: Nunta de piatră (1973) și Duhul aurului (1974), regia: Dan Pița, respectiv Mircea Veroiu, Dincolo de nisipuri (1974), regia: Radu Gabrea, Rătăcire (1978), regia: Alexandru Tatoș, Tănase Scatiu (1976), regia: Dan Pița), Nu-ți fie frică Iacob (1979), regia: Radu Gabrea, În sudul inimii mele (1986) regia Frieder Schuller și Undeva la Palilula (2012), regia Silviu Purcărete.

Din nevoia unei repoziționări reale într-un mediu concurențial dinamic, la sfârșitul anilor ’70 (când în România controlul politic devenise din ce în ce mai intruziv, contaminând ireversibil spațiul socio-cultural), emigrează în Germania, fascinat fiind de atmosfera efervescentă de creație, plină de emulație întâlnită în teatrul german, cu care intrase deja în contact lucrând cu David Esrig la spectacolul Și lumina luminează în intuneric (1971), la Teatrul Municipal din Köln, Roberto Ciulli – Pălaria Florentină (1971), la Teatrul Municipal din Köln, și cu Liviu Ciulei Azilul de noapte (1976) de Gorki la Münchner Kammerspiele.

În perioada postdecembristă, se (re)conectează la mișcarea teatrală din România și va relua colaborarea cu regizori importanți ai scenei teatrului european: Vlad Mugur, Silviu Purcărete, Alexandru Dabija, cu al căror drum se intersectase la nivel profesional și în perioada exilului. „L-am reîntâlnit pe Vlad Mugur la Bochum, în cantina teatrului, după mulţi ani în care nu mai ştiam prea mult unul despre altul(…) Am găsit relativ repede o cheie la universul lui aparent haotic, dar de fapt limpede, vulnerabil prin refuzul rutinei. Cred că amândoi nu ştim să ne apărăm decât prin ce producem, nu prin ce pretindem să fim. Şi nu numai din acest motiv suntem prieteni”[2], spunea scenograful.

A lucrat mult, experimentând intens, alături de regizori importanți din România și din străinătate: Liviu Ciulei, Lucian Pintilie, Radu Gabrea, Dinu Cernescu, Sanda Manu, Vlad Mugur, David Esrig, Dan Nasta, Silviu Purcărete, Alexandru Dabija, Tompa Gábor, Andrei Serban, Radu Afrim, respectiv, Adolf Dresen, Nikolaus Wolcz, Piet Drescher, Leander Haußmann, Konstanze Lauterbach, Sven Severin, Sven Grunert, Jaroslav Chundela, Brandy Barasch, Erich Engel, Roberto Ciulli, Karin Braundauer etc. Sürmer a devenit pe parcursul carierei sale, un maestru al spațiilor construite la scară mare,  pornind de la creațiile celor mai importanți dramaturgi și compozitori: Shakespeare, Molière, Brecht, Wedekind, Dürrenmatt, Cehov, Pirandello, Beckett, Gorki, Bulgakov, Goethe, Jarry, Urmuz, Ionesco, Kafka, LaBute, respectiv, Mozart, Wagner, Verdi, Ceaikovski, Leonardo Vinci, Pasternak, Puccini, Donizetti, Glass etc.

Cu un acut simț al dramaticului, Stürmer manipulează volume, modifică în mod constant modalitatea de gândire și de structurare a spațiului de joc. Folosindu-se de mijloacele artei contemporane pe care le integrează organic în datul scenic, creează o atmosferă uneori excentrică ca în Fuchsiada, regia Helmut Stürmer, la Teatrul German de Stat din Timișoara, 2015, alteori angoasantă ca în Neînțelegerea, în regia lvan Helmer, la Teatrul de Stat din Arad, 1969, Prăbușirea, în regia Vlad Mugur, la Stadttheatre Würzburg, 1987; Orestia, în regia Silviu Purcărete, la The Norsk Theatre Oslo, 2003.

”Un spaţiu la prima vedere greu de citit poate fi fascinant. Dar e greu de imaginat şi creat. Încearcă să desenezi un vis şi ai să vezi ce greu e.”[3]

Expresia deplină a stilului stürmerian este dată de valoarea plastică a imaginii scenice, de măiestria și echilibrul cu care folosește contrastele într-o dozare dinamică care amplifică tensiunea dramatică. Monumentalitatea structurilor imaginate scenic, amploarea deschiderilor spațiale, folosirea perspectivei accentuate, dar și a dinamicii diagonalei, permit desfășurări scenice complexe, cu puternic impact vizual. (Arturo Ui, regia Konstanze Lauterbach, 1995; Tango, regia Konstanze Lauterbach, la Burgtheatre Wien,1995; Olandezul zburător, regia Achim Throwald, la Hessisches Staattheatre Wiesdaden, 1999; Lady Macbeth aus Mzensk”, în regia Konstanze Lauterbach, la Bremer Theatre, 2002). Deși monumentale, decorurile sale sunt în perfect acord cu legile proporțiilor, nu alterează raportul spațiu-actor, strivind sub masivitatea lor silueta actorului.

Stürmer realizează o sinteză între modalitățile de expresie proprii artei picturale și arhitecturii, inserând în spațiul scenic fragmente arhitecturale (coloane, scări, frontoane, ancadramente, panouri, traverse, schele), sculpturi, manechine și măști supradimensionate, ceea ce amplifică efectul de spațialitate, extinzând verticala, contribuind astfel la elansarea volumelor și la stabilirea unui raport just între verticală și orizontală. (Don Giovanni (1987), regia Nikolaus Wolcz, la Städtische Bühne, Freiburg; Tango (1995), regia Konstanze Lauterbach, la Burgtheatre Wien; Suferințele tânărului Werther (1995), regia Konstanze Lauterbach, la Schauspiell, Leipzig, Mutter Courage (1998), regia Konstanze Lauterbach, la Burgtheatre Wien; Troilus și Cressida (2005), regia Silviu Purcărete).

Tot în acest context, subliniem importanța fundamentală a sculpturii în creația scenică a scenografului. Ea va deține un rol important în „mobilarea” spațiului scenic și în rezolvarea problemelor de adâncime. Supradimensionate, statuile a căror siluetă proiectează umbre ample pe fundaluri tratate minimalist, într-o geografie a spațiului lipsită de referința la o anume epocă, creează o atmosferă poetică, tulburătoare și, totodată, încărcată de dramatism, ca în tablourile lui Chirico. (Il trionfo del onore (2000), în regia Svan Severin, la Badisches Staatstheater, Karlsruhe; Orestia (2003), în regia Silviu Purcărete, la The Norsk Theatre Oslo; Visul unei nopţi de vară (2015), regia Petrică Ionescu, la Teatrul Național „I.L.Caragiale”, București).

Preferința pentru volume și structuri geometrizate, placări cu panouri cu aspect brutalist, alternează finisaje și texturi rugoase, ca de fibrociment, cu suprafețe în culori neutre, cu un aspect patinat, scorojit, decolat, ca în lucrările lui Francois Dufrene, subliniază caracterul sobru, auster al spațiilor create de Stürmer. În Azilul de noapte (1975), regia Liviu Ciulei, dar și în Prăbușirea (1987), regia Vlad Mugur și Hamlet (2007), regia Vlad Mugur, exploatează potențialul simbolic, plastic și compozițional al acestei strategii vizuale pentru a evoca o lume aflată în disoluție, creând o atmosferă abrutizantă, angoasantă, imagine a unei umanități aflată în extincție, strivită de povara propriei decăderi morale.

Întrebat fiind cum își definește stilul și care au fost influențele majore, care i-au amprentat traseul profesional, Stürmer mărturisește: „(…) Azi nu am încă un «stil de creaţie». Îl caut, îl caut mereu! Am ceva experienţă după câteva sute de spectacole, dar nici un fel de rutină, nici măcar siguranţă”[4].

Urme adânci și frumoase în formarea sa ca artist-scenograf au lăsat atât excentricul pictor abstracționist, timișoreanul Attila Podlibny, de la care învățase să deseneze, cât și scenograful Alexandru Brătăşanu, „perfecționistul”, cum îl numește Stürmer. Însă, cel care-i atinge centrul vital al ființe sale, deținând un rol cardinal în formarea și în evoluția sa profesională, culturală și spirituală, este scenograful-arhitect Paul Bortnovski. Respectul, gândurile și sentimentele discipolului Stürmer față de maestrul Bortnovski sunt cel mai bine exprimate prin intermediul muncii sale. De altfel, toate scenografiile sale onorează memoria maeștrilor săi.

„Aveam si «modele», desigur. Îl admiram pe Ciulei, dar profesorul meu, și spiritual, și la Școala, a fost Paul Bortnovski, arhitectul Paul Bortnovski. Lui îi datorez cam jumătate din tot ce știu eu despre scenografie (…) Dacă azi am un anume mod de a face scenografie, lui Bortnovski îi datorez acest fapt”[5]„(…) îi datorez enorm, pentru că de la el am învăţat, practic, să văd, să construiesc, să am libertatea de a mă apropia de o piesă (…) Bortnovski a fost artistul-arhitect, dar artistul liber. Deci eu am avut norocul să am doi profesori şi de la fiecare am putut fura ce trebuia (…)Sistemul occidental mi-a venit cumva la îndemână.”[6]

Expoziția retrospectivă dedicată lui Paul Bortnovski, organizată în 2019 de fiul acestuia, arhitectul Vlad Bortnovski, la „Sala Rotondă” a Teatrului Național „I.L.Caragiale”din București, a fost pentru Stürmer, „din nou o revelație și o lecție”„(…) Mulţi oameni au spus că au fost foarte emoţionaţi. M-a sunat Stürmer, emoţionat, şi mi-a zis: «vin de trei zile şi mă uit la câte un desen»”[7]

Pentru Stürmer, scenografia nu poate fi redusă la transpunerea scenică de tip verist, și nici nu poate fi redusă la o formulă unică de reprezentare, camuflată în spatele unei așa-zise „metode de lucru”. Rolul scenografului nu este, în viziunea lui Stürmer, acela de a reprezenta realitatea în mod fidel, ci de a o sugera, de a-i surprinde esența. Ca urmare, scenografia nu mai e tratată ca o „chestiune secundară” de ornamentică, ci o „chestiune principală” [8], acționând la un alt nivel, mai profund, ca factor activ în comunicarea emoției. Astfel, Stürmer refuză orice tentație a decorativismului, a artificiului inutil, urmărind relevarea sensului, fără a-l explica.

Scenografiile sale nu sunt descriptive, ci vor căuta întotdeauna să exprime esențialul, substanța piesei, apelând la un arsenal de mijloace adaptate exigențelor vizualității contemporane. „(…) în ultima vreme tind să fac lucruri care să fie foarte diferite de conceptul de decor. De ceva decorativ sau ceva descriptiv realist; și tot aici văd șansa de a face puntea între scenografia de teatru și arta de galerie, care e din ce în ce mai modernă în Occident și în teatrele de acolo.”[9]

Totodată, soluțiile spațiale propuse subminează modalitățile comode de a gândi, organiza și structura spațiul scenic. Vechiile strategii vizuale sunt puse la îndoială, iar modelele consacrate sunt reformulate.

„E bine ca, întotdeauna, când te-apuci de un lucru prea bine cunoscut, să propui, chiar arbitrar, ceva care să-ți distrugă inerentele amintiri, să faci un gest hotărât împotriva conservatorismului sâcâitor, care ne atârnă ca o tinichea undeva pe dinăuntru. Cu metoda asta, îți creezi în minte acea foaie albă pe care să pui apoi penița.”[10]

În căutările sale de esențializare și eficientizare a spațiului scenic, de diversificare a mijloacelor de expresie, Helmut Stürmer despoaie formele de detaliul ilustrativ, nesemnificativ. Esenţializarea developează sensurile, decantând tot ceea ce este superfluu, permițând mesajului artistic să se releve cu claritate.

„Idealul meu de artist – mărturiște Stürmer – este acela de a crea un spațiu care acceptă să fie încărcat cu idei. Eu nu vreau să demonstrez nimic, doar să sugerez. Spectatorul poate modela acest spațiu după imaginația lui, după puterea lui de interpretare. Mie nu-mi plac decorurile…care îți «spun»: «Ne aflăm în anul, în orașul, în salonul lui…». Procedând astfel, îi furi spectatorului șansa de a fi și el implicat în spectacol.”

Răsturnarea paradigmei de reprezentare și de punere în spațiu s-a produs în 1969, „ajutat” fiind în acest proces de (re)definire a opțiunilor sale estetice de regizorul Ivan Helmer. „Cu lvan Helmer discutam interminabil, aproape enervant de abstract şi «intelectual» despre piesa pe care urma să o montăm la teatru (Neînţelegerea de Camus, la Teatrul de Stat din Arad n.m.). Am scăpat cu ocazia asta de naturalism în scenografie. Acel spaţiu pătrat şi alb rămâne până azi pentru mine un punct de referinţă estetică.”[11] Acest exercițiu continuu de ordonare, de asceză a formelor și-a dovedit funcționalitatea pe termen lung.

Imaginația sa, forța vizualității, a plasticității scenice, impresionează mereu în cazul lui Helmut Stürmer. Spirit practic și inventiv, preocupat de regândirea spațiului scenic în raport cu structura imuabilă a’l’italienne, dar și de valorizare a acestuia prin găsirea de noi valențe estetice și funcționale, Stürmer a lucrat în teatre cu spații generoase, dar și pe scene mici, în subsoluri; în spații clasice, pe scena teatrelor burgheze, în spații neconvenționale proprii practicilor artistice performative experimentale, dar și în hale industriale dezafectate. De altfel, Stürmer ocupă un loc aparte, atât în modul propriu de structurare a spațiului scenic, de calibrarea și armonizare a volumelor, cât mai ales de dinamizare a imaginii scenice, prin crearea unor raporturi active între planuri, volume, culoare, texturi și intensități luminoase, urmând îndeaproape principiile picturale îndelung exersate și cultivate încă din primii ani ai tinereții. Un obicei care a continuat să îl însoțească mereu, creând impresia unui artist neobosit, care nu încetează niciodată să învețe. „Fuga de forma definitivă m-a determinat să aleg acest meşteşug artistic, care produce spaţii provizorii, perisabile, iluzorii, mai nou virtuale. Tot sper ca, neapărat mâine, să descopăr adevăratul sens al scenografiei sau unica ei menire, având impresia că ştiu mult prea puţin despre această arhitectură provizorie, care se vrea artă, dar se află mereu … între două luntre. Ori rău necesar, ori sprijin sublim al unui spectacol.”[12]

Pentru conceperea proiectelor sale scenografice a avut întotdeauna ca punct de plecare documentarea riguroasă, căutarea reperelor vizuale relevate subiectului piesei. ”M-a interesat mereu biografia unui spațiu, să inventez spații pentru anumite piese…îmi place foarte mult, chiar dacă nu le folosesc prea des, să studiez fotografii, documente despre interioare, ce s-a întâmplat cu ele, prin ce secol au trecut, ce perioade au trecut peste ele, cum au fost distruse sau renovate. Fiecare spațiu are și el un fel de biografie a lui și acesta era un fel de laitmotiv al meu. Eu sunt un scenograf al spațiului, nu al imaginii picturale sau fanteziste în sensul unei invenții, mă joc cu realități și inventez o nouă realitate.”[13]

La baza procesului de creație a lui Stürmer stă ideea că spațiul scenic este locul unde lumea desprinsă din materia inefabilă a visului și gândului, așternută mai întâi pe hârtie și mucava îşi poate găsi expresia concretă, în structuri vizuale perfect articulate, care urmăresc integrarea fiecărui element al datului scenic într-un tot unitar, angrenat să producă o impresie singulară, însă nu înainte de a fi probată, la scară mică, prin intermediul machetei. Create pentru a clarifica și ilustra nevoile specifice ale spectacolului, schițele și machetele de scenografie ale lui Stürmer demonstrează rigoarea, disciplina, minuțiozitatea, de ceasornicar. „În conceperea scenografiei, încep întotdeauna cu schiţe. Apoi începe schimbul de idei cu regizorul. Construiesc machete simple, din carton, la scară redusă, ca să-mi dau seama de spaţiu, ca să-mi controlez mai uşor ideile şi pentru ca regizorii să înţeleagă ce vreau să fac.”[14]

Stürmer are convingerea că un spectacol își poate prelungi existența în amintirea spectatorului, din „ relicvele” păstrate în memoria afectivă, ajutat în acest proces de prezervarea memoriei spectacolului de documentele din arhive, imagini filmate, fotografii, schițe, machete. La baza acestui raționament stau cele două expoziții retrospective, organizate în 2007 și 2013, precum și editarea albumelor sale de autor.

Scenografiile documentate în cele două volume reunesc documente, schiţe, proiecte, machetele realizate pentru scenografiile diverselor spectacole de teatru și producții cinematografice, precum și fotografii din montări pentru care Stürmer și-a asumat sarcina de a transpune scenic lumile imaginate de regizori importanți ai teatrului din România și din străinătate într-o selecție de excepție, care cuprinde retrospectiv patru decenii de creație din anul 1975 până în 2013.

Schițele sale stau mărturie despre grija cu care se preocupă pentru punerea în acord a detaliului cu planul general, a formei cu funcționalitatea. Dincolo de aspectele tehnice pe care le redau în amănunt, schițele sale funcționează independent, ca lucrări de arte vizuale și exprimă pasiunea pentru desen și culoare. Dinamica liniei, tușa de factură neo-expresionistă, cu accente dramatice, desenul riguros, care emană forță, dar și eleganță, se reunesc pentru a reflecta întreaga atmosferă a piesei. Comentariile regizorului Silviu Purcărete pe marginea schițelor create de Stürmer, trădează prietenia și respectul pe care acesta i-l poartă. Ele fac referire la maniera de lucru apropiată de ceremonial, în care lucrurile se petrec într-o anumită ordine, de fiecare dată la fel. Ritualul așezării la „masa de lucru”, în fața caietului de schițe, este, în sine, un spectacol:

„Când ne apucăm de lucru la un spectacol, Heti deschide un caiet nou, impresionant, cu coperte negre și groase. Are alături două, trei stilouri cu fetru fin. Desenează linii elegante pe hârtia de bună calitate (…) Mai are și o cutiuță delicată de Cotman Water Colours de la Winsor & Newton și pensule fine cu care pictează cu migală japoneză. După cîteva zile caietul e o bijuterie plastică. Nostalgia frumuseții acelui caiet mă urmărește mult după ziua premierei.”[15]

În cea mai mare parte, scenografiile lui Helmut Stürmer se subscriu unei stilistici neo-expresioniste, suprarealiste, cu un repertoriu vizual aflat la granița dintre abstract și suprarealism. În procesul de edificare a imaginii scenice Stürmer aplică în mod consecvent principiile întâlnite în arte plastice, trecând formele realității printr-un avansat proces de distilare, epurare și de calibrare a volumelor, de organizare a suprafețelor, și de punere în acord a formei cu subiectul, stabilind un raport just, echilibrat între continuu și discontinuu, transformând fiecare spațiu într-un univers coerent articulat. Se ajunge astfel la puritatea expresiei, dată de austeritate formei, și de reducția geometrică a volumelor. Fără să îți ofere soluțiile de-a gata și să te frustreze de plăcerea descoperirii de mesajului, scenografiile sale deschid noi posibilități de explorare a sensului, amplificând rețeaua de semnificații.

A semnat scenografii remarcabile prin diversitatea soluțiilor plastice și compoziționale propuse, chiar dacă spectacolul Faust (2007) montat de Silviu Purcărete la Teatrul Național „Radu Stanca” din Sibiu i-a conferit reputația celui mai important scenograf al generației sale. Momentele-reper ale teatrografiei stürmerniene sunt reprezentate de montări precum Troilus și Cressida” (1993), în regia lui Leander Haußmann, la Deutsche Schauspielhaus, Hamburg; „Livada de vișini” (1998), în regia lui Vlad Mugur, montat la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj-Napoca; Mutter Courage (1998), în regia, Konstanze Lauterbach, la Burgtheater Wien; „Hamlet” (2002), montat de Vlad Mugur la Teatrul Național din Cluj-Napoca; „Orestia” (2003), în regia Silviu Purcărete, The Norsk Theatre Olso; „Troilus și Cressida” (2005), în regia Silviu Purcărete la Teatrul „Katona József” din Budapesta; opera „Artaserse”(2012), în regia Silviu Purcărete la Opéra National de Lorraine, Nancy.

Universul scenic imaginat de Stürmer este populat de personaje-obiect, de obiecte-hibrid, care aspiră la statutul de instalații (Noul locatar (2004), în regia Tompa Gábor, Newcastle Playhouse); de structuri metalice supradimensionate (Oedip rege (1993), în regia Karsten Bodinus la Städtische Bühne Münster) sau mecanisme care aglutinează obiecte extrase din cotidian, recontextualizându-le (Stëmmen a Stëllten (2011), regia Charles Muller, Théâtre Municipal d’Esch; Poveste de iarnă (2002), în regia Silviu Purcărete, Den Nationale Scene Bergen,). „Experienţa filmului mi-a ascuţit atenţia pentru detaliu şi gândirea „în cadru”, ceea ce, transportat în teatru şi esenţializat, rupt de context, m-a învăţat să percep simbolul obiectului în sine şi rolul său «teatral» sau «galeristic», altfel spus, însufleţirea banalului cu sensuri metafizice imprevizibile”[16]

Construite în manieră dadaistă mașinăriile teatrale create de Stürmer – precum cea din Visul unei nopţi de vară (2015), în regia Petrică Ionescu, Teatrul Național I.L.Caragiale, București, sau cea „de stârpit dușmanii bogați și de făcut bani din capete” din Ubu înlănțuit (2004), în regia Tompa Gábor, montat la Teatrul de Comedie din București sau dragonul futurist creat din cuva unui excavator din Poveste de iarnă (2002), regia Silviu Purcărete la Den Nationale Scene Bergen – amintesc de sculpturile lui Jean Tinguely, de instalațiile lui Tadeusz Kantor sau de universul halucinat al tablourilor lui Victor Brauner, Max Ernst sau Hieronymus Bosch.

De altfel, în structura compoziţională a scenariilor vizuale propuse de Stürmer sunt inserate adeseori imagini colate, ca în Trilogia revederii (1990), regia Vlad Mugur, la Städtische Bühne Münster sau fotografii, proiecţii video și reproduceri având ca referință lucrările marilor artiști vizuali, precum Leonado da Vinci[17] (Castor și Pollux (2003), regia Silviu Purcărete); Rembrandt[18] (Lulu (2008), regia Silviu Purcărete), Jusepe de Ribera[19] și Monsù Desiderio[20] (Artaserse (2012) și Don Giovanni (1987), regia Silviu Purcărete); Christo Javacheff[21] („Noul locatar (2004), în regia Tompa Gábor), Evgheni Oneghin (2005), regia Silviu Purcărete, (Orestia (2003), regia Silviu Purcărete), Paul Delvaux (Noul locatar (2004), regia Tompa Gábor); Egon Schiele[22] (Deșteptarea primăverii (2016), regia Charles Muller) ș.a.m.d.

Stürmer ocupă un loc aparte, atât în modul propriu de structurare a spațiului scenic, cât mai ales în modul de dinamizare a imaginii scenice, prin crearea unor raporturi active, dar armonioase între volumetrii, culoare și intensități luminoase. El practică o dramaturgie a luminii, care potențiază tensiunea dramatică, construind spații din lumină („Visul unei nopți de vară” (2006), regia Silviu Purcărete). Maniera în care culoarea, linia, ritmul contrastelor (gol-plin; opac-transparent; lumină-umbră), determină impactul emoțional al piesei și asigură integrarea fiecărui element într-un tot unitar, angrenat să producă o impresie singulară.

„Eu, în ultimii ani, îmi fac mereu light-design-ul singur, pentru că mi-am dat seama că atunci când construieşti machete şi decoruri, concepi pentru un anumit gen de lumină. La fel ca un pictor care ştie să-şi aleagă pensulele şi unde să le pună astfel încât să le aibă la îndemână atunci când pictează, care ştie ce fel de pigmenţi a folosit şi pe ce pânză se potriveşte fiecare. Dezvoltarea luminii în timpul spectacolului nu-ţi poate fi indiferentă: faci un spaţiu şi vine un light-designer şi ţi-l luminează cum vrea el. Asta mi s-a întâmplat de două-trei ori şi am zis: basta, nu mai fac, eu vreau să luminez aşa, pentru asta l-am gândit.”[23]

Se cuvine semnalată și ipostaza regizorală odată cu montarea spectacolului Fuchsiada (2015), un „poem eroico-erotic și muzical”, după cum l-a supranumit însuși autorul său, Urmuz. O instalație teatrală imaginată de Helmut Stürmer, alături de o echipă constituită în timp, formată din doi mari creatori: regizorul Silviu Purcărete, aflat în calitate de asistent și compozitorul Vasile Șirli, autor al compoziției muzicale. „Una este să visezi regia şi alta este să o faci. Eu nu aş mai face asta niciodată pentru că îmi doresc să mai şi trăiesc (…) eu mă simt responsabil pentru tot: şi pentru actori şi pentru lumini şi pentru organizare, nu sunt destul de egoist (…) Iar eu, sensibil fiind, m-aş simţi mereu în pericol.”[24]

Imaginile suprarealiste constituie vectorul principal al discursului scenic. De altfel, influenţele avangardei sunt extrem de prezente în întreaga creaţie stürmeniană şi se regăsesc în modul în care scenograful organizează spațiul din interiorul „ramei” scenei, dar și cum folosește obiectul scenic. Alăturarea inedită în manieră dadaistă de obiecte ready-made care împreună ajung să spună o poveste, prin relaţiile spaţiale puse în operă „(…) există acolo, la Urmuz, ideea eşecului creativ sau libertatea disperării sau plăcerea dureroasă a autoironiei sau poate altceva nedefinit care m-a «atins»…s-a întâmplat să pot încerca realizarea acestui vis copilăresc şi aproape imposibil: vizualizarea muzicii cuvintelor lui Urmuz. Teodor Fuchs a comentat la pian filme mute. Eu am încercat drumul invers.”[25] La polul opus se situează „Fucsidiada”, unde întâlnim o descătușare a mijloacelor de reprezentare, o exacerbarea a imaginarului scenic prin cultivarea detaliului și a asocierilor insolite, prin frenezia ludică, umorul împins spre grotesc, susținute în planul vizualității de un colorit suprasaturat, contraste puternice și video-proiecții care dinamizează spațiul de joc.

În relația cu regizorul, Stürmer se poziționează ca un partener activ în procesul de creație, ca prim-membru al unei echipe menite să valorifice viziunea artistică asupra spectacolului. Împreună dezvoltă un limbaj comun, pe care îl developează în scenarii vizuale, transformate în spectacole de teatru, operă și film. În interiorul acestei comunități restrânse, în compania partenerilor de creație, ideile se nasc și se dezvoltă în mod organic, ca într-un proces de distilare. „Ca scenograf, propui, adică livrezi materialul, spaţii sau idei de spaţii. Schimbul de idei este apoi începutul lucrului. Sfârşitul va fi un produs comun, fără pretenţie de «drept de autor» din partea nici unuia. Cu începutul repetiţiilor, proiectul scenografic, inclusiv soarta lui, trece în responsabilitatea regizorului”[26]

Tocmai de aceea scenograful alege să colaboreze cu regizori și artiști care fac parte din aceeași „familie spirituală”: Vlad Mugur, Konstanze Lauterbach, Silviu Purcărete, Tompa Gábor, continuând tradiția cuplurilor celebre de regizor-scenograf: Giorgio Strehler și Luciano Damiani, Patrice Chéreau și Richard Peduzzi, iar la noi, Victor Ion Popa și George Löwendal, Harag György și Florica Mălureanu, David Esrig și Ion Popescu Udrişte,  Alexandru Tocilescu și Dan Jitianu, Alexa Visarion și Vittorio Holttier etc. „Cu Liviu Ciulei a fost pentru mine mai dificil. Îl admiram prea tare ca arhitect-scenograf-regizor. Respectul îmi bloca (la început) imaginația.”[27]; „(…) mi-e teamă, în general, de lucrul cu un regizor-scenograf, mi-e teamă că îmi va impune o soluţie a lui, gata gândită, dar Ciulei îmi împrăştie această temere, face «tabula rasa» trecutul şi este extern de deschis la soluţii noi, gândeşte foarte liber. Urmează propuneri, şi de-o parte şi de alta, care să distrugă cât mai radical atât soluţia anterioară, cât şi realitatea – să-i zicem «geografia locală» – propusă de autor. E o metodă bună.[28]

Despre Vlad Mugur mărturisește că ar putea scrie „o carte, nu o frază, căci am devenit în timp o «căsnicie» artistică.”[29] „Vlad Mugur rămâne pentru mine cel mai important regizor, pentru că şi prietenia noastră a fost cu totul deosebită … Sunt fericit că locul lui l-a luat acum Silviu Purcărete (…) Sunt diferiţi, dar în acelaşi timp nu considerabil diferiţi. Ei se înţelegeau, de altfel, foarte bine şi se apreciau foarte tare. Când a venit Silviu Purcărete la o repetiţie cu Hamlet şi a văzut un prim şnur într-un decor de repetiţie, i-a plăcut foarte mult şi după repetiţie a spus: «Eu n-am să pot niciodată să lucrez aşa cu actorii». În acelaşi timp, Vlad Mugur îmi povestea acelaşi lucru, pe invers: «cum face Silviu Purcărete că inventă nişte imagini care rezolvă totul, domnule, şi eu mă chinui cu actorii… îl invidiez pentru asta» … Adică fiecare îl invidia pe celălalt pentru ceea ce e…”[30]

O altă „căsnicie artistică” care durează din 1997, este cea cu Silviu Purcărete. S-au întâlnit la Viena, dar Limoges și Theâtre de l’Union le-a unit destinul artistic. „M-a interesat omul. M-a interesat regizorul. A trecut un an, un an și ceva. Apoi Purcărete m-a sunat de la Limoges și m-a invitat să colaborez cu el la spectacolul cu Trei surori, de Cehov”. Au urmat apoi Bacantele (1999), Poveste de iarnă (2002), Orestia la Oslo (2003), Castor şi Pollux  (2003), Satyagraha (2004), Vicleniile lui Scapin (2005), Troilus şi Cresida (2005), şi Evgheni Oneghin (2005), Visul unei nopţi de vară (2006), Faust (2007).

Cea mai recentă colaborare este cea cu regizorul Tompa Gábor. Semnează scenografia pentru spectacolele Ce zile frumoase! (2003), Noul locatar (2004), Ubu dezlănţuit (2004), și Rinocerii (2005), producţie a Teatrului Naţional „Radu Stanca”, prezentată un an mai târziu în cadrul Festivalului Internațional de Teatru de la Sibiu.

Pe parcursul celor cinci decenii de activitate, Helmuth Stürmer a fost laureat al multor premii atât în țară, cât și străinătate. În 1974, i se acordă „Premiul Uniunii Artiştilor Plastici”, pentru scenografia spectacolului Hamlet, montat de Dinu Cernescu la Teatrul „Nottara” din București și la filmele Dincolo de nisipuri (1974), în regia lui Radu Gabrea și Duhul aurului (1974), în regia Dan Pița și Mircea Veroiu. După 30 de ani, în 2004 este distins din nou cu Premiul Uniunii Artiştilor Plastici. În 2000, Senatul UNITER îi acordă „Premiul pentru întreaga activitate”, „premiul ăla de moș!”, așa cum l-a numit, în glumă, Vlad Mugur. În 2001, un alt Premiu UNITER îi revine, de data aceasta, pentru scenografia spectacolului Aşa e (dacă vi se pare), montat de Vlad Mugur, la Teatrul Naţional „Marin Sorescu” din Craiova. Acestea au fost urmate în 2007 şi 2011, de alte două premii pentru scenografia spectacolelor Hamlet (2007), regia Vlad Mugur, Teatrul Național din Cluj-Napoca şi Faust (2007), regia Silviu Purcărete, mondat la Teatrul Național „Radu Stanca” din Sibiu. „Asociaţia Criticilor de Teatru Maghiari  îi acordă Premiul pentru cea mai bună scenografie pentru spectacolele Troilus şi Cresida (2007), în regia lui Silviu Purcărete la Teatrul „Katona József” din Budapesta şi pentru Scapino.

În 2015 este laureat al „Premiului Vlad Mugur”, decernat celui mai bun artist invitat al unei stagiuni la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj-Napoca. În mai 2021, i se conferă Ordinul „Meritul Cultural” în grad de Comandor, Categoria „Arta spectacolului” „în semn de recunoaștere şi apreciere pentru importantele realizări artistice, în care prin talent, energie şi dăruire au creat opere de referință în arta teatrală şi cinematografică contemporană, pentru contribuţia majoră avută la promovarea imaginii României în Republica Federală Germania”.

Discursul său plastic îmbină magistral exuberanța imaginativă, cu rigoarea și acuratețea desenului și mărturiseşte, fără niciun fel de echivoc, bucuria permanentei (re)descoperiri, (re)inventând neobosit lumi cu biografii singulare. Setul trăsăturilor sale artistice configurează un profil și un destin artistic exemplar.

Adriana Boantă

Identificator obiect digital: https://www.doi.org/10.47383/DMTR.02.28

Bibliografie

Volume:

• Sin, Mihai, Cestiuni secundare. Chestiuni principale, Editura Mihai Eminescu, București, 1983;
• Stürmer, Helmut, Scenografii, II, Editura Idea Design & Print, Cluj-Napoca, 2013.

Reviste, publicații online:

• Dumitru, Andreea, Micile trucuri scenografice care, adunate laolaltă, fac o lume, în revista Teatrul Azi, nr.7-8-9, 2006;
• Lup, Gabriela, Helmut Stürmer aduce lumea lui Urmuz de la Timișoara la București, interviu de apărut la adevărul.ro, 26 octombrie 2016. Sursa web: ro/pbj2qj
• Nicola, Ema, Interviu Helmut Sturmer – vernisajul expoziției Spații imaginare, 2013,ro;
• Sandu, Mirela, Interviu cu Helmut Stürmer, revista Igloo 201, aprilie, mai/ 2021;
• Sarvari, Eugenia, De vorbă cu Helmut Stürmer despre Kafka…, interviu realizat în 17 martie 2017 (https://www.teatrulnationalcluj.ro/eveniment-377/de-vorba-cu-helmut-sturmer-despre-kafka-in-pregatirea-unei-noi-productii-la-teatrul-nation);
• Strümer, Helmut: Soluția scenografică – un drum „invers”, în Teatrul, nr. 6 (anul XX), iunie 1975;
• Scenograful Helmuth Stürmer: „Cu fiecare spectacol, începi de la zero”, în Tribuna, septembrie 2007;
• Teatrul, nr. 6 (anul XX), iunie/ 1975;
• Teatru Azi, nr. 5-6-7/ 2001;
• Teatru Azi, nr.7-8-9/ 2006;
• Teatrul Azi, nr. 1-2/ 2020;
• Igloo 201, aprilie, mai/ 2021;
• http://arhiva.formula-as.ro/2008/827/lumea-romaneasca-24/hetty-sturmer-988
• https://adt.arcanum.com/en/view/Teatrul_1975/?query=sturmer&pg=529&layout=s
• https://fnt.ro/2015/helmut-sturmer-spiritul-echipa-totul-procesul-creatie-spectacol-bun/

Note

[1] Interviu Helmut Sturmer – vernisajul expoziției  Spații imaginare, 2013, sensotv.ro, realizator Ema Nicola.

[2] Interviu realizat de Constantin Paraschivescu, apărut în revista Teatrul Azi, nr.5-6-7/ 2001, p.25

[3] https://fnt.ro/2015/helmut-sturmer-spiritul-echipa-totul-procesul-creatie-spectacol-bun/

[4] Teatrul Azi, 5-6-7/2001, p.24.

[5] http://arhiva.formula-as.ro/2008/827/lumea-romaneasca-24/hetty-sturmer-9886

[6] Teatru Azi, nr.7-8-9, 2006, p.47.

[7] Teatrul Azi, nr. 1-2/ 2020, p.20.

[8] Parafraza la titlul cărții de publicistică scrisă de Mihai Sin, Cestiuni secundare. Chestiuni principale, apărută la Editura Mihai Eminescu,1983.

[9] De vorbă cu Helmut Stürmer despre Kafka…, interviu realizat de Eugenia Sarvari, 17 martie 2017, pagina web a Teatrului Național din Cluj-Napoca. Sursa: https://www.teatrulnationalcluj.ro/eveniment-377/de-vorba-cu-helmut-sturmer-despre-kafka-in-pregatirea-unei-noi-productii-la-teatrul-national/

[10] Helmut Strümer: Soluția scenografică – un drum„ invers”, în Teatrul, nr. 6 (anul XX), iunie 1975. https://adt.arcanum.com/en/view/Teatrul_1975/?query=sturmer&pg=529&layout=s

[11] Helmut Teatru Azi, nr. 5-6-7/ 2001, p.24.

[12] Interviu, Teatrul Azi, nr.5-6-7, 2001, p.26.

[13] Mirela Sandu, Interviu cu Helmut Stürmer, revista Igloo 201, aprilie, mai/ 2021.

[14] Scenograful Helmuth Stürmer: „Cu fiecare spectacol, începi de la zero”, în Tribuna, septembrie 2007. sursa: https://www.tribuna.ro/stiri/actualitate/helmuth-sturmer-cu-fiecare-spectacol-incepi-de-la-zero-12861.html

[15] Silviu Purcărete în Helmut Stürmer. Scenografii, vol. II, Editura Idea Design & Print, Cluj-Napoca, 2013

[16] Teatrul Azi, nr. 5-6-7/ 2001, p.24.

[17] Leda și lebăda (1515) de Leonado da Vinci.

[18] Lecția de anatomie doctorului Tulp (1632) deRembrandt.

[19] Appolo și Maryas (1637) de Jusepe de Ribera.

[20] Explozia unei catedrale(nedatat) de Monsù Desiderio.

[21] Scaun împachetat (1963) de Christo Javacheff.

[22] Două femei (1911) de Egon Schiele.

[23] Interviu în Teatru Azi, nr.7-8-9/ 2006, p.54.

[24] Helmut Stürmer aduce lumea lui Urmuz de la Timișoara la București, interviu de Gabriela Lup, apărut la adevărul.ro, 26 octombrie 2016. Sursa web: adev.ro/pbj2qj

[25] https://fnt.ro/2015/helmut-sturmer-spiritul-echipa-totul-procesul-creatie-spectacol-bun/

[26] Interviu, Teatru Azi, nr.5-6-7/ 2001, p.25.

[27] Interviu realizat de Constantin Paraschivescu, apărut în revista Teatrul Azi, nr.5-6-7/ 2001, p.24.

[28] Helmut Strümer, Soluția scenografică – un drum „invers”, în Teatrul, nr. 6 (anul XX), iunie 1975. https://adt.arcanum.com/en/view/Teatrul_1975/?query=sturmer&pg=529&layout=s

[29] Teatrul Azi, nr.5-6-7/ 2001, p.24.

[30] Micile trucuri scenografice care, adunate laolaltă, fac o lume, Helmut Stürmer în dialog cu Andreea Dumitru, în revista Teatrul Azi, nr.7-8-9, 2006, p.54.