Széles, Anna

Anna Széles s-a născut în data de 24 august 1942 la Oradea, ca al doilea copil al Rozaliei și al lui Sándor Széles, care a studiat horticultura la Paris. Anna a crescut într-un mediu familial extins dar și foarte unit, unde sărbătorile au avut întotdeauna un cadru muzical. Familia Széles fiind pasionată de muzică, micuța Anikó a luat lecții de pian până în clasa a opta. Pe lângă faptul că și-a dezvoltat gustul pentru muzica clasică (datorită profesoarei de pian Stefania Fischer, fostă elevă a celebrului compozitor Béla Bartók), copilăria Annei a fost marcată și de viața de la moșia din Oșorhei de lângă Oradea. Acolo, pe rămășițele fostei moșii moștenite de către tată de la bunicul Annei, (confiscată în procesul de colectivizare de comuniști) ea a petrecut multe veri, a învățat să călărească și să citească multe piese de teatru. La vârsta de trei ani, juca deja într-o piesă de teatru pe scena teatrului pentru copii din Oradea. Familia Széles mergea în mod regulat atât la teatru cât și la concerte clasice.[1]

A absolvit fostul Liceu Premonstratens, leagănul intelectual al maghiarilor orădeni (în prezent Colegiul Național Mihai Eminescu), apoi a încercat, pentru prima oară, admiterea la Institutul de Teatru Szentgyörgyi István din Târgu Mureș (1960). A fost respinsă, motivația rectorului Lajos Szabó fiind că era prea fragilă pentru provocările scenei, astfel încât un an de muncă în fabrică ar fi însemnat o pregătire utilă. Respingerea era conformă cu climatul ideologic, întrucât la vremea respectivă se recomanda o proporție cât mai mare de studenți cu origini țărănești sau muncitorești „sănătoase”. În următorul an Anna a lucrat într-o fabrică de jucării, iar pe fișa ei s-a  trecut că a lucrat ca muncitoare, ceea ce arăta mai bine în raport cu originea socială a tatălui.

În 1961 a intrat cu succes la Institutul de Teatru Szentgyörgyi István din Târgu Mureș. Încă din 1962 a început să joace în filme, astfel încât de-a lungul carierei sale ea a apărut în peste douăzeci și cinci de filme. În 1965 a devenit angajată a Teatrului Maghiar de Stat din Cluj, unde a activat până în 1989, an în care s-a mutat în Ungaria. Acolo a continuat să joace atât pe scenă cât și în cinema .

Dată fiind aptitudinea și capacitățile ei extraordinare, ea a jucat alături de studenții din clasele superioare încă din primul an de facultate. Ba mai mult, apariția comisiei de casting de filme de la București a însemnat și prima distribuire într-un film, un moment de altfel inedit în istoria școlii de actorie de la Târgu Mureș. Conceput pentru a promova litoralul românesc prin povești simple dar fermecătoare, Vacanță la mare  (în regia lui Andrei Călărașu, 1963), a fost primul film românesc color și în format cu ecran lat. Anna a interpretat rolul Magdei în acest film, dar nevorbind foarte bine limba română, vocea i-a fost dublată. Totuși, privind retrospectiv, deja era pe drumul spre succes. În scurt timp a urmat filmul educațional intitulat La vârsta dragostei (1963), în regia lui Francisc Păcurariu, în care a jucat rolul principal. Este de menționat că, în același an, a primit și rolul principal feminin din Romeo și Julieta, în regia lui Miklós Tompa (într-o dublă distribuție cu Ilona Toszó și Dezső Nagy, respectiv Sándor Héjja).

Succesul răsunător a venit odată cu ecranizarea romanului Pădurea spânzuraților (1964), regia Liviu Ciulei, regizorul român care a creat o adevărată școală de regie de teatru și film. Anna Széles a participat la filmări chiar înaintea examenelor de absolvire. În acest film ea a jucat rolul Ilonei, rol pentru care a obținut Premiul pentru cea mai bună actriță la Festivalul Național de Film (eveniment care a avut loc la Mamaia). Apoi au urmat festivaluri de film renumite, de exemplu Cannes, Karlovi Vary, Acapulco în Mexic și Cairo, unde a participat ca membră a delegației.

Anna Széles își amintește de filmările la Pădurea spânzuraților astfel:

„A fost o experiență inedită să lucrez cu Ciulei, iar acel rol a fost cel mai mare noroc al carierei mele. La finalul unei zile de filmări, nu mi-a părut bine că s-a terminat, ci dimpotrivă, îmi doream să nu se termine, și îmi părea rău că nu mai aveam încă o scenă în care să joc… Nu l-am văzut niciodată pe Ciulei nerăbdător, supărat sau nemulțumit. Îl instruia liniștit pe fiecare actor, îi explica cu blândețe și înțelegere, aproape că ne sugera. A reușit să creeze așa o atmosferă încât am crezut despre mine că eu sunt aceea micuța țărancă speriată care putea să iubească atât de intens…”[2]

Ediția din 1965 a Festivalul de film de la Cannes este un punct de referință în istoria filmului românesc, pentru Liviu Ciulei a câștigat premiul pentru cel mai bun regizor cu Pădurea spânzuraților, iar scena finală dintre cei doi protagoniști, Apostol Baloga (Victor Rebengiuc) și Ilona (Anna Széles), a fost numită de jurnaliști drept „cea mai frumoasă scenă de dragoste” din cadrul acelei ediții de festival.

Potrivit scriitorului și poetului Aladár Lászlóffy, „Tristețea personajul Ilonei, răspândită peste frumusețea ei de fată, de la primele procesiuni tăcute până la cina fără cuvinte din scena de închisoare, este un element important pentru atmosfera războiului mondial: ea spune povestea unei tinere țărăncuțe dintr-un sat devenit front, așa încât este foarte plauzibil să facă parte dintr-un conflict, care este în cele din urmă, unul intelectual, moral, chiar filozofic: ea a văzut multe, dă semn de introspecție, dar manifestă atât pasiune, cât și înțelepciunea tristă a femeilor care au pierdut și au suferit cel mai mult în timpul războaielor.” [3]

Valerian Sava o caracterizează în felul următor:

„Ana Szeles, apariţie aproape neverosimilă prin firescul ei desăvîrşit, face din scena ultimă, împreună cu Rebengiuc, un moment de subtilă emoţie şi frumuseţe, un elogiu tardiv pe care eroii îl aduc satisfacţiilor reale şi simple ale vieţii, cu acea masă de familie întinsă în temniţă, pentru ideea căreia Titus Popovici şi Liviu Ciulei merită toată recunoştinţa noastră. Excelentă încheierea propriu-zisă, bruscă, pe o notă acută: chipul Ilonei — Ana Szeles, aflată încă în închisoare, transfigurîndu-se subit, printr-un efect optic care-i redă lapidar groaza — şi ultimul cadru, cu pămîntul gropii lui Bologa, o demonstraţie elocventă a capacităţii filmului de a condensa metaforic timpul, spaţiul şi chiar pelicula.”[4]

În 1965 Szeles  a absolvit cu succes actoria la Institutul de Teatru, apoi împreună cu unii dintre colegii săi de promoție (Magda Stief, Imre Higyed, Pál Mihály, Dezső Nagy) a semnat un contract cu Teatrul Maghiar de Stat din Cluj.

În urma succeselor din filme, publicul din Cluj-Napoca a urmărit-o cu mare atenție. Ea a cucerit spectatorii și criticii deopotrivă cu rolul Emily din piesa lui Thornton Wilder Orașul nostru, alături de Sándor Héjja. Cel mai controversat critic maghiar al perioadei, István Szőcs, a fost și el impresionat de prestația ei: „Emily a Annei Széles este de asemenea impresionantă pentru că în majoritatea scenelor sale ea reușește să transmită fatalitatea, profunzimea, viziunea vieții. Ea a fost într-adevăr «făptură ca o stea», «pe care viața o aruncă uneori la suprafață». Este ciudat că ea nu are nevoie de prea multe instrumente teatrale ca să aibă acest efect. Și totuși, ea emană o sugestie irezistibilă, adesea periculoasă pentru partenerul său.” [5]

Portretul pe care îl face în rolul Anioutkăi, fetița în vârstă de zece ani, în Puterea întunericului de Tolstoi a fost considerat de către criticul de teatru Péter Marosi ca fiind impecabil construit, în care inteligența scenică se îmbină cu sensibilitatea: „[ea] rezolvă cu mare reținere chiar și situațiile care amenință cu capcanele naturalismului, încă de la prima replică până la celebrul final al actului II ”[6]. Apoi, în 1967, Sándor Szinberger, directorul Operei Maghiare de Stat o distribuie în rolul feminin principal din musicalul János vitéz/ Ion cel viteaz, a compozitorului Pongrácz Kacsóh. Critica iarăși apreciază calitățile feerice în ceea ce privește interpretarea acestui rol, dat fiind „farmecul ei de fată și blândețea fragilă… această tânără actriță talentată își gestionează vocea cu atâta abilitate, astfel încât scenele îi ies cu instrumentele teatrului de proză, iar noi putem renunța cu ușurință la triluri și tremolo. Ea este la fel de emoționant de fragilă, de fermecătoare, de feerică precum imaginația unui copil care visează în poveștile de adormit copiii. Pentru toți care îi vor urma va fi greu să ajungă la nivelul acestei interpretări.” [7] Pentru ea a fost o experiență utilă în relație cu rolurile sale ulterioare în diferite emisiuni de divertisment muzical și de televiziune, în primul rând în emisiunile de limba maghiară ale Televiziunii Române (începând din 1969), precum și în turneele pe care le-a efectuat, împreună cu soțul ei, Florin Piersic, atât în țară cât și în străinătate (începând din 1975).

O întruchipare a frumuseţii şi inocenţei, ea îşi păstrează această faţă încă mult timp: în rolul Magdó (în spectacolul Pasărea cântătoare, piesa dramaturgului transilvănean Áron Tamási, pusă în scenă de către János Márton în 1968), sau Natașa (în Azilul de noapte (1979), în regia lui Harag Görgy; în ambele roluri ea l-a avut ca partener pe scenă pe colegul său Sándor Héjja.

Actrița își amintește despre colaborarea cu legendarul regizor Harag György în felul următor:

„O jucam pe Natașa, singurul personaj real și pur din această piesă, care în contextul mizeriei, disperării și degradării generale încă mai păstrează o puritate eterică. E ca și cum ar fi un înger printre oamenii nenorociți… Harag m-a rugat ca atunci când intru pe scenă să rămân în pragul ușii cât mai mult, apoi să mă apropii încet, foarte încet, aproape visător, și abia apoi să vorbesc. În mintea mea eram nemulțumită: ce caut eu acolo atât de mult timp, publiculo să creadă că mi-am uitat replicile. Dar nu am îndrăznit să mă cert cu maestrul, iar el mi-a răspuns la întrebarea pe care eu nici nu i-o pusesem. El mi-a spus: «Voi pune o lumină frumoasă în jurul capului tău, Anna, ca o aureolă. Publicul trebuie să simtă raza de speranță, claritatea… și dumneavoastră o puteți face.» Acesta a fost momentul pe care l-am iubit cel mai mult, atât la premieră, cât și la celelalte reprezentații, pentru că lumina și vuietul publicului mi-au dat o senzație minunată și atmosfera piesei m-a atins profund. Începând cu acel moment nu mi-a mai fost greu să trăiesc rolul.” [8]

În schimb, în rolul personajului Agnes din Școala nevestelor a lui Molière (pusă în scenă de către János Márton în 1974) ea se îndepărtează de aceste interpretări subtile și rimează perfect cu interpretarea lui Ferenc Bencze în rolul lui Arnolphe: „Această fată nu era o fetiță, un copil inocent. Ágnes iese aici din mănăstire total depravată, pentru că există un lucru pe care l-a învățat foarte bine: arta prefăcătoriei. O privesc, o privesc pe Agnes a Annei Széles, cu gâtul ei încăpățânat, cu minciunile ei, cu clipitul ei, cu rafinamentul ei înspăimântător, cu omnisciența ei deghizată în ignoranță totală, și mă gândesc pe tot parcursul spectacolului că această mică vrăjitoare în fustă mini și mănuși de dantelă va suci în curând capul lui Horance [Sándor Héja].”[9]

De asemenea, Anna Széles și-a arătat flerul comic în rolul Zsuzsika (în piesa A 33 névtelen levél/Cele 33 de scrisori anonime, un spectacol pus în scenă de către regizorul József Szabó  în 1967), sau în rolul Lórika în Heten mint a gonoszok / Casa cu 7 buclucuri, spectacol în regia lui Béla Horváth, care a avut premiera în 1970; ambele piese au fost semnate de către scriitorul György Méhes, care era considerat dramaturgul de casă al Teatrului Maghiar din Cluj.

Duffy din A cincea lebădă (1979), o piesă de Paul Everac (de asemenea în regia lui Béla Horváth) reprezintă un moment important în cariera sa pentru că rolul dansatoarei de balet i-a facilitat o ieșire din ipostazele de ingenuă, sau din tipologia blondei seducătoare de care actrița se săturase. Pentru performanța sa în rolul Duffya fost distinsă cu premiul pentru cea mai bună actriță în cadrul Colocviul Teatrelor Minorităților, eveniment care a avut loc la Sfântu Gheorghe în anul 1980. În același an, compania Teatrului Maghiar de la Cluj a jucat spectacolul cu succes și la Budapesta.

În anii 1960 actrița și-a continuat și cariera în film, astfel a jucat în două-trei producții sau cel puțin o producție pe an, în cele mai diverse genuri cinematografice: dramă modernă (Zodia fecioarei, regizat de Manole Marcus în 1966), basm (Fetița cu chibrituri, un scurt-metraj realizat de Aurel Miheles în 1967), sau comedie (Balul de sâmbătă seara, regizat de Geo Saizescu 1968). În filmul fantasy Tinerețe fără bătrânețe (1968), regizat de Elisabeta Bostan și inspirat dintr-un basm de Petre Ispirescu, ea a interpretat dublul rol al zânei bune și al împărătesei. Pelicula a fost selectată la Festivalul de Film de la Moscova, unde a obținut premiul pentru cea mai bună regie (ulterior filmul a luat același premiu și la Festivalul de Film Mar de Plata din Argentina). Széles își amintește atmosfera de la festivalul de la Moscova în felul următor: „Printre vedete se aflau nume precum Sophia Loren, Gina Lollobrigida, Shirley MacLaine – nu puteam să-i văd decât de la distanță, dar luam masa aproape de personaje ca Vittorio Sica, Alberto Sordi, Marcello Mastroianni, Rita Tushingham, Maximilian Schell, precum și Monica Vitti și Marina Vlady, pe care le-am salutat ca pe niște vechi prietene. Dar i-am întâlnit și pe membrii delegației maghiare, pe Miklós Gábor, Ilona Béres, pe actorii din filmul Falak/Zidurile, și pe cunoscutul critic de teatru Péter Molnár Gál, cel care mai târziu a scris despre mine că sunt o vedetă mondială, deoarece își amintea de atenția pe care primisem la Moscova. Acolo l-am întâlnit și pe [faimosul actor maghiar] Iván Darvas (…) și a fost acolo și Lillian Gish, vedeta filmelor mute, pe atunci foarte bătrână.” [10]

În anul 1968 ea era deja considerată o stea a cinematografiei românești și a intrat în atenția cineaștilor din Ungaria. Mai întâi regizorul Miklós Markos a rugat-o să interpreteze rolul protagonistei tragice Mária Pille în filmul său intitulat Pokolrév, despre dictatura proletară din 1919 din Ungaria. Astfel, ea a ajuns să joace alături de mari personalități ale cinema-ului maghiar.

Anul 1969 a însemnat o adevărată schimbare de paradigmă pentru cultura maghiară din România pentru că Televiziunea Română a lansat emisiunea în limba maghiară (în zilele de luni), iar la prima transmisiune Anna Széles a prezentat programul emisiunii. Actrița va rămâne o prezență obișnuită în cadrul acestei emisiuni – interpretând cântece și hituri maghiare. Trebuie adăugat că ea apare și ca principalul personaj feminin în Ursul lui Cehov, primul spectacol de teatru de televiziune în limba maghiară din România (1975), a cărui regie a fost semnată de György Harag.

Tema profanării purității aproape celestiale se regăsește în mai multe roluri ale Annei Széles interpretate fie pe scenă, fie în filme: Natașa din Azilul de noapte, Ágnes Kertész din miniserialul de televiziune Irgalom/Îndurerare, o ecranizare din 1973 după romanul omonim al scriitorului maghiar László Németh, sau personajul Ágnes din filmul românesc De binevoie și nesilit de nimeni (1974, în regia Mariei Callas Dinescu). Personajul lui Ágnes Kertész din Irgalom este un fel de Electra modernă, care așteaptă ca tatăl ei să se întoarcă din captivitatea rusă în timp ce mama ei (intrepretată de celebra actriță Mari Törőcsik) își găsește alinarea în brațele tânărului ei iubit. [11]

În ceea ce pivește personajul lui Ágnes din De binevoie și nesilit de nimeni, este important de menționat că scenaristul Géza Domokos, scriitor și director al editurii Kriterion, l-a conceput în special pentru ea. Scenariul acestei piese de televiziune prezintă un fel de Romeo și Julieta rural, al cărei deznodământ este determinat de accidentul grav al protagonistei maghiare și de rezistența iubitului ei, băiatul român Matei (Romeo Pop). Subiectul a fost aparent îndrăzneț pentru epocă, pentru că a tratat relațiile interetnice afective între maghiarii și românii din regiunea Transilvaniei. Retrospectiv, poate fi văzut fie ca un instrument ideologic al asimilării, fie ca o amprentă a relațiilor sociale văzute în context românesc.

Continuând colaborarea cu cineaștii din Ungaria, actrița a avut și un rol secundar în filmul istoric Égi bárány/Agnus Dei (1970) al renumitului regizor Miklós Jancsó. De această dată însă, tânăra blondă este un personaj negativ, construit pe contrastul dintre exteriorul frumos și sufletul rău.

Anul 1975 a fost un moment de cotitură în viața ei privată: s-a căsătorit cu Florin Piersic, idealul masculin al cinema-ului românesc, actor pe care l-a cunoscut în timpul filmării comediei  Elixirul tinereții (în regia lui Gheorghe Naghi). În această producție, Anna interpretează o eroină dramatică, și anume pe Carmen, o reporteriță de televiziune, iar Florin Piersic joacă rolul principal al unui profesor de la Universitatea din Roma.

În același an, pe lângă piesa de televiziune și rolurile din teatru, ea mai apare și în rolul Adei, o studentă la medicină din Pe aici nu se trece, un film în regia lui Doru Năstase despre evenimentele din cel de-al Doilea Război Mondial. După căsătoria cu Florin Piersic, cuplul de vis a apărut împreună în numeroase emisiuni de televiziune, motivul fiind frumusețea și talentul lor care i-ar fi inspirat pe realizatorii emisiunilor de varietăți aproape în fiecare lună. Cei doi și-au intensificat colaborarea pe plan profesional mai ales în spectacole de divertisment: au efectuat mai multe turnee împreună, în cadrul cărora au cântat în cămine culturale, pe stadioane, săli de sport, terenuri de fotbal din țară, alături de diferiți actori, cântăreți, muzicieni, grupuri folclorice sau dansatori populari. Cuplul a avut mare succes atât împreună , cât și separat. [12] De asemenea, ei au fost invitați de mai multe ori în Israel. [13]

În paralel cu filmările și turneele, ea a continuat să joace pe scena maghiară clujeană în spectacole de repertoriu, unele dintre ele au fost prezentate și pentru publicul maghiar din alte localități din România. Timp de mai multe decenii, Anna Széles a interpretat mai ales rolul ingenuei dramatice, mama ei pe scenă fiind adesea directoarea de atunci a Teatrului Maghiar de Stat Cluj: eleganta și înalta Mária Bisztrai. În acest sens putem aminti mai multe spectacole: Poveste de iarnă a lui Shakespeare pus în scenă de către Tamás Major în anul 1969, în care Anna Széles a interpretat rolul Perditei; Ultimul  de Maxim Gorki (1971, în regia lui Anatol Constantin), spectacol în care ea a jucat rolul Verei; apoi, cu un deceniu mai târziu, o comedie semnată de către dramaturgul Ede Szigligeti, Sărăcie cu ifose (1981, în regia lui Béla Horváth și Mártin János) în care Anna Széles încerca deja să se delimiteze de rolul de fețișcană.

Actrița este impresionantă în toate genurile teatrale, fie că este vorba de comedii istorice concepute la sfârșitul secolului nouăsprezece (Jenő Heltai: Tündérlaki lányok/Fetele din casa zânelor, 1969; Gergely Csíky: A nagyratermett/Cu capul în nori 1976), fie de dramă istorică romantică (Gábor Jókai-Márton-Dehel: A kőszívű ember fiai/Fiii omului cu inima de piatră, 1978) sau de o comedie americană modernă precum Desculț în parc (1978) a lui Neil Simon.

A színésznő/Actrița (1986), în regia lui Ágnes Szabó este un spectacol bazat pe monologuri din literatura universală, în care Anna Széles

„arată nu numai farmecul destinului actoricesc, ci și părțile întunecate ale acestuia… cu dezinvoltură, încredere și plăcere, la care, desigur, au merite deosebite și partenerii ei excelenți: Árpád Sata, Dezső Nagy și Ferenc Ille. De asemenea, spectacolul prezintă o gamă cât se poate de largă de genuri, de la vodevil la farsă, comedie, dramă, melodramă și chiar tragedie.” [14]

În timp ce pe scenă şi în filme româneşti şi maghiare (Lúdas Matyi, 1976, Rózsa Sándor, 1979) interpreta încă rolurile unor eroine tinere, în viaţa particulară, i se naşte fiul, Daniel Piersic; în 1989, după ce s-a despărțit de Florin Piersic, ea decide să se stabilească în Ungaria.  Conştientă fiind că îşi va sacrifica statutul de celebritate, îşi ia rămas bun de la mult iubitul său public în cadrul unui mare turneu național cu spectacolul A színésznő/Actriţa, jucând aproape în toate orașele locuite de maghiari din România.

Acest moment este amintit de către criticul István Horváth Sz.:

„Datorită filmului și televiziunii, Anna Széles este cea mai cunoscută actriță a teatrului maghiar [din România]. Putem afirma că este singura ei vedetă. Pe ea o cunosc și cei care nu au văzut-o niciodată jucând, care cred că știu ceva despre ea, dar au informații despre ea nu la mâna a doua, nu la mâna a treia, ci din mai multe mâini…”[15]

În Ungaria, devine membră în compania Teatrului Thália de la Budapesta până la pensionare. A jucat în continuare în filme şi pe scenă. Cariera sa este completată de roluri secundare pe care le-a interpretat cu un profesionalism desăvârșit: aici putem menționa Fratele Julianus (Julianus barát,1991), Descălecatul (Honfoglalás, 1996), apoi rolul bunicii în Şi în a opta zi (És a nyolcadik napon, 2009), precum şi rolul menajerei tanti Bori din serialul de televiziune Iubeşte-mă acum (Szeress most, 2003-2005).[16]

Szidónia Krizsovánaszky, fosta ei colegă de la actorie, care a ajuns și ea o excelentă actriță a teatrului din Sfântu Gheorghe, descrie cheia personalității artistice a Annei Széles într-un mod foarte perspicace: „Era înconjurată de lumină. Umorul ei, ca un curent subteran, transforma totul într-un curcubeu. În jurul ei, lucrurile deveneau mai simple și mai ușor de îndurat. Naturalețea – poate cea mai frumoasă dintre toate caracteristicile ei – a fost presărată de inteligență într-un mod atât de evident, atât de natural, încât ea a rămas imună la orice fel de distorsiune, artificiu, pozare, sau gest fals.” [17]

Cariera Annei Széles este unică pentru că, pe de o parte, ea a fost cunoscută publicului român datorită rolurilor sale din filme românești, și mai puțin datorită rolurilor teatrale pe care l-a avut în teatrul maghiar din perioada comunistă. Pe de altă parte, publicul maghiar a cunoscut-o în spectacole de teatru și din filmele cineaștilor maghiari, și mai puțin în rolurile feminine cu care a colorat filmele românești.

A fost distinsă cu Ordinul Meritul Cultural clasa a IV-a (1971) „pentru merite deosebite în opera de construire a socialismului, cu prilejul aniversării a 50 de ani de la constituirea Partidului Comunist Român”. În 1997, la Întâlnirea Mondială a Profesioniștilor Maghiari de Film, Ana Széles a fost singura actriță maghiară premiată pe lângă mai multe personaje de talie internațională (premiul Arany Pillangó /Fluturele de Aur). În 2014 ea a primit premiul Bessenyei György pentru opera artistică în Ungaria,  apoi în 2017 a fost distinsă pentru opera artistică de către fosta ei „casă”, Teatrul Maghiar de Stat din Cluj. În 2018, cineaştii români i-au oferit premiul pentru întreaga carieră în cadrul Festivalului Internaţional de Film Transilvania.

Katalin Àgnes Bartha

Identificator obiect digital: https://doi.org/10.47383/DMTR.04.18

Iulie 2023

Note:

[1] Medgyessy Éva, Széles Anna: Az örök Anikó/ Széles Anna: eterna Anikó, Cluj, Editura Polis, 2016, 7-12.

[2] Medgyessy, 2016, 33.

[3] Lászlóffy Aladár, „Az akasztottak erdeje”, Utunk, anul XX, nr. 16. 16 aprilie 1965.

[4] Valerian Sava, „O perspectvă nouă”, Cinema, anul III, nr. 4. 1 aprilie 1965, 5.

[5] Szőcs István, „A mi kis városunk. Bemutató a Kolozsvári Állami Magyar Színházban”, Utunk, anul XXI, nr. 9. 4 martie 1966.

[6] Medgyessy, 2016, 53.

[7] Marosi Ildikó, „Volt nekünk egy délutánunk”, Utunk, anul XX, nr. 23, 9 iunie 1967.

[8] Medgyessy, 2016, 104-105

[9] Marosi Péter, „Molière Bulgakov után”, Utunk, anul XXIX, nr. 10, 8 martie 1974, 11.

[10] Medgyessy, 2016, 87.

[11] Medggyes Éva, Stea statică: „eterna Anikó”. Portret Anna Széles, 2018. https://istoriafilmului.ro/articol/stea-statatoare-eterna-aniko/?fbclid=IwAR04p8YsKdnWTzJtfWt9h3APSn8dgTrfulAhiCyKSGOE0fmkZDDjFoe45WY

[12] Medgyessy, 153-154.

[13] Medgyessy, 172-178

[14] Bíró Béla, „Széles Anna, A színésznő. Vendégjáték”, Megyei Tükör, anul XIX, nr. 4604, 18 noiembrie 1986.

[15] Horváth Sz István, „Széles Anna, a színésznő”, A Hét, anul XVII, nr. 32. 7 august, 1986, 6.

[16] Medggyes Éva, Stea stătătoare: „eterna Anikó”. Portret Anna Széles, 2018. https://istoriafilmului.ro/articol/stea-statatoare-eterna-aniko/?fbclid=IwAR04p8YsKdnWTzJtfWt9h3APSn8dgTrfulAhiCyKSGOE0fmkZDDjFoe45WY

[17] Medgyessy, 2016, 252.