Adunarea, păsărilor

Graiul păsărilor este un poem persan aparținându-i lui Farid Uddin Attar care tratează condiția umană prin reprezentarea ei în acest bestiar păsăresc. La nivel diegetic, o narațiune principală este întreruptă și completată de numeroase micronarațiuni cu tâlc sau cu profunde valențe simbolice și filosofice – pilde arabe. Păsările din întreaga lume au nevoie de un conducător, astfel că, la sfatul pupezei, cea mai înțeleaptă reprezentantă a neamului lor, decid să caute pasărea mitică Simorg, care ar trăi în Arborele Vieții. Având drept călăuză-mistagog pupăza, pline de neîncredere, păsările trebuie să străbată cele șapte văi magice în acest parcurs inițiatic: „Prima vale este cea a căutării (talab); cea care vine după aceasta e a dragostei (‘ischc) și e fără margine; a treia e valea cunoașterii (ma’rifat), a patra a detașării (instignâ), a cincea a unității pure (tauhîd), a șasea e valea uimirii (hairat) și, în sfârșit, a șaptea este cea a sărăciei spirituale (faqr) și a stingerii (fanî), mai departe de care nu se poate înainta.”[1]

Cum fiecare pasăre corespunde unui păcat sau unei limite umane care ne îndepărtează de perfecțiune, văile simbolizează transgresări ale acestor borne, spre desăvârșire. Se va ajunge, așadar, prin traversarea fiecărei văi în parte: dincolo de dogmă, de credință și de necredință; dincolo de bine și de rău, de rațiune, părăsită pentru iubire; dincolo de nemărginirea cunoașterii; dincolo de realitate, căci totul își dovedește caracterul iluzoriu; dincolo de eternitatea a priori și a posteriori, de numărabil și de armonios, recunoscându-se unitatea lumii; dincolo de propria (auto)cunoaștere, în mirabil. Până la „uimirea, muțenia, surzenia și dispariția” finale, în care sinele se pierde în univers, se trece prin pragul unei lamentații perpetue: „Habar n-am de așa ceva, nu cunosc nimic și nu mă cunosc nici pe mine. Sunt îndrăgostit, dar nu știu de cine; nu sunt nici credincios, nici necredincios. Ce sunt eu deci? Nu-mi cunosc nici măcar iubirea; am totodată inima plină și goală de iubire.”[2]

Toate aceste descrieri ale pupezei nu cartografiază un spațiu exterior, ci un parcurs inițiatic al umanității, reprezentate de societatea păsărilor, spre însuși sufletul său. La final, nu este regăsită o pasăre gigantică, ci supraviețuiesc drumului primejdios doar treizeci de păsări, ce reprezintă o comunitate (numele Simorg sugerând tocmai această unitate de treizeci). Societatea/ umanitatea se întâlnește, după acest drum, cu ea însăși, la finalul unei deveniri.

Lungul poem filosofic arab din secolul al XII-lea stă la baza spectacolului Adunarea păsărilor, în regia lui Cristian Pepino. Pornind de la el și de la o idee a Mihaelei Tonitza-Iordache, este creat un scenariu pentru un spectacol non-verbal. Premiera are loc în 2 decembrie 1993, pe scena Teatrului „Țăndărică”, în coproducție cu Academia de Teatru și Film București. Coloana sonoră le aparține lui Gabi Apostol, Roberto Cociaș, respectiv Cristian Pepino, iar costumele Cristinei Pepino. Păpușile sunt realizate de către interpreți, asistați de Dinu Carcalețeanu și Dumitru Oprea. Distribuția este alcătuită din tinerii absolvenți (prima promoție) ai secției de Teatru de Păpuși de la A.T.F., sub îndrumarea profesorului Cristian Pepino: Ionuț Brancu, Gabriel Apostol, Liliana Gavrilescu, Decebal Marin, Călin Mocanu, Mariana Palade, Iulian Furtună, Marcelina Jugureanu, Eugenia Ionescu, Aurelian Iorga. Fiind, în fapt, un examen de diplomă, spectacolul este apreciat de critici („(echipa este) autoarea celui mai bun spectacol bucureștean pe care l-am văzut în prima treime a stagiunii curente”[3]) și păstrat o perioadă în stagiune. Trupa a fost angajată, în integralitate, la Teatrul „Țăndărică”.

La nivelul construcției, Cristian Pepino este influențat de Peter Brook și Jean-Claude Carrière, care au dramatizat poemul în 1979, punându-l în scenă cu măști. El păstrează însă numai fabula, trama diegetică, nu și cuvintele. Non-verbal, cu ilustrație muzicală bogată, dar și o bună pregătire vocală a actorilor, care construiesc ei însuși un univers sonor din sunetele păsărilor, spectacolul se definește în relație cu tema condiției umane, pendularea între om și animal, dinamicile sociale:

„amintind cumva de Batrahomiomahia și de Păsările lui Aristofan, narează istoria unei comunități păsărești ai cărei membri de felurite specii duc o viață aidoma celei umane (pe care o și intersectează uneori), o viață alcătuită din dragoste și din luptă, din naștere și din moarte, resimțite, toate, cu bucurie sau cu durere la fel de omenească”[4].

Omenescul și preaomenescul (iubirea, moartea, minciuna, lupta, puterea, instinctul matern/ patern, etc.) îl interesează pe Cristian Pepino, precum și ritmicitatea și bogăția vizuală, între care „o fantezie riguros controlată ordonează mereu desfășurarea scenică”[5].

„Prin acest spectacol Cristian Pepino arată (din nou) că este, pe scena mică a păpușilor, un regizor mare. Un merit la fel de însemnat îi revine și în calitate de pedagog, căci tinerii din echipă demonstrează nu numai abilități de mânuitori (animând cu dexteritate păpuși doar în aparență simplu de manevrat – capete de păsări prinse pe mari cearșafuri albe ce închipuie aripile), ci și un antrenament corporal aproape neverosimil. Costumați în veșminte care amintesc «echipamentul» beduinilor, ei dansează, fac pantomimă și își joacă personajele de păsări-oameni cu o mobilitate, o concentrare și o dăruire vădind spiritul creator ce a sudat trupa.”[6]

La douăzeci și doi de ani de la premieră (în 25 octombrie 2015), spectacolul este reluat, având a doua premieră la aniversarea de șaptezeci de ani de existență a Teatrului „Țăndărică”, cu o distribuție doar parțial modificată (celor patru: Ioan Brancu, Gabriel Apostol, Liliana Gavrilescu, Decebal Marin, din vechea distribuție, li se adaugă membrii noi ai echipei teatrului: Olga Bela, Florin Mititelu, Mona Toncu/Ana Maria Bălescu, George Simian, Roxana Vișan, Cristina Țane). Spectacolul fusese premiat în 2001 (Premiul de creaţie la Festivalul PIF), este selectat pentru a fi jucat în F.N.T. în 2015 și deschide Festivalul Internațional „Teatru, Stradă și Copil” la „Țăndărică”. De această dată, vechea echipă îi inițiază pe cei noi: Liliana Gavrilescu se ocupă de mișcarea scenică, Ioan Brancu de mânuirea păpușilor și Decebal Marin de pregătirea vocală a actorilor.

Totodată, spectacolul are și menirea de a duce mai departe, in memoriam, munca și universul Cristinei Pepino și pe cel al Mihaelei Tonitza-Iordache. Odată cu selecția în F.N.T, atât vocile critice, cât și regizorul însuși revin asupra spectacolului. Astfel, Pepino își subliniază interesul pentru parcursul inițierii, pentru lupta de putere și pentru dinamica socială, la nivel tematic, justificând, totodată, opțiunea auctorială:

„Tocmai această trăsătură fundamentală a literaturii lui Attar, această desprindere de religie, ne-a făcut să optăm pentru transpunerea acestui text. El păstrează, pe de altă parte, frumuseţea şi originalitatea gândirii orientale, dar se depărtează de fanatismul funciar al credinţelor monoteiste cu precădere al celei islamice, în favoarea raţionalismului, şi al unui sens real pentru o viaţă reală. Iniţierea devine astfel un fapt de cunoaştere în act şi pentru mine, un drum al conştiinţei spre ea însăşi, temeiul unic al oricărei existenţe autentice în cadre sociale.”[7]

Reluarea nu implică nicio modificare reală, nici la nivelul jocului, nici la nivelul mijloacelor, căci „spectacolul nu datează” – „Poate că s-au adăugat câteva noi semnificaţii, spun unii. Dar este un spectacol despre om, în general, fără «referinţe contemporane», şi tocmai de aceea nu se perimează”[8], spunea regizorul.

Tema și constelația de semnificații confirmă, dacă mai era nevoie, că teatrul de marionete, de animație, nu este (cum, originar, nu a fost construit) un teatru dedicat exclusiv publicului copil. Acest „poem gestual, ce își propune să refacă drumul spre poemul filosofic persan”[9] se definește printr-un univers de mișcare, sonor și vizual care trimite la cel al lui Peter Brook, de care este influențat, dar care se individualizează, în mod cert:

„Spectacolul Adunarea Păsărilor, realizat de Cristian Pepino este puternic la nivel de mesaj, de simbolistică, de imagine, de mişcare, de atmosferă. Emoţionează, impresionează prin unitate stilistică, prin crescendo-ul ritmului, dat de zbaterea, de ţipătul sau murmurul păsărilor. (…) Este un spectacol manifest al unui regizor ce caută mereu o metaforă despre toleranţă, înţelegere, compasiune, o confirmare a talentului pur, a pasiunii, a dragostei fară limite şi al respectului pentru valorile umane dintotdeauna”[10].

Dezideratul regizorul este clar și este împlinit cu prisosință: „Adunarea Păsărilor  prezintă o imagine a omului, a lumii, a dualităţii fiinţei umane, în situaţii limită. E despre dragoste şi ură, despre violenţă şi tandreţe, despre intoleranţă şi opusul ei, despre relaţia dintre individ şi societate, despre civilizaţie şi barbarie şi aşa mai departe. Nimic nou. Doar o ocazie de a ne gândi puţin”[11].

Ioana Toloargă

20 iulie 2022

Identificator obiect digital: https://www.doi.org/10.47383/DMTR.03.34

Bibliografie:

1. Andronescu, Monica, „Adunarea păsărilor”, după 20 de ani, în revista online „Yorick”, 14.09.2015: https://yorick.ro/adunarea-pasarilor-dupa-20-de-ani/.
2. Georgescu, Alice, Un poem non-verbal: „Adunarea păsărilor, scenariu de Mihaela Tonitza-Iordache, Teatrul Ţăndărică & ATF, Revista „Teatrul Azi”, nr. 1, 1994.
3. Tulbure, Raluca, Convorbiri teatrale, https://www.ziarulmetropolis.ro/adunarea-pasarilor-trei-reprezentatii-la-fnt/?next=12/?next=10%2F.
4. Uddin Attar, Farid, Graiul păsărilor, traducere de Stela Gheție-Tinney și Roxana Cristian, coordonată științific de Florin Mihăescu, editura Rosmarin, București, 1999.

• https://www.amosnews.ro/arhiva-2012-2020/teatrul-tandarica-va-sustine-3-reprezentatii-cu-adunarea-pasarilor-fnt-2015-10-16

[1] Farid Uddin Attar, Graiul păsărilor, traducere de Stela Gheție-Tinney și Roxana Cristian, coordonată științific de Florin Mihăescu, editura Rosmarin, București, 1999, p. 152.

[2] Ibidem, p. 186.

^[3] Alice Georgescu, Un poem non-verbal: „Adunarea păsărilor, scenariu de Mihaela Tonitza-Iordache, Teatrul Ţăndărică & ATF, Revista „Teatrul Azi”, nr. 1, 1994, p. 14.

[4] Ibidem.

[5] Ibidem.

[6] Ibidem.

[7] Cristian Pepino, apud: https://www.amosnews.ro/arhiva-2012-2020/teatrul-tandarica-va-sustine-3-reprezentatii-cu-adunarea-pasarilor-fnt-2015-10-16.

[8] Ibidem.

[9] Monica Andronescu, „Adunarea păsărilor”, după 20 de ani, în revista online „Yorick”, 14.09.2015: https://yorick.ro/adunarea-pasarilor-dupa-20-de-ani/.

[10] Raluca Tulbure, în „Convorbiri teatrale”, apud: https://www.ziarulmetropolis.ro/adunarea-pasarilor-trei-reprezentatii-la-fnt/?next=12/?next=10%2F.

[11] Cristian Pepino, apud: https://www.amosnews.ro/arhiva-2012-2020/teatrul-tandarica-va-sustine-3-reprezentatii-cu-adunarea-pasarilor-fnt-2015-10-16.