Copiii unui Dumnezeu mai mic

În cadrul galei de decernare a Premiilor Criticii desfășurate luni, 23 februarie 1998, în sala Majestic a Teatrului Odeon, regizorul Theodor-Cristian Popescu primește Premiul pentru cel mai bun proiect cultural al anului 1997. Distincția i se oferă, în calitate de director artistic, pentru primul proiect al Companiei Teatrale 777, și anume, spectacolul Copiii unui Dumnezeu mai mic. „Ei au găsit o formulă, mă gândesc eu, pentru că acest premiu nu-l mai regăsesc în anii trecuți. Au creat un fel de premiu special, ca să încurajeze această inițiativă, a unei companii independente de teatru care li s-a părut lor, poate, de sprijinit din punct de vedere moral, și asta pentru că o companie e un lucru, să-i spunem așa, nebunesc“[1]. Declarația regizorului apare într-un interviu la nici două luni de la data momentului festiv adus în discuție. Într-adevăr, în contextul celei de-a doua jumătăți a anilor ”90 (un timp în care entuziasmul libertății și primele reconectări ale teatrului din Vest cu cel local, proaspăt ieșit din comunism, se consumaseră deja), o astfel de inițiativă teatrală independentă era un fapt, mai degrabă, extra-ordinar. Însă, dincolo de acest sprijin moral conferit, impactul spectacolului Copiii unui Dumnezeu mai mic, atât în rândul breslei, cât și al publicului, a fost unul deosebit. Povestea care urmează va prezenta, atât situațiile specifice care au condus și contribuit la apariția acestui spectacol, precum și mecanismele regizorale folosite în construcția materialului teatral rezultat.

Compania Teatrală 777[2] ia naștere în vara anului 1997. Suntem în perioada în care al doilea val al teatrului independent postdecembrist traversează scena românească[3]. Directorul artistic al Companiei Teatrale 777 era, la acea dată, un tânăr regizor apreciat și premiat. Cu toate acestea, Theodor-Cristian Popescu simțea că sistemul în care lucrează este unul rigid, un spațiu în care libertatea creativă se poate ușor sufoca. Drept urmare, caută să genereze apariția unui teritoriu artistic distinct. Astfel ia naștere Compania Teatrală 777.

Primele date despre companie și primul ei spectacol apar în mediile de informare încă de la mijlocul lunii august 1997. O privire asupra consistentului dosar de presă al spectacolului remarcă firele unei strategii de promovare atent construite, în special, „abordarea cu prioritate a redactorilor din alte compartimente decât cel cultural, de la social la monden, accentuând gradul de noutate al proiectului și întreținând această campanie pe tot parcursul repetițiilor“[4]. Până la întâlnirea cu spectacolul, provocatoarea campanie de presă construiește un tip special de așteptare în jurul evenimentului. Pe lângă știri de tip cancan, apar și informații legate de pregătirea și documentarea spectacolului. În vederea explorării dimensiunii sociale, a raportului dintre spectacol și public, se deschide accesul în interiorul laboratorului de creație. Sunt invitați ziariști să ia parte la procesul de lucru, acțiune „culminând cu transmisia live a unei repetiții (…) pe TVR2, lucru unic în România acelor ani“[5], repetiție generală desfășurată în fața unui public format din persoane cu deficiențe de auz, la toate acestea adăugându-se și „un dialog cu ascultătorii unui post de radio FM într-o emisiune de noapte de aproape patru ore“[6].

Compania Teatrală 777, inițiativă teatrală fără sediu propriu, fără o trupă de actori angajată permanent, ci reunită doar în vederea realizării unui proiect singular, avea nevoie de un spațiu în care să-și desfășoare repetițiile și de o scenă pe care să-și prezinte spectacolul. Pentru Copiii unui Dumnezeu mai mic este ales Teatrul Odeon. Compania colaborează cu organizația caritabilă Sounds of Progress din Glasgow, se bazează pe sprijinul Fundației Române pentru Democrație, Asociației Naționale a Surzilor din România, Consiliului Britanic, Centrului Soros pentru Artă Contemporană, Companiei Adrian Pintea și Samuel French Ltd. pentru turneul din Scoția. Premiera, inițial programată pentru deschiderea stagiunii 1997/ 1998[7], are la bază piesa dramaturgului american Mark Medoff, Copiii unui Dumnezeu mai mic (în traducerea Alinei Nelega). Textul dramatic pune în lumină problematica persoanelor cu deficiențe de auz.

Joi, 23 octombrie 1997, la Sala Majestic a Teatrului Odeon are loc premiera spectacolului Copiii unui Dumnezeu mai mic. Pentru acea reprezentație, în distribuția[8] spectacolului s-au regăsit actorii Adrian Pintea, Cristina Toma, Adrian Titieni, Lelia Ciobotariu, Radu Gabriel, Maria Tudosie și Ana Calciu. Încă din weekendul următor premierei, încep să apară în presa vremii aprecieri laudative la adresa propunerii regizorale. „Se pare că spectacolul «Copiii unui Dumnezeu mai mic» va rămâne triumful absolut al acestei stagiuni“[9], afirma Gabriela Hurezean. Pentru Victor Scoradeț, spectacolul se număra „printre cele mai bune producții ale noii stagiuni“[10], considerând că „Theodor Cristian Popescu (directorul companiei) e unul dintre puținii regizori români care înțeleg și știu să monteze dramaturgie contemporană“[11]. Ionela Liță aprecia că spectacolul „«Copiii unui Dumnezeu mai mic» este unul dintre cele mai bune spectacole apărute în ultima vreme“[12].

Reacțiile critice apreciative vor continua să vină în lunile care urmează. Prezența spectacolului în cadrul mai multor festivaluri din țară contribuie la popularizarea Companiei și a acestui proiect inedit pentru acea dată. Aprecierile vin, fie din partea presei care menționa simbolic succesele teatrale ale anului, fie din partea breslei. Odată cu turneul desfășurat în Scoția, scenele teatrale din Glasgow și Dundee se întâlnesc și ele cu spectacolul regizat de Theodor-Cristian Popescu, iar impactul acestui produs cultural devine astfel și unul internațional.

Consider că în vederea compunerii propriului câmp teatral pentru spectacolul Copiii unui Dumnezeu mai mic, Theodor-Cristian Popescu se folosește de principiile regiei active (așa cum au fost definite de regizorul Valeriu Moisescu). Situez, totodată, conceptul ordonat scenic pentru acest spectacol în sfera de acțiune a teatrului popular. Din matricea de elemente specifică teatrului popular regizorul împrumută mecanisme pentru a reda dinamic țesătura textului lui Mark Medoff.

În volumul Surplus de oameni sau surplus de idei, Theodor-Cristian Popescu afirmă deschis că prin acest spectacol a încercat „o reinvestigare a noţiunii de «teatru popular»“[13]. Alegerea piesei lui Mark Medoff, cu un succes de public evident, reprezintă un prim argument în acest sens. În plus, subiectul textului dramatic (povestea de iubire dintre două personaje provenind din lumi atât de diferite – un medic logoped, James Leeds, și tânăra surdo-mută Sarah Norman), precum și tipologiile cu ajutorul cărora această poveste este compusă la nivel dramaturgic contribuie la acea claritate și simplitate a istorisirii atât de specifice teatrului popular. La toate acestea se adaugă cooptarea în distribuția spectacolului a unuia dintre actorii-vedetă ai acelor ani, Adrian Pintea, precum și a altor figuri cunoscute publicului bucureștean (Radu Gabriel, Adrian Titieni), alături de o generație mai tânără de actori (Cristina Toma care, după premieră, devine revelația spectacolului, Claudiu Trandafir, Lelia Ciobotariu, Maria Tudosie, Ana Calciu). Prin integrarea în țesătura sa a limbajului mimico-gestual, spectacolul se deschide unui public numeros exploatându-se astfel un alt sens al noțiunii de teatru popular, și anume, stratul accesibilității produsului pentru o categorie cât mai mare de spectatori.

Într-un prim stadiu al repetițiilor, regizorul Theodor-Cristian Popescu conduce lucrul cu actorii într-un tip de articulare teatrală care ne amintește de cea a actorilor lui Stanislavski din timpul repetițiilor pentru spectacolul Azilul de noapte. Călătoria echipei de la Teatrul de Artă din Moscova în zonele marginale ale orașului pentru a plonja în mediul din piesa lui Gorki poate fi asociată călătoriei documentare în vederea realizării spectacolului Copiii unui Dumnezeu mai mic. Concludente în acest sens sunt informațiile care privesc timpul petrecut de actori însușindu-și limbajul mimico-gestual (două luni) sau timpul alocat de către actorii care interpretează surzi parțiali, împreună cu un medic specialist, în vederea „«defectării» vorbirii“[14]. Într-un al doilea stadiu al repetițiilor, regizorul ordonează acest strat naturalist într-un câmp estetic, intrând astfel pe drumul construcției unei realități scenice diferite de cea cotidiană și, implicit, depășind sfera de acțiune a naturalismului. Aici intră în joc principiile regiei active.

Pentru Valeriu Moisescu (de altfel profesorul lui Theodor-Cristian Popescu), regia activă devine o direcție constantă a propriei viziuni despre teatru. Regia activă are în centrul ei misiunea regizorului de a media între gândirea autorului și public, mediere care se manifestă în spațiul plin de teatralitate al artei spectacolului. Prin mecanisme specifice artei sale, regizorul are și rolul de a potența „dinamica ideilor, mărind accesul publicului spre esențele nediluate de gîndire ale autorului”[15]. Logica interpretării textului dramatic este așezată la masa conceptuală a spectacolului. Traducerea acesteia în imagine scenică devine mijlocul de funcționare și manifestare a principiului activ regizoral. Un astfel de proces mobil definește concomitent și teatralitatea „ca expresie a atitudinii active față de un text“[16], astfel încât, folosindu-ne de principiile regiei active, avem de-a face cu „descoperirea unui sistem de semne propriu fiecărui spectacol“[17].

Teatralitatea spectacolului Copiii unui Dumnezeu mai mic se află în zona de intersecție dintre principiul regiei active mai sus amintit și conceptul de teatru popular. Asumându-și ca misiune activarea în mentalul colectiv a unor subiecte care aduc în prim-plan raportul special dintre individ și societatea din care acesta este parte și fiind atent, în special, la realitatea mediului în care va opera această activare, regizorul explorează acest „imens filon de expresivitate facială și corporală“[18] al celor care nu se pot folosi de cuvinte și care trăiesc în lumea lipsită de sunete. Pe de-o parte, această expresivitate este folosită atunci când se traduce scenic relația dintre Sarah Norman și James Leeds, „limbajul semnelor capătă conotații artistice (coregrafice, uneori)“[19]; „aproape fiecare replică «se spune» de două ori: o dată prin semne și apoi, tradusă, prin vorbe“[20]. Pe de altă parte, această plasticitate a limbajului mimico-gestual are menirea de a simplifica relația dintre un spectacol nou, actual și publicul primului deceniu postdecembrist, un auditoriu atât de obișnuit în timpul comunismului cu decodificarea semnelor scenice.

Această estetizare a expresivității limbajului mimico-gestual acționează în contrapunct cu simplificarea majorității mijloacelor teatrale, nu doar a poveștii prezentate scenic, ci inclusiv în ceea ce privește mediul scenic ghidat scenografic de Liliana Cenean și Ștefan Caragiu. Sala Majestic a Teatrului Odeon și intimitatea ei sunt lăsate să respire la intersecția cu imaginația, și ea activă, a spectatorului: doar câteva elemente de decor, al căror naturalism intră în coliziune cu artificialul afectat al pereților colorați în linii și nuanțe nonfigurative.

Se mai revarsă în aerul scenic și alte două vibrații deosebit de importante. În primul rând, seriozității subiectului, regizorul îi adaugă și momente în care activează mecanisme specifice detensionării. Acolo unde este cazul, comicul este invitat la masa conceptuală a spectacolului. În al doilea rând, muzica special compusă de Gordon Dougall organizează întreg traseul scenic astfel încât, împreună cu coregrafia lui Florin Fieroiu și prezența activă a actriței Cristina Toma, să releve perspectiva din care este redată povestea (întreaga teatralitate a fost astfel construită încât să ai senzația că povestea scenică este redată din perspectiva protagonistei, Sarah Norman). Drept urmare, spectacolul Copiii unui Dumnezeu mai mic invita la o scufundare în lumea celor pentru care limbajul își clarifică semnificația prin intermediul plasticității corporale și nu prin intermediul sonorității discursive.

„Spectacolul lui Cristian Theodor Popescu nu își propune să militeze pentru o soartă mai bună a surdo-muților. Este în primul rând un spectacol de teatru, asta e clar!“[21]. Se poate ca acesta să fi fost unul dintre motivele pentru care Copiii unui Dumnezeu mai mic s-a bucurat de atenția publicului și a criticii. Reușita a fost, însă, una deosebit de importantă pentru rarefiata scenă teatrală independentă a acelor ani. Totodată, privit de la distanța celor douăzeci și cinci de ani scurși de la premiera sa, spectacolul analizat aici dă seama și despre un alt fapt. El face și mai vizibile azi principiile ordonatoare pe care s-a așezat încă de la început demersul teatral ce poartă semnătura lui Theodor-Cristian Popescu – regia activă și căutarea teatralității specifice fiecărui text dramatic pus în scenă.

Raluca Blaga

20 iulie 2022

Identificator obiect digital: https://www.doi.org/10.47383/DMTR.03.03

Bibliografie

Cărți:

• MALIȚA, Liviu, Viața teatrală în și după comunism, editura Efes, Cluj, 2006.
• POPESCU, Theodor-Cristian, Surplus de oameni sau surplus de idei. Pionierii mișcării independente în teatrul românesc post 1989, Eikon, Cluj-Napoca, 2012.

Articole/interviuri:

• BOIANGIU, Magdalena, Vorbind pe muteşte: „Copiii unui Dumnezeu mai mic“ de Mark Medoff, Compania Teatrală 777, Sounds of Progress şi Teatrul Odeon, în „Teatrul azi“, nr. 12, decembrie 1997.
• FLOREA, Ioana, Theodor Cristian Popescu: „Am simţit nevoia unei aventuri existenţiale“, în „Teatrul azi“, nr. 12, decembrie 1997.
• HUREZEAN, Gabriela, Un triumf de zile mari: „Copiii unui Dumnezeu mai mic“, în „Național“, 25-26 octombrie 1997.
• ICHIM, Florica, Compania 777. O provocare pentru sine și pentru noi. Azi, regizorul Theodor Cristian Popescu, în „România liberă“, nr. 2274, 17 septembrie 1997.
• LIȚĂ, Ionela, Geometria (ne)euclidiană a vieții, în „Adevărul literar și artistic“, anul VI, nr. 393, 9 noiembrie 1997.
• MĂGIRESCU, Gabriela, Companiile particulare de teatru – o alternativă la sistemul existent, în „Curentul“, 22 ianuarie 1998.
• MOISESCU, Valeriu, Dinamizarea ideii prin regia activă, în „Teatrul“, anul XII, nr. 12, decembrie 1967.
• MOISESCU, Valeriu, „… Dar eu am văzut idei“, în „Teatrul“, anul VIII, nr. 10, octombrie 1963.
• OBREJA, Silvia, Spectatorii așteaptă un tip de emoție directă, vitală. Interviu cu regizorul Theodor Cristian Popescu, în „Jurnalul de Mureș“, 13-19 aprilie 1998.
• PAȘCA, Paloma, „Copiii unui Dumnezeu mai mic“ și o dragoste mare, în „Curierul Național“, 4 noiembrie 1997.
• A.I., Un spectacol prin semne, în „Flacăra 2“, 1998.
• SCORADEȚ, Victor, Noutăți repertoriale?, în „Contemporanul“, anul VIII, 8 ianuarie 1998.

Note:

[1] Silvia Obreja, Spectatorii așteaptă un tip de emoție directă, vitală. Interviu cu regizorul Theodor Cristian Popescu, în „Jurnalul de Mureș“, 13-19 aprilie 1998.

[2] Pentru o perspectivă detaliată cu privire la misiunea și cele patru spectacole ale Companiei vezi Raluca Blaga, O insulă – Compania Teatrală 777, în „Vatra“, nr. 1, 2/ 2020, pp. 84-95, material disponibil online la adresa: https://vatraoficial.files.wordpress.com/2020/05/vatra_1_2_2020.-1.pdf

[3] Vezi  în acest sens clasificarea propusă în: Theodor-Cristian Popescu, Surplus de oameni sau surplus de idei. Pionierii mișcării independente în teatrul românesc post 1989, Eikon, Cluj-Napoca, 2012.

[4] Theodor-Cristian Popescu, Surplus de oameni sau surplus de idei, p. 107.

[5] Ibidem, p. 106.

[6] Ibidem, pp. 106-107.

[7] Numeroase evenimente, între care accidentarea lui Adrian Pintea în urma unei sesiuni de călărie, conduc către amânarea premierei până la data de 23 octombrie 1997.

[8] Distribuției inițiale a spectacolului i s-au alăturat în timp și alți actori: Florin Piersic jr., în rolul lui James Leeds (programul lui Adrian Pintea era unul aglomerat și, în plus, nu putea participa la turneul din Scoția – Glasgow și Dundee); Adrian Titieni și Claudiu Trandafir împărțeau rolul Orin Dennis, în același rol va juca și Lucian Pavel în varianta de spectacol în limba engleză. Distribuției i se alătură și Radu Bânzaru în rolul tânărului Orin Dennis, precum și Tania Popa în rolul Sarah Norman (cea din urmă pentru reprezentațiile din Dundee).

[9] Gabriela Hurezean, Un triumf de zile mari: „Copiii unui Dumnezeu mai mic“, în „Național“, 25-26 octombrie 1997.

[10] Victor Scoradeț, Noutăți repertoriale?, în „Contemporanul“, anul VIII, 8 ianuarie 1998.

[11] Idem.

[12] Ionela Liță, Geometria (ne)euclidiană a vieții, în „Adevărul literar și artistic“, anul VI, nr. 393, 9 noiembrie 1997.

[13] Theodor-Cristian Popescu, Surplus de oameni sau surplus de idei, p. 107.

[14] Ioana Florea, Theodor Cristian Popescu: „Am simţit nevoia unei aventuri existenţiale“, p. 10.

[15] Valeriu Moisescu, Dinamizarea ideii prin regia activă,  în „Teatrul“, anul XII, nr. 12, decembrie 1967, p. 44.

[16] Valeriu Moisescu, „… Dar eu am văzut idei“, în „Teatrul“, anul VIII, nr. 10, octombrie 1963, p. 68.

[17] Valeriu Moisescu, Dinamizarea ideii prin regia activă, p. 44.

[18] Florica Ichim, Compania 777. O provocare pentru sine și pentru noi. Azi, regizorul Theodor Cristian Popescu, în „România liberă“, nr. 2274, 17 septembrie 1997.

[19] Paloma Pașca, „Copiii unui Dumnezeu mai mic“ și o dragoste mare, în „Curierul Național“, 4 noiembrie 1997.

[20] Magdalena Boiangiu, Vorbind pe muteşte: „Copiii unui Dumnezeu mai mic“ de Mark Medoff, Compania Teatrală 777, Sounds of Progress şi Teatrul Odeon, în „Teatrul azi“, nr. 12, decembrie 1997, p. 25.

[21] R.A.I., Un spectacol prin semne, în „Flacăra 2“, 1998.