Cuvântări nerostite ale unor femei nestăpânite

Spectacolul Iubirea poartă un nou nume^[1] are o istorie mai deosebită datorită dublei montări succesive – prima montare, pentru studioul Teatrului German de Stat Timișoara, regizată de Ondine Bleier în colaborare cu Ida Jarcsek-Gaza, având premiera în februarie 1988 și a doua montare sub titlul Cuvântări nerostite ale unor femei nestăpânite, în februarie 1990 în regia lui Diogene V. Bihoi, în realitate o variantă revizuită și scurtată a producției inițiale, interpretată în limba germană și ulterior în limba română. Această situație s-a creat prin emigrarea regizoarei Ondine Bleier în Germania. În 1990 teatrul s-a decis să mențină producția în repertoriu, fiind dată și situația, când, după revoluția care s-a petrecut în România, a trebuit să se replieze și să-și continue activitatea. Existența punerii în scenă a textului a dus la această decizie, noua montare fiindu-i încredințată regizorului Diogene V. Bihoi, cel care și-a pus amprenta prin viziunea artistică și noua formulă estetică.

Propunerea teatrului de a pune în scenă textul autoarei germane Christine Brückner reprezintă un act de emancipare datorită tematicii abordate de scriitoarea cu un simț psihologic sensibil, care dă glas unor figuri feminine legendare din literatură, istorie și mituri antice. Textul Dacă ai fi grăit, Desdemona. Cuvântări nerostite ale unor femei nestăpânite, o compoziție subtilă de monoloage, servește drept matrice montării sub denumirea Iubirea poartă un nou nume, o incursiune originală în istoria Europei, un periplu impresionant în căutarea eternului feminin, punctul de plecare fiind antichitatea. Din colecția de paisprezece monoloage sunt selectate cinci destine real-fictive, discursuri „ne-rostite”, care au prins viață pe scena teatrului. Astfel, se naște un cor de femei puternice, uneori rebele, alteori melancolice și tandre, dovedind că nu doar bărbații se pot face auziți. Spectacolul-recital înfățișează în format de monodramă „ipostaze ale Femeii sau ale unei femei oarecare, ale fiecărei femei, de la datul intrinsec al condiției ei de matrice a vieții și până la dobândirea conștiinței absolute de lume, evoluând de-a lungul epopeii unei vieți. În fiecare ipostază coexistă revolta și sacrificiul, sensibilitatea ca încărcătură aproape maladivă și înțelepciunea gravă, solemnă, Femeia ca om, omul ca Femeie cu nuanțele amestecate de angelic și diabolic, femeia în general și fiecare femeie, spectatoare sau personaj, este un sens universal major.”^[2]

Reflectând asupra spectacolului, regizoarea Ondine Bleier își expune viziunea regizorală: „Textul dramatic al autoarei Christine Brückner este, în cheie gnostică, o Psihologie, și o Morală – și, fuzionate estetic perfect, o Tragedie și o Comedie deopotrivă. Titlul (posibil interpretabil și ca denunț, dezvăluire sau descifrare) «Vorbe nerostite ale unor femei neînfrânate» («Ungehaltene Reden ungehaltener Frauen») este el însuși un complex semiotic de sine stătător în virtutea căruia noțiunea de «ungehalten» poartă sensul de neînfrânat dar și de neîntâmplat, de întâmplare neînfrânată și de înfrânare neîntâmplată. Jocul subtil și afurisit de nuanțe se desfășoară în spațiul irealității magice, imperios necesare ca ritual spectacular pentru revelația ideii spre împreunarea cu cel al tensiunii cu stare de conștiință care impune aceleași idei, să se exprime liber, dezlănțuit «ungehalten».”^[3]

Din acest statement se desprinde poziția feministă extrem de curajoasă a autoarei germane Christine Brückner, preluată cu abilitate de regizoarea Ondine Bleier, secondată de Ida Jarcsek-Gaza, actrița care a transpus această viziune progresistă prin interpretarea magistrală a cinci monoloage fictive – discursul anticei Clitemnestra, vorbele înțelepte ale Katharinei von Bora, soția lui Martin Luther, discursul teroristei Gudrun Ensslin, cuvintele tânguitoare ale creației lui Petrarca, mult divinizata Donna Laura și cuvântarea înflăcărată a heterei Megara.

„Cele 5 femei, personalități istorice proiectate prin filtrul conștiinței estetice în spațiul eposului cultural al umanității, se dezvăluie, se descifrează, la un moment dat, spectacular, ipotetic și fantastic, propunându-se spre explicare, chinuite de confruntarea cu sinele, disimulând un monolog pe tema aproapelui bărbat, entitate geamănă care le determină condiția și individualitatea. Eternul feminin se cristalizează în cadrul sistemului, care este cuplul și devine identitate care vorbește în numele genului, al speciei și al vieții.”^[4]

Ida Jarcsek-Gaza, actrița căreia i-a fost încredințată interpretarea monoloagelor, a gândit acest periplu plasat între doi poli opuși – agresivitate și iubire, revoltă și tandrețe. Astfel, sunt conturate portrete energice, cinci destine expresive, ancorate în contextul timpului lor, cuprinzând un spectru temporal de peste 2000 de ani. Traseul existențial al ficțiunilor feminine reflectă pași ai emancipării, reprezentați de acele femei furioase, rebele, cele care rezistă mecanismelor puterii timpului lor. Monoloagele sunt compuse cu măiestrie actoricească și cu o tehnică scenică impecabilă. Urmărind parcursul personajelor, regizoarea Ondine Bleier oferă în caietul program puncte de reper pentru a înțelege conceptul ei regizoral, filtrat prin perspectiva interpretei. „Clitemnestra este un complex viu între extrema atavismului și cea a machiavelismului politic, care vorbesc prin nuanțe nesfârșite, în atitudinea ei histrionică, neîmpăcată și nefericită.”^[5] Atitudinea radicală a teroristei Gudrun Ensslin este reflectată în discursul celei care „se autorecluzionează detașându-se de complexele condiției ei de femeie, pe care le simte ca poluante ale atitudinii ei radicale și responsabilității asumate față de lumea întreagă.”^[6] O atitudine împăciuitoare se regăsește în monologul rostit de Katharina von Bora, dat fiind faptul că „pledează pentru ordine și frumusețe simplă, eliberată de dogme, pentru spiritualitatea dăruirii și devotamentului, natură și etern omenesc, situându-se, ca o zeiță cuminte, fără patos și poză, între mărunt și sacru, propunându-i tezistului Luther, spre lectură, marea carte a armoniei cosmice.”^[7] Monologul impresionează prin umorul subtil împletit cu reflecțiile pline de înțelepciune, o reală polemică asupra rolului femeii într-o căsnicie. La rândul ei, Donna Laura își exprimă revolta față de Petrarca, creatorul ei, cel care i-a redus individualitatea la dimensiunea de subiect de inspirație literară. „Conștientă de imensa mascaradă, în care a fost angrenată, plângând deșertăciunea vieții ei, Laura acuză abuzul, de care pseudocreatorul ei s-a făcut vinovat, înscenând un spectacol perfid ca exercițiu de estetism amoral.”^[8] Finalul periplului feminin este conturat de hetera Megara, cea care propune „împăcarea dezechilibrului lumii”^[9] în cadrul unui discurs înflăcărat, deopotrivă apel și avertisment, totodată „pledoarie pentru luciditate, măsură și armonie, care împreună dau iubirii noul, dreptul ei nume.”^[10] Maratonul prin meandrele celor cinci destine feminine cuprinde stări de manifestare diametral opuse, toate fiind ancorate în paradigmatica relație între femeie și bărbat, matca iubirii fericite sau neîmplinite, uneori deznădăjduite.

Criticul Marian Popescu dedică o atenție deosebită spectacolului prezent la festivalul de teatru de la Oradea, unde a fost distins cu Premiul de Interpretare la Festivalul de Teatru Scurt de la Oradea pentru rolurile din Cuvântări nerostite ale unor femei nestăpânite, de Christine Brückner (1991), impresiile lui bazându-se pe montarea regizorului Diogene V. Bihoi, o variantă care a cuprins doar trei monoloage – Clitemnestra, Katharina von Bora și Laura. Cronica accentuează ineditul interpretării – jocul actoricesc oferit în îngemănarea polifoniei create trilingv.

„O colecție de monoloage, expunând personaje diferite și, până la un moment dat, lumi diferite. Iată o probă de dificultate pentru interpreta lor unică. Actrița mărește miza apariției scenice și prin faptul că vorbește în română, germană și maghiară. Alternarea, ca și principiul selecției fragmentelor care vor fi spuse într-una din cele trei limbi presupun o premeditare a sensului unificator, dar și a potenței sale expresive. […] Ida Jarcsek Gaza țintește spre un alt tip de expresivitate unde alternanța lingvistică (română, germană, maghiară) produce efecte surprinzătoare prin concentrarea interesului asupra semnificației teatrale a recitalului său. Ficțiunile actriței, foarte interesante, emoționante, prin directețea expunerii, compun din mișcări sigure un teritoriu al scenei pe care Ida Jarcsek Gaza îl stăpânește fără urmă de îndoială.“^[11]

Performanța scenică a interpretei se reflectă în nuanțarea rolurilor, de la energia voluptoasă la tandrețe, de la patos la măsură, un întreg registru de emoții antonimice și trăiri intense. „Dacă la început actrița, în Clitemnestra, va avea o postură majestuoasă, dar nu hieratică, rostind textul evident «de sus», finalul recitalului e o ipostază a «cumințeniei», a umilinței – vocea este coborâtă, forța expresiei scenice a personajului pare să se fi retras, ca reflux al unei energii până atunci teribile, iar actrița, așezată, pare să vorbească luând ca interlocutor o lumină gălbuie difuză aflată la nivelul de jos al privirii, de-a stânga și de-a dreapta ariei de de joc.“[12]

Aceste referințe se pot înțelege mai lesne cunoscând conceptul scenografiei realizate de Traian Zamfirescu care permite vizualizarea percepției descrise: scena este dublată de un podium circular unde Clitemnestra își rostește monologul dintr-o poziție verticală impunătoare, Katharina von Bora își împărtășește gândurile șezând, iar Donna Laura se tânguie la picioarele publicului amplasat la rândul său în spațiul scenic. Inclusiv costumul, recuzita, accesoriile scenografice, folosite cu economie maximă și limbajul corporal sugerează această deconstrucție pe verticală. Astfel, impunătoarea Clitemnestra apare în veșminte negre cu o pelerină vișinie, ținând în mână o urnă care-i va scăpa pe scenă. Katharina von Bora, îmbrăcată cu un pulover alb peste rochia neagră, împătură pelerina care-i va servi drept pernă pentru a se așeza și adună cu calm cioburile urnei cu gesturi echilibrate. Laura, în schimb, va purta o cămașă de un alb imaculat, iar la finalul monologului ei se va înfășura în mantia vișinie – un gest simbolic care indică împlinirea destinului.

Ingeniozitatea viziunii regizorale îi permite actriței de a performa în fața publicului trecerea de la un personaj la altul fără a întrerupe mirajul jocului, acesta transformându-se într-un continuum. Această viziune regizorală accentuează importanța textului rostit și transpune focusul asupra gesturilor, uneori minimaliste, alteori pline de grandoare. Interesul se îndreaptă asupra fațetelor tridimensionale ale unei femei în relație cu partenerul de viață, oferind în acest fel acel fir roșu necesar spectatorului pentru a urmări, de fapt, o monodramă reprezentată de trei personaje care se contopesc într-unul singur.

Într-un interviu mai recent, Ida Jarcsek-Gaza remarcă cu privire la viziunea ei asupra rolurilor: „Atunci când am făcut rolurile din Cuvântările nerostite…, nu le-am gândit ca o Clitemnestră, o soție a lui Luther, o Laura a lui Petrarca, ci am zis că sunt posibile fațete ale unei aceleiași femei, care, în relație cu toți bărbații pe care i-a cunoscut, a manifestat o altă latură, a avut o altă relație.”^[13]

Atmosfera creată de actriță în spațiul de joc este amplificată de solo-ul saxofonului, cel care subliniază stările sufletești și intensitatea trăirilor, rezultând în acel katharsis, resimțit deopotrivă de interpretă și de public.

Ida Jarcsek-Gaza dă textului dinamică și viață, interpretează acele individualități feminine atât de diferite, de fapt, în ultimă instanță, ale unei figuri unitare, concepute în mod nuanțat, adecvat personajului, temperamentului și contextului. Acționând în acest fel a reușit să creeze un eveniment artistic răscolitor, cu impulsuri puternice pentru publicul pe care l-a condus spre reflecție.

Eleonora Ringler-Pascu

20 iulie 2022

Identificator obiect digital: https://www.doi.org/10.47383/DMTR.03.04

Bibliografie

^[1] Christine Brückner: Wenn du geredet hättet, Desdemona. Ungehaltene Reden ungehaltener Frauen (Dacă ai fi grăit, Desdemona. Cuvântări nerostite ale unor femei nestăpânite), Hoffmann und Campe, Hamburg,1983. Titlul original Dacă ai fi grăit, Desdemona. Cuvântări nerostite ale unor femei nestăpânite – a fost înlocuit pentru premiera din 1988 cu unul mai puțin tendențios, fiindcă în anii comunismului s-a evitat pericolul interzicerii unui spectacol din cauza unor formulări „lingvistice” periculoase.

^[2] Ondine Bleier: „Tânjirea iubirii după un nou nume”, caiet program, Teatrul German de Stat Timișoara, 1988.

^[3] Idem.

^[4] Idem.

^[5] Idem.

^[6] Idem.

^[7] Idem.

^[8] Idem.

^[9] Idem.

^[10] Idem.

^[11] Marian Popescu: „Ficțiuni feminine”, în: Teatrul azi, https://biblioteca-digitala.ro, p.38

[12] Idem.

^[13] Ida Jarcsek Gaza: „Am tată ungur, mama nemțoaică, dar suflet românesc”. Interviu realizat de Daria Dimiu, Teatrul azi, nr.12/2012, p. 132.