Fuga

Spectacolele de teatru cu adevărat memorabile sunt cele care reușesc să capteze și să reprezinte spiritul timpului lor, suflul ascuns care mișcă oamenii și lucrurile. Alegerea regizoarei Cătălina Buzoianu de a pune în scenă Fuga lui Mihail Bulgakov, la numai șase ani după revoluția din decembrie 1989, a fost mai mult decât un act de intuiție artistică.

Acțiunea piesei are loc la începutul revoluției bolșevice din Rusia, un exemplu distanțat în timp și în spațiu, dar destul de puternic pentru a invita spectatorul român al anului 1996 la reflexie, în ceea ce privește propria experiență a schimbării unui regim dictatorial cu o stare de tranziție perpetuă.

Vorbind, într-un interviu acordat înainte de premiera piesei, despre atmosfera piesei – haosul  instalat odată cu retragerea armatei albilor (țaristă) din calea tăvălugului distrugător al armatei roșii (bolșevice) – regizoarea caracteriza, indirect, ce se întâmpla în societatea românească post-revoluționară la acel moment: „Însuși sistemul valorilor morale și instituționale se dispersează, se destramă, este aruncat în aer: ajunge, până la urmă un foarte tragic bâlci al deșertăciunilor.”[1]

În viziunea ei, textul lui Bulgakov nu este o piesă despre revoluția bolșevică, ci o „privire obiectivă și nepărtinitoare” pe tema „revoluției infinite care atinge sufletul oricărui om care a traversat istoria acestui secol.”[2]. Temă universal umană, în jurul căreia regizoarea și-a articulat  spectacolul pus în scenă la Teatrul de Comedie. Din această perspectivă, Fuga Cătălinei Buzoianu aruncă o lumină revelatoare peste momentul de început al istoriei post-comuniste a României. Pentru spectatorul de atunci, printre care mă număr și eu, spectacolul capătă azi valențe cathartice, care te ajută să dai un sens evenimentelor în mijlocul cărora ai fost prins și să înțelegi fenomenul în integralitatea lui – destrămarea unui sistem politic, economic și social, urmat de haosul și degringolada în care se zbat indivizii, în absența unor repere morale și instituționale.

Piesa e scrisă ca o succesiune de opt tablouri, pe care Bulgakov le numește vise, a căror acțiune se petrece în timpul războiului civil ce a urmat revoluției bolșevice din 1917. Cătălina Buzoianu vede în ele esența experiențelor umane traumatice, provocate de dispariția peste noapte a unei lumi, urmată de instalarea cu brutalitate a haosului. Le numește „vise existențiale” care încapsulează transformările de esență pe care le parcurg personajele: „Piesa, fiind scrisă nu în acte și tablouri, ci în opt vise, este prin urmare o piesă a visului. Dar visul acesta devine, de la început, un coșmar al existenței. Pe care personajele sunt obligate să-l trăiască până la marginea disperării.”[3]

În primele patru vise (tablouri), Bulgakov prezintă destinele câtorva personaje – civili care fug din calea armatei roșii, precum și generali și soldați ai albilor care se retrag în toamna anului 1920 spre Crimeea, ultimul bastion de rezistență al armatei țariste, aflată sub conducerea generalului Hludov.  „Înalt Preasfinția voastră, ce v-a venit să faceţi slujbă aici? Trebuie s-o ştergem!”, îi spune generalul Cearnota starețului mănăstirii unde s-au adăpostit oameni de toate condițiile, care nu vor să trăiască sub regimul bolșevic. „Un corp întreg e pe urmele noastre, ne vînează! Ne îmbrînceşte Budionnîi în mare! Toată armata pleacă! Mergem în Crimeea! Sub aripa lui Roman Hludov!” Generalii albi Cearnota (Ștefan Iordache) și Hludov (Vladimir Găitan) sunt două dintre personajele Fugii care poartă marca tragicului. Liuska — soţia de campanie a generalului Cearnota (Iarina Demian), întruchipează spiritul de acțiune al femeii-soldat care, spre deosebire de camarazii de luptă bărbați, evaluează situațiile cu luciditate și bun-simț, fără a-și pierde simțul omeniei.

Alături de ei, Serafima Vladimirovna Korzuhina (Ana Ioana Macarie) – o tânără doamnă din Petersburg și Serghei Pavlovici Golubkov (Zoltan Butuc/ – fiul unui profesor și jurnalist din Petersburg sunt reprezentanții clasei de mijloc, intelectualii fragili, dar, paradoxal, puternici tocmai datorită idealismului (principiilor) care îi salvează de la degradarea spirituală și morală. În visul al cincilea, al șaselea și al optulea (ultimul) îi vedem pe toți ca refugiați, în vara anului 1921, la Constantinopol (Istanbul), reduși aproape la condiția de cerșetori, încercând să supraviețuiască în furnicarul bazarului oriental ce nivelează, implacabil, ambițiile, visele, identitățile celor care eșuează pe teritoriul său. Bulgakov populează această lume cu personaje secundare diverse, a căror apariție scenică, deși scurtă, e foarte precis conturată și de substanță: Artur Arturovici – regele gândacilor; O  turcoaică – mamă iubitoare, O prostituată superbă, Un grec Donjuan. Un scurt interludiu – visul al șaptelea, în care acțiunea se petrece la Paris, în toamna anului 1921, orașul care, spre deosebire de Constantinopol, oferă fugarilor ruși care au avut norocul să ajungă aici cu Orient Expresul, posibilitatea de a-și construi o viață decentă în exil. Aici îl întâlnim pe Paramon Ilici Korzuhin – soţul  Serafimei, fost ministru al comerțului, îmbogățit de pe urma războiului, de la care toți noii veniți speră să obțină un sprijin financiar. Din când în când, în mijlocul acțiunii realiste apar personaje imaginare, precum femeia însărcinată, care stă gata să nască, pe care nu o vede decât generalul Cearnota sau fantoma soldatului Krîlov, spânzurat din ordinul generalului Hludov, fantomă de care acesta nu poate scăpa. Proiecții ale conștiinței vinovate, aceste personaje aparțin realității secunde a visului, a coșmarului în care sunt prinși, ca într-o capcană, cei doi generali albi și, prin extrapolare, toate celelalte personaje.

Îmbinarea realului cu fantasticul este una dintre trăsăturile specifice scriiturii lui Mihail Bulgakov. Spre deosebire, însă, de romanul Maestrul și Margareta, a cărui dramatizare Cătălina Buzoianu o pusese în scenă cu șaisprezece ani înainte la Teatrul Mic, unde cele două planuri (realist și fantastic) alternează, fără a se suprapune, în Fuga, realitatea devine, pe măsură ce acțiunea piesei înaintează, un spațiu al alienării, în care personajele, golite de substanță, nu se mai regăsesc pe ele însele. „Nu e vorba de un azil de nebuni, ci de clovni,”[4] precizează regizoarea. Spectacolul transmite această idee, criticul de teatru Irina Coroiu, percepând Fuga ca pe:

„un uriaş circ al omenirii degenerate ireversibil, un jalnic spectacol existenţial, un magnific spectacol teatral.”[5]

Concepția regizorală are drept punct de plecare o observație esențială asupra construcției dramatice: „Textul mai are ceva straniu, pornește de la o forță teribilă, de la o extraordinară acumulare de energie, care se dispersează treptat, treptat, până devine evanescentă, imponderabilă, inefabilă. Energia se dispersează în spațiu.”[6] Această senzație de alunecare continuă, necontrolabilă, continua fugă din fața tăvălugului istoriei, este redată de scenograful Puiu Antemir prin acoperirea scenei și a primelor rânduri din sală cu un plan înclinat. Personajele sunt într-un insesizabil dezechilibru fizic, ce conferă o nesiguranță permanentă, oglindă a stării lor psihice, ca și cum s-ar afla pe puntea legănată de valuri a unui vapor ce trece prin furtună.  Iată cum descrie criticul Marina Constantinescu universul spectacolului:

„Scena este o cutie neagră traversată de un plan înclinat, alb-murdar, care se prelungeşte în sală. Pe această pantă alunecă destinul albilor, totul este de la început o viermuială, un du-te-vino de oameni din ce în ce mai bolnavi, mai slăbiţi, un cor care reia mereu tema principală <<Fugim, fugim mereu. Încotro? Luaţi-ne! Nu ne lăsaţi!>>”[7]

Fuga reprezintă, astfel, materializarea unui proces traumatic de dezintegrare, ce provoacă mutații la nivel subtil, psihologic, care nu apar imediat la suprafața lucrurilor. Conceptul regizoral al spectacolului vorbește de această disoluție a lumii și a oamenilor care trăiesc în ea, provocată de forțele oarbe ale revoluției: „ … modul în care realitatea cumplită devine pe parcursul acestui text, iluzie, a fost preocuparea noastră cea mai importantă”.[8], spune Cătălina Buzoianu.

De aici importanța pe care parcursul fiecărui personaj, chiar și al celor episodice, de la realitatea îngrozitoare la iluzie, o are în construcția spectacolului. Cătălina Buzoianu este o regizoare pentru care lucrul cu actorii deține rolul principal în procesul de creație a spectacolului. În alcătuirea distribuției, ca întotdeauna, ea a combinat nume mari, precum Ștefan Iordache, Vladimir Găitan, Iarina Demian, cu actori tineri, confirmați deja – Manuela Hărăbor, Mihai Bisericanu, George Ivașcu, Florin Anton, Valentin Popescu, Diana Dumbravă, Zoltan Butuc, Ana Ioana Macaria -, și actori proaspăt angajați ai trupei Teatrului de Comedie – Viorica Vatamanu, Mihaela Teleoacă, Dorina Chiriac, Alexandru Pop, Liliana Fulga, Puiu Dănilă  – „ care  fac roluri mici, dar importante, roluri cu biografii, cu destine, cu prim-planuri.” [9] Mulți dintre aceștia apar în două roluri. În Fuga, fiecare personaj are un moment al său, un prim-plan, care vine chiar din scriitura dramatică a lui Bulgakov. „Nu cred că e vreun actor nepotrivit în acest spectacol. E aproape o distribuție de film.”, spune Cătălina Buzoianu, într-un interviu acordat înainte de premieră. „Atâta cantitate de energie, chiar de pasiune, sperăm să dăm rezultate.”[10]

Rezultatele au fost, într-adevăr, pe măsura așteptărilor. La unison, toți cronicarii de teatru au subliniat această reușită a spectacolului: „un spectacol de ansamblu, al întregii echipe”[11] (Andreea Cotorceanu); „personajele, excepțional interpretate de întreaga trupă a Teatrului de Comedie”[12] (Sorin Crișan); „Ampla distribuţie e condusă cu mînă fermă într-un regim de metamorfoză rapidă, proteic polimorfă. Astfel că între personajele interpretate de acelaşi actor există o secretă legătură ce ţine de subconştient.”[13] (Irina Coroiu)

Ștefan Iordache în rolul generalului Cearnota face unul dintre cele mai interesante roluri din cariera sa. Un erou, un conducător de armată care nu se teme de moarte care, în ciuda așteptărilor, „se adaptează lucid, care acceptă circul existenței, devenind un mare actor al timpului său.” [14], după cum subliniază Cătălina Buzoianu. Cavaleristul zaporojean ajunge să vândă în bazarul din Constantinopol diavoli de jucărie reprezentându-i pe soldații armatei roșii.

„Personajul interpretat de Ștefan Iordache, generalul Cearnota, întrupează tema eternului rătăcitor (…) El nu vrea să moară, deși știe că nu va mai fi niciodată cel care a fost. El trece la condiția de saltimbanc, spune că este Olandezul zburător, cel care va continua să poarte cu el, în el, nostalgia. Cuvântul acesta care-l obsedează și-l va ucide în cele din urmă, departe.”[15]

Complexitatea personajului îi oferă lui Ștefan Iordache posibilitatea de a trece cu rapiditate, ca într-un joc de copii, de la registrul grav, tragic la cel auto-ironic, cu accente comice ce subliniază absurdul situației existențiale în care se află. „Între măreție și abjecție nu este decât un pas, în care e condensată o mare suferință, și acesta este prețul supraviețuirii. Ștefan Iordache a făcut dovada marii sale lecții de actorie, contopindu-se cu personajul, trăindu-l în toate avatarurile lui.”,[16] scrie Andreea Cotorceanu. Marina Constantinescu observă filonul ludic din viziunea Cătălinei Buzoianu, pe care Ștefan Iordache, „aflat într-o formă excelentă”[17], îl materializează.

Fuga Cătălinei Buzoianu este un spectacol „de stare”, existențial, așa cum îl definește chiar regizoarea, nu unul „de atmosferă”. Pentru a delimita spațiul experiențial în care este invitat să pășească spectatorul și cheia spectacolului, regizoarea începe spectacolul cu tabloul execuției familiei imperiale a Țarului Nicolae al II-lea: „Scena, un podium cu linie descendentă spre sală, proiectează în orizont un spațiu încărcat de o lumină orbitoare, un loc imaginar în care familia imperială e executată.”[18] Muzica originală compusă de Dorina Crișan Rusu (pornind de la una dintre temele Spărgătorului de nuci de Ceaikovski), costumele Liei Manțoc – „o făptură care vede cu ochii tuturor simțurilor”[19], cum o caracterizează Cătălina Buzoianu – și decorul lui Puiu Antemir sunt firele din care este țesut continuumul spațiu-timp al realității scenice.

„Spectacolul are măreție, vibrație tragică, tocmai prin capacitatea de a vizualiza scenic o umanitate în derivă, prin sugestia sfârșitului de lume, pe care spectatorul o percepe în mod senzorial,” spune criticul de teatru Andreea Cotorceanu.[20]

Dincolo de tema revoluției și a dezintegrării unei lumi, Bulgakov atinge în Fuga și alte teme care se nasc din tema principală. Una este cea a vinovăției, încarnată de procesele de conștiință ale generalului Hludov, cel care a presărat drumul retragerii albilor din calea armatei roșii cu spânzurători în care atârnă trădătorii de țară. „Interpretat răvăşitor de Vladimir Găitan: torturat de remuşcări pentru atrocităţile comise”[21], urmărit de fantoma unui soldat care a îndrăznit să-l înfrunte (Krapilin, interpretat de Florin Anton), pe care l-a omorât acuzându-l pe nedrept că este bolșevic, Hludov se hotărăște să se întoarcă în Rusia comunistă. „E un personaj tragic,” spune Cătălina Buzoianu, „ce traversează un proces de conștiință îngrozitor: ultimul spânzurat devine fantoma conștiinței lui. Alter ego-ul său, dublul său, care îl determină să plece să-și ispășească soarta.”^[22]

Cealaltă temă este cea a exilului, care modifică și transformă caractere și vieți și a capacității de adaptare a omului: „Toți eroii acestei piese traversează stările de conștiință de la măreție la deriziunea absolută, fiind perfect conștienți de această nostalgică disperare. Unii se adaptează, alții nu și preferă să se întoarcă și să moară.”[23]

Fuga este un spectacol polifonic, gândit asemeni unei simfonii, în care temele secundare – tragedia individului, supraviețuirea, vinovăția – sunt subsumate temei principale – tragedia umanității, exilul, dispariția unei lumi. Atât spațiul spectacolului, cât și cel al fiecărui personaj este un spațiu liminal, de tranziție, de metamorfozare continuă: „Personajele sunt tot timpul la limita dintre grotesc și sublim, tragic și un fel de comic absurd”[24], spune Cătălina Buzoianu.

Construit „pe tărâmul unui realism dilatat la maximum, până acolo încât atinge granițele fantasticului”,[25] spectacolul se aseamănă cu un „mister teatral.”[26], în care oficianții sunt întregul ansamblu de actori, un cor antic în care, pe rând, toate personajele își asumă rolul de corifeu – cel care vorbește în numele său, dar și al celorlalți. Unul dintre marii câștigători ai acestei experiențe este chiar trupa Teatrului de Comedie, care sub bagheta Cătălinei Buzoianu a funcționat ca un corp comun, descoperindu-și capacitatea de a funcționa ca un ansamblu teatral.

Privit din perspectiva momentului actual, transpare, încă o dată, vizionarismul regizoarei Cătălina Buzoianu. Societatea românească se luptă și azi, la treizeci de ani de la abolirea regimului comunist, cu doi dintre demonii născuți de ea: fuga din țară a celor care au vrut să scape de toxicitatea sistemului și fuga de responsabilitate a celor care au rămas. La scară istorică, temele care străbat piesa – exodul și migrația în masă provocate de război – sunt neașteptat de relevante pentru lumea zilele noastre. Astfel, Fuga lui Bulgakov în viziunea regizorală a Cătălinei Buzoianu, este un spectacol situat în afara timpului, un paradox al artei teatrale, a cărei natură este efemeritatea.

Anca Ioniță

Iulie 2023

Identificator obiect digital: https://doi.org/10.47383/DMTR.04.21

Note:

[1] Carmen Chihaia, „Obosită de mizeriile lumii teatrului, Cătălina Buzoianu alege Fuga”, interviu, Adevărul literar și artistic, 9 aprilie 1995, p. 3.

[2] Ibidem

[3] Carmen Chihaia, „Obosită de mizeriile lumii teatrului, Cătălina Buzoianu alege Fuga”, interviu, Adevărul literar și artistic, 9 aprilie 1995, p. 3.

[4] Carmen Chihaia, „Obosită de mizeriile lumii teatrului, Cătălina Buzoianu alege Fuga”, interviu, Adevărul literar și artistic, 9 aprilie 1995, p. 3.

[5] Irina Croitoru, „Cătălina Season”, România literară, anul 28, nr. 23, 14 iunie 1995, p. 16.

[6] Carmen Chihaia, „Obosită de mizeriile lumii teatrului, Cătălina Buzoianu alege Fuga”, interviu, Adevărul literar și artistic, 9 aprilie 1995, p. 3.

[7] Marina Constantinescu, „Cronică dramatică- «Fuga» celor «Șase personaje…» și un singur regizor: Cătălina Buzoianu”, România literară, Anul 29, nr. 3, 24 ianuarie 1996, p. 11.

[8] Carmen Chihaia, „Obosită de mizeriile lumii teatrului, Cătălina Buzoianu alege Fuga”, interviu, Adevărul literar și artistic, 9 aprilie 1995, p. 3.

[9] Carmen Chihaia, „Obosită de mizeriile lumii teatrului, Cătălina Buzoianu alege Fuga”, interviu, Adevărul literar și artistic, 9 aprilie 1995, p. 3.

[10] Ibidem

[11] Andreea Cotorceanu, Revista Teatrul Național, nr. 4, 1996, fragment din Florica Ichim, Irina Zlotea, Cătălina Buzoianu magie, abur, vis…, vol II, Fundația Culturală „Camil Petrescu”, ca supliment al revistei „Teatru Azi”, București, Editura Cheiron, 2019, pp. 75-76.

[12] Sorin Crișan, „Despre o excelență a suferinței”, Tribuna, 27 iunie – 4 iulie 1996, p. 15.

[13] Irina Croitoru, „Cătălina Season”, România literară, anul 28, nr. 23, 14 iunie 1995, p. 16.

[14] Carmen Chihaia, „Obosită de mizeriile lumii teatrului, Cătălina Buzoianu alege Fuga”, interviu, Adevărul literar și artistic, 9 aprilie 1995, p. 3.

[15] Ibidem

[16] Andreea Cotorceanu, Revista Teatrul Național, nr. 4, 1996, fragment din Florica Ichim, Irina Zlotea, Cătălina Buzoianu magie, abur, vis…, vol II, Fundația Culturală „Camil Petrescu”, ca supliment al revistei „Teatru Azi”, București, Editura Cheiron, 2019, pp. 75-76.

[17] Marina Constantinescu, „Cronică dramatică- «Fuga» celor «Șase personaje…» și un singur regizor: Cătălina Buzoianu”, România literară, Anul 29, nr. 3, 24 ianuarie 1996, p. 11.

[18] Sorin Crișan, „Despre o excelență a suferinței”, Tribuna, 27 iunie – 4 iulie 1996, p. 15.

[19] Marina Constantinescu, „Cronică dramatică- «Fuga» celor «Șase personaje…» și un singur regizor: Cătălina Buzoianu”, România literară, Anul 29, nr. 3, 24 ianuarie 1996, p. 11.

[20] Andreea Cotorceanu, Revista Teatrul Național, nr. 4, 1996, fragment din Florica Ichim, Irina Zlotea, Cătălina Buzoianu magie, abur, vis…, vol II, Fundația Culturală „Camil Petrescu”, ca supliment al revistei „Teatru Azi”, București, Editura Cheiron, 2019, pp. 75-76.

[21] Irina Croitoru, „Cătălina Season”, România literară, anul 28, nr. 23, 14 iunie 1995, p. 16.

[22] Carmen Chihaia, „Obosită de mizeriile lumii teatrului, Cătălina Buzoianu alege Fuga”, interviu, Adevărul literar și artistic, 9 aprilie 1995, p. 3.

[23] Carmen Chihaia, „Obosită de mizeriile lumii teatrului, Cătălina Buzoianu alege Fuga”, interviu, Adevărul literar și artistic, 9 aprilie 1995, p. 3.

[24] Ibidem

[25] Mircea Morariu, „Teatrul de Comedie București. «Fuga» de Mihail Bulgakov”, Revista Steaua, Anul 46, nr. 6, iunie 1996, p. 62

[26] Ibidem