Jucăria de vorbe

În 1983, la Piatra Neamț, Alexandru Dabija își propune, pentru prima dată, o ispravă teatrală dintre cele ce-i vor deveni, mult mai târziu, caracteristice: să se joace pur şi simplu şi să-şi reînveţe publicul (nu neapărat aflat la vârsta copilăriei) că teatrul poate recupera prospețimea copilărească din fiecare spectator. Isprava se chema Jucăria de vorbe şi era, firește, o dramatizare realizată chiar de el după Cartea cu jucării a lui Arghezi. Tratată de critici și jurnaliști drept spectacol ușor, „pentru copii” (ceea ce era departe de intenția autorului), nu a avut parte de o reflectare de presă foarte amplă, poate și pentru că nu putea fi văzut decât la sediu. Totuși, o cronică apărută în revista Teatrul conservă, în chihlimbar, atmosfera vibrantă, neobișnuită, a montării:

„Autorul adaptării […] le-a ordonat conform etapelor pe care le parcurge, psihic, copilul în descoperirea şi înțelegerea lumii din jur: de la interesul pentru propria persoană (povestirea «Cum a făcut-o mama pe Miţu» – adevărat poem în proză, putând rivaliza, ca frumusețe a metaforei cu multe dintre operele lirice argheziene) şi până la tentativa de pătrundere frauduloasă în misteriosul teritoriu accesibil doar oamenilor mari («Cheile»), tentativa purtând în sine şi pedeapsa – preluarea responsabilităților celor «în toată firea»”.[1]

Numai că, aici e şi un mare secret, prea puțin luat în seamă, al operei regizorului nostru: așa cum nimic nu e mai dificil în teatru decât să transmiți spectatorului senzația de naturalețe, de autenticitate semnificativă, tot astfel se întâmplă şi cu jocul scenic menit să inducă în publicul-partener senzația genuină de „joacă la vedere”.  Mașinăria complexă a sugestiei şi transferului psihic invers, dinspre adult spre copil, trebuie să funcționeze fără greș, cu desăvârșită credință şi cu o matematică utilizare a resurselor improvizatorice (ale regiei şi actorilor, la un loc, aproape fără distanță între unii şi ceilalți).

„Alexandru Dabija are două merite esențiale: acela de a fi făcut perfect sensibilă, în termeni scenici, întreaga încărcătură cognitivă şi emoțională, deosebit de complexă, a originalului şi acela de a-i fi condus pe cei trei interpreți spre o totală descătușare a aptitudinilor de joc, în cea mai bună tradiție a Teatrului din Piatra Neamț. Este vorba, în primul caz, de sesizarea şi punerea în valoare a unora dintre cele mai subtile nuanțe ale psihologiei infantile şi ale relațiilor copii-adulți […] În fine, în dirijarea echipei, regizorul vădește o aprofundată cunoaștere a calităților şi posibilităților fiecărui component, aceștia oferind, împreună şi fiecare în parte, un impresionant recital actoricesc.”[2]

Cu o scenografie minimalistă, în schimb cu o bogată fantezie în a recompune scenic situațiile capodoperei argheziene, spectacolul reușea să fascineze și copiii și adulții în egală măsură, restituind, astfel, cu originalitate, valoarea lăuntrică a textului. Când se referă la recitaluri actoricești, Alice Georgescu îi are în vedere pe trei actori excepționali: Gheorghe Dănilă (Tătuţu), Ana Ciontea (Miţu) şi Constantin Ghenescu (Baruţu). Mult premiat în festivaluri de teatru pentru copii, spectacolul a făcut istorie, iar Ana Ciontea a primit, la rândul său, una dintre primele distincţii naţionale care aveau să-i presare bogata carieră[3].

Versiunea refăcută de regizor cincisprezece ani mai târziu, tot la Piatra Neamț 1996, şi cumpărată ulterior, ca atare, în 1998, de Odeon^[4], reprezintă un moment de cotitură în cariera regizorului, chiar dacă, în bună parte, structura dramaturgică e identică. Refacerea la mare distanță în timp a spectacolului are o distribuție, firește, diferită: Liviu Timuş, un Tătuț mai masiv, cu aer de urs îmblânzit, și tocmai de aceea fermecător atât în jocurile propriu-zise, cât și în momentele în care încearcă, cu puține șanse de reușită, să preia sever controlul; Afrodita Androne, un fel de zvârlugă a cărei energie de neoprit e concurată de o șiretenie naivă, dar delicios de feminină; Mihai Danu, într-o permanentă concurență (inegală) cu sora sa, puțin timid, puțin agresiv, ale cărui perplexități buimace cresc potențialul comic, sau sparg tensiuni ce riscau să devină periculoase. Comparativ, spectacolul de la Odeon avea un efect la fel de copleșitor ca cel dintâi, amplificat însă de mai fericita sa circulație…

Refacerea spectacolului la Piatra Neamț, „acasă”, ar putea induce ipoteza că, actoricește, aventura reconstrucției acestei montări s-a petrecut în regim de „tabără de vacanță”, ori de workshop, în care încercările succesive sunt ulterior fixate într-o structură finită. Pe scena italiană, în perdele închise la culoare, numai câteva baloane colorate, subtile jocuri de lumină şi eroii, în costume simple, de un alb curat. În rolul Tătuţului, Liviu Timuş, altminteri actor masiv şi cu voce de bronz, devenea acum un soi de dirijor-observator, intimidat, fascinat, mimând cu greu (dar şi cu amuzament) autoritatea paternă, mereu cucerit de pofta de joc şi imaginarul debordant al copiilor, Afrodita Androne (Miţu) şi Mihai Danu (Baruţu). Iar cei doi se dezlănţuiau într-o sarabandă de stări în care inventivitatea, şiretenia, naivitatea şi încăpăţânarea, căutarea şi succesivele găsiri se topeau în bucuria de a exista, de a fi acolo, martori şi producători ai miracolului vieţii.

„Regia a avut știința de a pune în valoare disponibilitățile artistice ale actorilor care, neînsoțiți de muzică sau ajutați de decor, creează un întreg univers cu dansuri și cântece, cu lacrimi și râsete, un spațiu complex care suscită deopotrivă sensibilitatea și fantezia. În certurile celor doi copii, interpretați cu candoare de Afrodita Andone și Mihai Danu, ești nevoit să iei partea când unuia, când celuilalt, sau măcar să judeci ca părinte îngăduitor. Pentru că indiferența este exclusă în fața creațiilor lui Alexandru Dabija, unde liniștea captează atenția.”[5]

Reîntoarcerea lui Dabija la această încercare de tinerețe marchează, în felul ei, sfârșitul perioadei „terapeutice”, de asceză mai întâi şi, ulterior, de succesive regândiri ale propriului traseu, pe care şi-a impus-o regizorul în 1990. El survine într-un moment fast de creație, precedând cu doar o lună simfonicul Orfanul Zhao de Ji Jung Xiang, tot la Piatra Neamț, și cu un an neuitata Saragossa 66 de zile, după Jan Potoki, de la Odeon.

E important, însă, faptul că aici, în a doua „joacă de-a Arghezi”, se coagulează nu doar estetica ce va deveni, într-o bună măsură, caracteristică pentru artist în deceniul următor, ci şi un fel de metodologie de abordare a relației cu echipa de actori, mai mică sau mai mare, pentru a obține această naturalețe scăldată (şi iluminată) de ludic.

Regândit după treisprezece ani, spectacolul deschidea lungul șir de studii spectacologice ale regizorului cu privire la reordonarea relației dintre actor și cuvânt, pe de-o parte, și între teatralitatea basmului/literaturii și public, pe de altă parte. Ceea ce unește Jucăria de vorbe cu, să zicem, Îșir’te mărgărite (Nottara, 2003), Omleta, telefonul și televizorul (Teatrul Anton Pann, Râmnicu Vâlcea, 2006), OO! (Teatrul Tineretului Piatra Neamț, 2007), Capra cu trei iezi (Teatrul Act 2012) și alte spectacole din această serie e structură dantelată, ușoară ca un fulg, refuzând orice decorativism, astfel încât să nu-şi dezvăluie cusăturile, ci doar armonia compozițională și farmecul irezistibil al artei actorului.

Miruna Runcan

Identificator obiect digital: https://www.doi.org/10.47383/DMTR.02.46

Note

[1] Alice Georgescu, „Jucăria de vorbe”, Teatrul nr. 7–8/1983, p. 56.

[2] Ibidem.

[3] Marele premiu – FESTIVALUL DE TEATRU PENTRU COPII, Focşani 1983; Alexandru Dabija – Premiu pentru regie – FESTIVALUL DE TEATRU PENTRU COPII, Focşani 1983; Ana Ciontea – Premiul de interpretare – FESTIVALUL DE TEATRU PENTRU COPII, Focşani, 1983; Ana Ciontea – Premiul de interpretare şi Premiul de popularitate – GALA TINERILOR ACTORI, Costineşti, 1984; Constantin Ghenescu – Menţiune de interpretare – GALA TINERILOR ACTORI, Costineşti, 1984

[4] Premiul pentru cel mai bun spectacol pentru copii – FESTIVALUL INTERNAŢIONAL DE TEATRU PIATRA NEAMŢ, 1996; Alexandru Dabija – Premiul pentru cel mai bun regizor – FESTIVALUL ATELIER, Sfântu Gheorghe 1996.

[5] Delia Voicu „Simbol tutelar: timpul”, Teatrul azi, nr. 11-12, 1998