Anne Frank

Pe vremea când one-woman-show-urile erau o raritate în teatrul românesc, la finele anilor 90, actrița Mihaela Sîrbu a construit cu spectacolul Anne Frank nu doar un proiect extrem de necesar dată fiind tema, ci și un adevărat model de producere și prezentare, în avanpremieră la noile modalități de lucru în teatru, care la data aceea abia se întrezăreau în teatrul românesc.

Anne Frank a fost primul spectacol produs de organizația non-guvernamentală Fundația Teatru fără Frontiere, înființată de actrița Mihaela Sîrbu în 1996 și care avea să producă și alte câteva spectacole-reper la începutul anilor 2000. Anne Frank a fost coprodus cu Teatrul Național din Timișoara, unde a avut loc premiera din aprilie 1988, dar și cu sprijinul Teatrului Maghiar ”Csiki Gergley” și al Forumului Democratic al Germanilor din Timișoara. Această premieră care aducea la un loc toate minoritățile din oraș spunea povestea fetiței a cărei scurtă viață a devenit în toată lumea simbolică pentru suferințele evreilor, propunând o temă rar abordată pe scenele din România la acea dată. Pe lângă temă și modul de producere a spectacolului, Anne Frank constituia o premieră și prin faptul că era rezultatul unei colaborări integral feminine, adaptarea și regia fiind semnate de Liana Ceterchi, decorul și costumele de Andreea Mincic, interfața scenică revenind actriței Mihaela Sîrbu.

Integrat în repertoriul naționalului timișorean, Anne Frank a avut șansa unei vizibilități sporite, prin comparație cu puținele producții realizate în anii 90 în sistem independent. La începutul verii anului 1998 spectacolul a fost inclus într-o microstagiune a acestui teatru la București, fiind astfel văzut de criticii importanți ai momentului care l-au apreciat.

Florica Ichim, care văzuse o dramatizare a jurnalului în 1957, pe scena Teatrului Evreiesc, scria în cotidianul România liberă:

”Conceput ca interferare de teatru și film, spectacolul aduce textul Annei prin vibrația actriței, iar pe fundalul coșcovit – închipuind unele dintre zidurile ”anexei” ascunzătoare – sunt proiectate imagini cu câțiva dintre supraviețuitorii tragediei familiei Frank.(…)”[1]

Menționând aspectul negativ al mijloacelor tehnice depășite, care nu se ridicau la nivelul ambiției realizatoarelor spectacolului (proiectorul era ineficient), Florica Ichim se oprește asupra calităților actoricești: ”Mihaela Sîrbu pune stăpânire pe personaj și își conduce publicul ferm în drama acestuia”, considerând că reușita spectacolului ”s-a sprijinit doar pe talentul său indiscutabil”[2].

Cristina Dumitrescu amintește că producția face parte dintr-un program mai amplu, Start 98, al Naționalului timișorean (pe vremea aceea condus de regizorul Ștefan Iordănescu) și observă și ea că nu încercarea de experiment teatru-film definește acest spectacol, ci sprijinirea lui pe calitatea actoricească: ”…experimentul fructuos începe, după opinia noastră, în partea a doua a spectacolului, când regia este inclusă în interpretare și nu o include. Atunci abia își dă adevărata măsură (apreciabilă măsură), nu doar actrița, ci și directorul de scenă, abia atunci soluțiile regizorale dobândesc substanță.”[3]

Alice Georgescu consemna în rubrica ei, Cronica dramatică, faptul că ”regizoarea Liana Ceterchi și-a construit montarea fără ostentații ideologice sau moralizatoare, în jurul trăirilor genuine ale eroinei, o adolescentă sensibilă și inteligentă”, declarând despre interpretă că ”actrița se impune cu acest rol ca o prezență semnificativă a (încă) tinerei generații.”[4]

Interesant este faptul că toate articolele păstrate despre acest spectacol sunt semnate de femei-critic, deși în anii 90 erau activi mult mai mulți critici bărbați decât în deceniile următoare. Empatia lor se simte printre rânduri. Cele mai multe elemente de reconstituire a atmosferei spectacolului și a stilului de interpretare abordat de Mihaela Sîrbu vin din cronica Irinei Coroiu, care apreciază că:

”Aerul ei jucăuș e contracarat de dramatismul imaginilor ce au reținut pe peliculă detaliile fizionomice ale presupușilor parteneri de claustrare, fixați într-o unică acțiune – curățatul cartofilor care le asigură supraviețuirea. ”Filmul” continuă apoi să se deruleze doar într-o dimensiune sonoră, un alt artificiu regizoral menit să activeze memoria afectivă a spectatorului retina păstrând încă multă vreme conturul gracil al eroinei, însuflețită cu gingașă forță.”[5]

Ca tânără jurnalistă la acea vreme, nu am scris o cronică de spectacol, ci doar l-am anunțat în paginile cotidianului la care lucram și apoi l-am văzut, cu ocazia turneului Naționalului timișorean. Îmi amintesc că, într-adevăr, imaginile filmate proiectate pe fundal erau șterse până aproape de a nu putea fi văzute, ceea ce anula efectul lor. Dar ce nu poate fi uitat era acea tânără slăbuță, îmbrăcată cu o rochie parcă puțin prea largă, cu părul și ochii negri, mari, privind lumea (publicul) direct în față și trăgându-i astfel de partea ei pe spectatori. Actrița Mihaela Sîrbu, domina scena de una singură, transformându-și fragilitatea în forță și spunând – pe un ton când copilăros, când înspăimântător de matur – o poveste mereu relevantă pentru cei care speră ca istoria să nu se repete: povestea Annei Frank.

***

Analizând spectacolul într-un studiu de caz inclus în volumul său dedicat pionierilor mișcării teatrale independente din România, regizorul Theodor Cristian Popescu observa cu regret că ideile curajoase ale actriței – directoare de companie, reflectate și în alte decizii de producție, (printre care realizarea primului spectacol feminist de după 1989, Diva, în 2001) nu au avut succesul meritat, Anne Frank beneficiind de atenție doar când era asumat de Naționalul timișorean, în timp ce, mutat ulterior la Teatrul Act din București, ”spectacolul s-a lovit repede de aceleași neajunsuri financiare și reprezentațiile au fost întrerupte.”[6]

El însuși confruntat cu experiența începuturilor independenței teatrale din România anilor 90 și creator de spectacole de succes în coproducție, precum Copiii unui Dumnezeu mai mic, Theodor Cristian Popescu a intervievat-o pe colega sa de generație pentru cercetarea sa privind teatrul independent și sintetizează în carte:

”Influențată, după propriile-i declarații, și de Compania teatrală 777, ea decide să adauge misiunii TFF (alături de miza pe ”tinerii creatori, modalități artistice neconvenționale și teme actuale ale societății”) preocuparea pentru ”texte noi, incitante, ale celor mai buni dramaturgi contemporani”. Această abordare mai puțin alternativă, mai convențional-teatrală, urmărind simplificarea receptării din partea publicului și a criticii, a fost aleasă ca strategie pentru ca Teatrul fără Frontiere să înceapă, în sfârșit, să fie luat în serios de un mediu teatral cu o slabă apetență pentru neconvențional.”[7]

Revenind la spectacolul Anne Frank, născut la confluența dintre două epoci teatrale în istoria recentă a teatrului românesc, merită remarcat că scurta lui existență – de la premiera din aprilie 1998 până în vara anului 2000 – îl plasează, atipic, undeva între teatrul de repertoriu și teatrul privat/comercial. În teatrul de repertoriu un asemenea titlu, cu valențe educative și de benefică transformare de mentalitate a publicului, își are oricând locul. Pentru teatrul privat, un spectacol prezentat în serii strict delimitate, până la epuizarea publicului interesat, e mai eficient economic. Dar teatrul, mai ales într-o societate în care este susținut de stat, trebuie făcut pentru primul motiv, nu pentru cel de al doilea. Mai ales că e destul de sigur că publicul care ar trebui expus la acest subiect e departe de a se fi epuizat în România.

Cristina Modreanu

20 iulie 2022

Identificator obiect digital: https://www.doi.org/10.47383/DMTR.03.35

Bilibografie

[1] Florica Ichim, Teatrul Național din Timișoara. Mereu actualul jurnal al Annei Frank, ”România liberă”, 4 iulie, 1998

[2] Ibidem

[3] Cristina Dumitrescu, Portretul (de grup) al artiștilor la tinerețe, ”Adevărul”

[4] Alice Georgescu, Turneul Teatrului Național din Timișoara. Spectacole de buzunar, ”Rampa”, 15 iulie 1998

[5] Irina Coroiu, Jurnalul, violoncelul și tabloul, ”Scena”, nr. 3/1998

[6] Theodor Cristian Popescu – Surplus de oameni, surplus de idei. Pionierii mișcării independente în teatrul românesc post 1989, editura EIKON, 2012, pg. 73

[7] ibidem