Troilus și Cressida

Într-o seară târzie a anului 1965 telefoanele au început să sune și întreaga distribuție a viitorului spectacol Troilus și Cresida, ce urma să fie regizat de David Esrig la Teatrul de Comedie din București a fost convocată la ora 11.00 să vadă macheta de decor realizată de scenograful Ion Popescu Udriște. Întâmplarea este povestită cu farmec în interviul pentru proiectul Comedia Remix de regizoarea Sanda Manu, care a participat la moment în calitate de soție a actorului Ștefan Tapalagă.

„Am mers cu toții la teatru. Iar la teatru pe scenă era așezată o masă mare pe care era decorul în mic, o machetă. S-a stat mult, s-a admirat, s-a discutat, s-a criticat, era modul lui Beligan senzațional de a lega o trupă, de a responsabiliza nu un actor separat sau un scenograf (…) ci discutând fiecare componentă a unui spectacol cu toată lumea.”[1]

Energia bună din jurul acestei producții a continuat să se strângă pe parcursul repetițiilor care au reunit o trupă tânără, cu mulți actori veniți de curând în teatrul recent înființat sub direcția lui Radu Beligan. David Esrig îi coordona acum într-o aventură inedită, pentru care „el ne era ghid, de care nici prin cap nu-mi trecea să mă îndoiesc”, cum își amintește actrița Sanda Toma. Dintre actorii pe care David Esrig i-a adus la Comedie jucau în spectacol Gheorghe Dinică, Mircea Albulescu, Marin Moraru și Dem Rădulescu, ultimul creînd un Ajax extraordinar în Troilus și Cresida, rol descris de regizor ca figurând inspirat, grație instinctului comic al actorului „un dobitoc agresiv cu căciula direct pe creier”.

„Troilus și Cresida a fost dificil și a fost muncă grea nu numai ca mișcare, aici mișcarea era pe planul doi, dar ca text, versuri, Shakespeare”, își mai amintește Sanda Toma. Dificil și pentru că era vorba despre un text nou, special realizat pentru acest spectacol:

„Un lucru foarte important pe care l-am făcut a fost să retraduc piesa, toată piesa lui Shakespeare. Am avut un partener care nu făcea deloc impresia unui modernist, Florian Nicolau, i se mai spunea Motofozo… dar care de fapt era un spirit foarte viu. Ne certam uneori, îmi dădea dreptate, dar era capabil să înțeleagă un lucru, din punct de vedere estetic (…) cum am descoperit mai târziu în Germania într-o carte care spunea «eliberați teatrul de sub jugul literaturii». Eu gândeam asta de multă vreme, doar puțin altfel, <<eliberați teatrul de sub jugul literalului>>.”[2]

Cheia spectacolului erau scenele care comprimau simbolic înțelesurile piesei, pe fondul unei scenografii atemporale, care provoca imaginația spectatorilor să lucreze împreună cu artiștii de pe scenă, transferând înțelesurile asupra timpurilor pe care le trăiau. În acest sens, David Esrig mărturisea că la acest spectacol „ am reușit să ajung la ceea ce eu numesc imagini significante”. Grigore Gonța, care a jucat rolul Troilus, i-a povestit regizorului că s-a întâlnit în tren cu niște spectatori care nu l-au recunoscut, i-au spus că „au văzut o piesă nebună” și i-au descris că timp de patru ore actorii erau când în șanț, când afară, deși această scenă se desfășurase într-un minut și jumătate, fiind scena când lui Troilus i se permite să o vadă pe Cresida fiindcă era deja bolnav de amor, cum povestește regizorul în interviul pe care mi l-a acordat pentru Comedia Remix. „Acest un minut și jumătate ei l-au transferat pe patru ore”[3], exprimând astfel impactul pe care l-a avut asupra publicului intensitatea scenei.

În afara celor câteva minute de filmare pe care le-am găsit ca prin minune în arhiva TVR cu ocazia cercetării pentru proiectul Comedia Remix, din care se poate vedea dinamica din scenă și minimalismul decorului[4], poate cea mi bună descriere a acestuia vine de la Sanda Manu, fiindcă regizoarea redă și forța de imaginare pe care o avea scenografia:

„Decorul era ciudat de tot, se întâmplă în antichitate, iar eroul eroilor Troilus e distribuit Gonța, care fusese adus special de la alt teatru ca să joace acest rol. Adică să joace eroul eroilor un sfrijit de copilaș, că era și foarte tânăr și (avea n.red) 1.60 m. Decorul tot era niște canale, erau practicabile, se putea juca și pe practicabile de diferite înălțimi, cu niște șanțuri între ele: asta era Troia. Se putea localiza un spațiu pe un practicabil mai înalt, altul pe unul mai jos și coridorul care era șanțuri adică tranșee, adică război, adică greci și troienii, se puteau izola, se putea juca concomitent. Nimic istoric, nimic ilustrat, ci lemn, lemn, lemn și podeaua scenei pe care dacă mergeai erau tranșeele. Sau râuri. Sau marea. Sau ce vroiau ei.”[5]

Impactul la public al spectacolului a fost extraordinar, atât pentru spectatorii obișnuiți, cât și pentru ceilalți. David Esrig își amintește reacția lui Ion Gheorghe Maurer, pe atunci primul ministru al României…

„…într-un context încordat, când România nu mai era copilul docil al Moscovei. El a ajuns la concluzia că grotescul cu care am făcut toată figura asta seamănă exact cu activitatea lui de prim-ministru, atunci a râs și m-a îmbrățișat, a înțeles exact ce spun. Pe mine m-a interesat care este problema umană, ce fel de mod de a trăi mișcă piesa, …faptul că aduce ecouri politice m-a bucurat, fiindcă un domn ca Maurer a înțeles ce mărunt e tot calculul ăsta politic, ce grotesc e orgoliul unor dobitoci. Cred că stilul teatral povestește mult mai bogat, e un soi de rezumat de multe lucruri (…) dacă actorul e în stare să trăiască asta, nu în sensul psihologic al lui Stanislavski, ci să trăiască forma, atunci toate sensurile artistice se desfac și de la o sămânță se desface o plantă uriașă în om, în spectator.”[6]

La rândul lor, criticii au apreciat tratamentul original aplicat lui Shakespeare de tânăra echipă de la Comedie. Valentin Silvestru a inclus scrierile sale despre spectacol – o discuție cu regizorul, cronica, respectiv reportajul pe marginea turneului internațional al spectacolului în Franța – în volumul său Prezența teatrului[7]. Silvestru scria că „ideea călăuzitoare e aici condamnarea războiului lipsit de rațiune care, printre alte efecte, decalibrează valorile morale”[8], certificând astfel ideologic spectacolul.

Apreciind estetica unitară a producției, Silvestru scrie:

„Travaliul atent de descifrare a esențelor păstrează, ca în text, o anume monumentalitate a subiectului și inefabilul fior poematic al evocării copilăriei omenirii. O sceno-tehnică sigură, făcînd schimbările de decor nesimțite și sprijinind continuitatea acțiunii, mișcarea subtil reglată pe intențiile satirice, vizînd statuarul orgolios ori acolada galantă a reverenței sau cochetăria disimulată în pudoare, apoi rostirea clară a cuvîntului și compoziția plastică a grupurilor sînt expresii definitorii ale formei spectacolului, pe care o gîndire regizorală cultă a supus-o cu suplețe ideii.”[9]

În același volum, cunoscutul critic sintetizează părerile colegilor de breaslă despre producția de la Comedie, menționând cronicile din România liberă, Scânteia, Scânteia tineretului, Contemporanu, Teatrul, și concluzionând: „toate cronicile și recenziile atestau teatralitatea originală a înscenării, încercînd a descifra componentele, izvoarele de inspirație, căile invenției.”[10] Dintre toate cronicile menționate, o punere mai largă în contextul teatral al epocii califică producția drept „un aport inovator la dezvoltarea artei noastre teatrale, un succes reprezentativ pentru stadiul actual al gîndirii regizorale din România, pentru căutările creatoare și rodnice în domeniul revalorificării contemporane a clasicilor.”[11]

Într-un articol de sinteză din Scânteia Tineretului, Ion Pascadi aduce spectacolul ca exemplu ilustrând noua tendință de modernizare a limbajului artistic, alături de alte spectacole remarcabile ale epocii – Oameni și șoareci de la Național, Rinocerii la Comedie, Opera de trei parale de la Bulandra. În acest eseu numit Limbaj modern în arta spectacolului, Pascadi scrie despre Troilus și Cresida:

„David Esrig a folosit cu multă pricepere un ansamblu de convenții scenice, a făcut risipă de o fantezie regizorală plină de inteligență în găsirea diferitelor gaguri, a beneficiat de un decor simplu și funcțional, de costume adecvate și de o scenotehnică ingenioasă. Toate acestea sunt adevărate, dar caracterul modern al spectacolului se datorește în primul rând faptului că, sesizând semnificațiile general-umane ale piesei, regia nu le-a lăsat să plutească într-o generalitate vagă, antiistorică, ci le-a dat o culoare concret-istorică de extremă actualitate.”[12]

Remarcând că războiul troian devine un simplu pretext pentru intențiile regizorale, Pascadi subliniază că este vorba, de fapt,

„…de istoria contemporană, de problemele care se pun în fața oamenilor de azi cu maximă acuitate. Dezeroizarea istoriei războaielor, demistificarea pretinselor «valori» care se opun realizării esenței umane, examenul lucid al virtuților și viciilor sunt făcute din perspectiva contemporaneității, ceea ce solicită și mijloace de expresie corespunzătoare.”[13]

Până și singurul cronicar care a exprimat rezerve față de abordarea regizorală a fost nevoit să recunoască strălucirea spectacolului: Radu Popescu a considerat că alegerea unui singur „fir” din încrengătura complexă a piesei shakespeariene duce la o „concepție de simplificare comică a operei”, și acuza că ar fi vorba de un „comic de farsă groasă, supra încărcătură și torent de gaguri”; dar același cronicar recunoștea că „fantezia nu lipsește, în această direcție există o mie de momente pline de haz surprinzătoare și violente, care provoacă în modul cel mai irezistibil hohotul de râs.”[14] În plus, același temut cronicar admitea că „valoarea actoricească este dintre cele superioare”, continuând cu o trecere în revistă a meritelor fiecărui actor, cu o oprire semnificativă la Marin Moraru: „mi-e aproape teamă să-i spun unui actor atât de tânăr ca Marin Moraru că a fost absolut senzațional în rolul lui Patrocle, ca nu cumva să creadă că linia aceasta poate fi a unei îndelungate valorificări comice: dar n-am încotro, a fost senzațional.”[15] Despre Gheorghe Dinică criticul spunea că este „realizatorul unui Thersit formidabil care l-a învins și pe regizor” (!?), iar despre Sanda Toma că „talentata actriță ar fi dat mult mai multă complexitate fermecătorului rol decât i-a îngăduit linia regizorului, dar chiar și ceea ce a dat a fost inteligent, fin, convingător”; tot atâtea remarci care sugerează că actorii au construit rolurile și pe cont propriu, dincolo de concepția regizorală, deși această ipoteză nu corespunde cu mărturiile actorilor despre lucrul la spectacol.

Pentru David Esrig, spectacolul a însemnat începerea unei cariere internaționale, în special după prezentarea la Paris, cu ocazia Festivalului Teatrului Națiunilor, la care Teatrul de Comedie a participat cu trei spectacole (celelalte două fiind Umbra, semnat de același regizor, respectiv Rinocerii, în regia lui Lucian Giurchescu). În acest context, cronicari internaționali au numit producția cu Troilus și Cresida ”o lecţie de teatru venită din România”, subliniind că…

„N-o să vorbim niciodată suficient de constanta invenţie, întotdeauna frapantă prin inteligenţa ei, a acestui spectacol care, prin clownerie, imaginaţie şi umor, ne aruncă în faţă cu o violenţă nemaiîntâlnită, amara întelepciune a renaşterii, marele tragic şi sarcasm shakespearian.”[16]

Anunțul din L’Humanité, care consemna acordarea Premiului pentru cea mai bună participare națională Teatrului de Comedie din România, includea și precizarea „cu o mențiune specială pentru Troilus și Cresida în regia lui David Esrig”.

La rândul său, ziarul Le Figaro publica un articol apreciativ, considerând că spectacolul este „de o fantezie debordantă… mișcarea trepidantă te face să uiți lungimile piesei” și „cu greu s-ar fi putut dobîndi, într-o comedie cîteodată emfatică, mai multă vivacitate și bucurie de viață, un ton satiric atît de vehement și savuros”.[17]

Săptămânalul românesc Contemporanul a crescut prestigiul spectacolului prin publicarea opiniilor a doi artiști francezi care au scris special pentru publicația românească, Francois Maistre, actor și director de scenă al Teatrului „Sarah Bernhardt” și Albert Botbol, regizor și critic, directorul Universității teatrale internaționale din Paris. Articolele celor doi, „Teatru modern” de F. Maistre și „Unitate și măsură” de A. Botbol au apărut în Contemporanul din 28 mai 1965, ambele intervenții subliniind concepția regizorală originală și interpretarea actoricească de excepție. Parafrazîndu-le în volumul său, Silvestru concluzionează: „Certificarea aceasta a modernității conceptului de teatralitate propus de trupa românească a însemnat, evident, o biruință teoretică de primă importanță.”[18]

După Paris, Troilus și Cresida și-a continuat turneul european timp de două luni, spectacolul jucându-se în Cehoslovacia, Republica Democrată Germană și Republica Federală Germană, alături de alte două spectacole ale Teatrului de Comedie, Rinocerii de E. Ionesco în regia lui Lucian Giurchescu și Șeful sectorului suflete de Al. Mirodan, regizat de Moni Ghelerter. Succesul producției a fost certificat și de invitația de participare, în septembrie 1967, la Festivalul internațional de teatru experimental de la Belgrad (care avea să devină celebrul BITEF de azi). Silvestru raportează că a doua reprezentație din festival a primit „aplauze de fier”, actorii fiind „răsplătiți cu neîntrerupte aclamații timp de aproape douăzeci de minute”[19]. Impactul major al spectacolului la Belgrad a fost confirmat de dezbaterea organizată după spectacole, la care au participat numeroși specialiști în teatru, dezbatere care, „a configurat un moment teoretic în ce privește tendința inovatoare în arta teatrală și a definit această experiență românească drept exemplară.”[20] Prezența spectacolului la Belgrad a fost consemnată de numeroase cronici din care criticul român conspectează entuziasmat. A urmat o altă vizită prestigioasă, la Veneția, unde spectacolul a fost prezentat în cadrul Bienalei, beneficiind de o primire foarte caldă, apoi alte reprezentații în țările scandinave.

Entuziasmat de spectacol, Valentin Silvestru îl califică la finalul dosarului pe care i-l dedică în cartea sa, drept „spectacolul românesc cel mai cunoscut în lume din întreaga istorie a teatrului nostru”[21], declarând că nu poate încheia definitiv relatarea fiindcă destinul spectacolului continuă, și plasând asupra altora responsabilitatea pentru completarea peste timp a memoriei spectacolului: „…se va găsi, poate, cândva, un cronicar care să-i povestească istoria mai departe, pînă la capăt”. Preluăm această misiune în DMTR.ro.

Discuțiile despre spectacol, felul în care s-a scris despre el, dar și felul în care a fost perceput ca eveniment nu numai de public, ci și de lumea artistică, începând cu aceia care au contribuit la realizarea sa, confirmă importanța producției de la Comedie pentru istoria creativității scenice românești. În cuvintele spectatoarei mai mult decât avizate care este regizoarea Sanda Manu, Troilus și Cresida „a fost începutul teatrului extraordinar de după cel de al doilea război mondial”[22].

Cristina Modreanu

Identificator obiect digital: https://www.doi.org/10.47383/DMTR.02.35

Bibliografie

• Valentin Silvestru – Prezentul teatrului, editura Meridiane, 1968
• Film documentar Comedia Remix, realizatori Cristina Modreanu și Maria Drăghici, https://vimeo.com/133788332

Note

[1] Interviu cu Sanda Manu în filmul documentar Comedia Remix, realizatori Cristina Modreanu și Maria Drăghici, https://vimeo.com/133788332, min. 42

[2] Interviu David Esrig în filmul documentar Comedia Remix, realizatori Cristina Modreanu și Maria Drăghici, https://vimeo.com/133788332, min. 44

[3] Idem min. 48

[4] Film documentar Comedia Remix, realizatori Cristina Modreanu și Maria Drăghici, https://vimeo.com/133788332, min…

[5] Interviu Sanda Manu, în filmul documentar Comedia Remix, realizatori Cristina Modreanu și Maria Drăghici, https://vimeo.com/133788332, min.48-49

[6] Interviu David Esrig, în filmul documentar Comedia Remix, realizatori Cristina Modreanu și Maria Drăghici, https://vimeo.com/133788332, min.50

[7] Valentin Silvestru, Prezența teatrului, editura Meridiane, București, 1968

[8] Volumul citat, pg 88

[9] Volumul citat, pg 90

[10] Volumul citat, pg 92

[11] Andrei Băleanu, Scânteia, 18 iunie 1965

[12] Ion Pascadi „Limbaj modern în arta spectacolului”, rubrica Puncte de vedere, Scînteia tineretului, 4 iulie 1965

[13]  Ibidem.

[14] Radu Popescu, „Troilus și Cresida la Teatrul de Comedie”, Magazin, 13 martie 1965

[15] Ibidem.

[16] Gilles Sandier, 24 mai 1965

[17] Claude Baigneres în Le Figaro, 26 mai 1965, citat în volumul Prezentul teatrului de Valentin Silvestru, pg 101.

[18] Valentin Silvestru, Prezentul teatrului, editura Meridiane, 1968, pg 102

[19] Volumul citat, pg 108

[20] Volumul citat, pg 109

[21] Volumul citat, pg 112

[22] Interviu Sanda Manu în filmul documentar Comedia Remix, realizatori Cristina Modreanu și Maria Drăghici, https://vimeo.com/133788332, min. 52