Victimele datoriei

Mai întîi nu a fost decît una singură, O victimă a datoriei, sau titlul unei nuvele scrise de Eugen Ionescu în 1952, apărută în volumul La Photo du colonel –  alături de primele versiuni în proză ale unor piese ca Pietonul aerului și Rinocerii. Ca și celelalte texte din volum este o povestire la persoana întîia și unde caracterul personal e evident, întărit de mărturisiri ulterioare. „Pentru mine, scria Eugen Ionescu în 1953, teatrul – teatrul meu – este cel mai adesea o confesiune; nu fac decît mărturisiri.(…) Mă străduiesc să proiectez pe scenă o dramă interioară (de neînțeles pentru mine însumi) spunînu-mi, totuși, că dacă microcosmosul este după imaginea macrocosmosului, s-ar putea întîmpla ca această lume interioară, în bucăți, dezarticulată, să fie, într-un fel o oglindă sau un simbol al contradicțiilor universale.” [i] Nucleul nuvelei și al piesei ce va urma este identic. Naratorul, fără nume, primește pe neașteptate vizita unui tînăr polițist excesiv de timid în căutarea unui anume Mallod sau Mallot. Soția, sensibilă la farmecul vizitatorului, îl primește cu entuziasm și nu se oprește din servit cafele. Noul venit se instalează, devine din ce în ce mai îndrăzneț și întreprinde un interogatoriu, silind gazda să caute în amintiri pentru a găsi urma individului suspect, să escaladeze cu ochii minții vîrfuri abrupte, să se scalde apoi în ape mocirloase și să înghită cu de-a sila coji de pîine uscată pentru a-și hrăni memoria. Apare atunci Nicolas d’Eu, un personaj nebulos, violent și iconoclast și care sfîrșește prin a-l înjunghia pe polițist, care cade, „victimă a datoriei”.

Eugen Ionescu era preocupat în epocă de tehnici psihanalitice ca scufundarea în trecut și în profunzimile Eului-enigmă legate de căutările sale în practica visului în stare de veghe. Prietenul său Mircea Eliade îi recomandă să practice o „tehnică de reintegrare spirituală”, să-și imagineze că urcă un munte și să depășească astfel obstacolul care-i blochează drumul și astfel să se elibereze.[ii] Versiunea teatrală a textului urmează imediat, în septembrie 1952, și amplifică dimensiunea autobiografică. Eugen Ionescu subliniază:

„Am proiectat pe scenă îndoielile, angoasele mele profunde, le-am pus în dialog și le-am întruchipat; mi-am încarnat antagonismele; scriam cu cea mai mare sinceritate; mi-am smuls măruntaiele; am intitulat asta Victimele datoriei.” [iii]

Premiera a avut loc în februarie 1953, la Théâtre du Quartier Latin din Paris, în regia lui Jacques Mauclair și cu decoruri de René Allio.

Subintitulată, pseudo-dramă, piesa este o falsă enigmă polițistă, o comedie tragică existențială. Mallot, personajul căutat, poartă în rădăcina numelui, Răul/Mal ce se ascunde în străfundul ființei umane. Piesa începe cu o scenă ce amintește Cîntăreața cheală, un cuplu burghez, calm și oarecare, plictisîndu-se împreună. Choubert e personajul recurent în teatrul lui Ionesco, omul de rînd, banal, confruntat cu absurdul existenței. În momentul cînd polițistul intră în scenă, acțiunea va deraia din ce în ce mai vertiginos. Polițistul poate fi tatăl detestat al scriitorului, sau un arhetip al psihanalistului cu chipuri multiple, încarnează legea, datoria, puterea. Dimpotrivă, poetul Nicolas d’Eu, amicul lui Choubert, e un spirit anarhist, substitut al tînărului Ionescu în revoltă împotriva tatălui, într-un fel, purtătorul de cuvînt al autorului, cînd explică principiile directoare ale teatrului său, „Visez un teatru irațional…teatrul actual nu corespunde stilului cultural al epocii noastre…” Nicolas d’Eu va prelua la rîndul său interogatoriul sau tortura bietului Choubert, Ionescu sugerează că revoluția instaurează la rîndul ei o nouă dictatură. Madeleine devine complice și colaboratoare a Polițistului apoi a noului călău. Choubert, șovăielnic, depresiv și chinuit de traumatismele din trecutul său nu acceptă „datoria” sau supunerea  decît sub constrîngere. „Înghite, mestecă, înghite”, îi ordonă călăii săi succesivi. Amintirile lui Choubert sunt reînviate, imaginile se succed, acompaniate de reacții diverse, angoasă, suferință, sau dimpotrivă, stare de lumină, de euforie. Coborîre în sine fără de sfîrșit, Răul, Le Mal, este inerent vieții, iar condiția umană e condamnată să-i cadă victimă, la datorie.

Creat la sfîrșitul lui decembrie 1968, la Teatrul Bulandra, Victimele datoriei este unul din ultimele mari spectacole semnate de Crin Teodorescu înainte de dispariția sa tragică în mai 1970. Spirit lucid și pătrunzător, neliniștit și fin intelectual, Crin Teodorescu este „omul care a văzut idei”, fascinat de Jocul ielelor, sau de destinul eroului lui Camil Petrescu pe care l-a tradus pe scenă într-un alt spectacol memorabil, în 1965 la Teatrul Mic. A scris și și-a susținut alegerile artistice în cîteva texte definind o estetică proprie, în acord cu spiritul vremii. Crin Teodorescu e preocupat de reînnoirea limbajului teatral, sau de un teatru care situează în nucleul său creația scenică bazată pe arta multiformă a actorului.[iv]

Într-un articol apărut în preajma premierei cu Victimele datoriei, încearcă să definească un nou concept de teatru, ilustrat de recenta sa experiență. Declarații care pot da o lectură din interior a spectacoluluii. Cum procedează în abordarea unui text ? Mai întîi identifică ideile textului, încifrate într-o sucesiune de IDEOGRAME, scrise cu corpurile (și nervii) actorilor care spațializează, materializează abstracțiile, le obiectivizează în situații efective. Elaborează astfel o poetică teatrală, unde folosește imagini scenice, arătînd obiectele însele. (Sublinierile îi aparțin). Obiectele sunt oamenii vii de pe scenă, actorii, gesturile, atitudinile, situațiile. Aceasta cere actorilor o trăire concentrată, psihofizică, intensificată și tensionată pînă la paroxism. Adaugă o altă cerință: aceea de a nu face apel la niciun mijloc exterior, grimă, costum, etc. pentru a juca o succesiune de personaje, „la vedere”, în plină lumină, în fața publicului. Ceea ce implică o tehnică bine controlată pentru a trece brusc din liric în burlesc, din sensibil în dur, din comic în tragic și invers (calități imperios necesare în spectacolul ionescian de la Bulandra).

Un alt text important semnat de Crin Teodorescu descrie și mai precis demersul său regizoral, și poate fi citit ca o partitură sensibilă a spectacolului: „Repere pentru o interpretare adecvată a teatrului lui Eugen Ionescu”.[v] Regizorul pleacă de la constatarea că teatrul modern a eliminat din actul teatral elementele de ritual, de ceremonial magic, de comuniune actori-spectatori. Pentru a recrea această comuniune se pune întrebarea: ce anume va constitui subsanța acestor ceremonii, ritualuri, noi mistere, capabile să angajeze omul modern, departe de magiile primitive? Pentru regizor, piesa Victimele datoriei conține datele capabile să răspundă la o astfel de întrebare. Ancheta polițisto-psihanalitico-existențială oferă substanța necesară unor ritualuri moderne. Regizorul propune o nouă „tehnică magică”: plonjările în subconștient, în amintiri, în zonele cele mai tulburi și mai nebuloase ale ființei umane. Și aici descoperă teme universale ale omului contemporan: tinerețea, dragostea, bătrînețea, moartea. Pe fondul de violență și agresiune al vieții moderne, drumul sau calvarul lui Choubert devine din ce în ce mai anevoios, între tragic și burlesc. Este drumul Omului în viață.

Spectacolul pleacă de la aparențe verosimile, insistă însă asupra elementului banal, obișnuit, care va reuși să facă mai convingătoare prezența insolitului, a abstractului.

Interior mic burghez. Choubert (Virgil Ogășanu) așezat în fotoliu lîngă masă, citește jurnalul. Soția, Madeleine (Gina Patrichi) pe scaun, în fața mesei, cîrpește ciorapi. Liniște. Un perete fragil, de hîrtie, în fundal o pendulă, un alb stins, cenușiu, lumina e albă, crudă, uniformă. Totul se va juca aproape de spectatori, fără niciun artificiu sau recuzită specială. O lume confortabilă, plată. O bătaie în ușă, intră Polițistul (Ștefan Bănică), un tînăr timid, elegant și discret, cu o servietă sub braț. Brusc, intervine lovitura care va declanșa totul: o întrebare oarecare, despre un presupus vecin, Mallod sau Mallot, cu D sau cu T? Spațiul scenic, semnat de Paul Bortnovski, emană treptat incertitudine, alunecă spre necunoscut, coboară spre teritorii enigmatice.

„De aici, iată-ne tîrîți cu forța într-un alt cîmp magnetic de joc, într-un alt spațiu psihologic, ciudat, cu o geologie  fantastică. Aici, șocul emoțional și intelectual e continuu, paroxismul devine condiția firescului. Toate accesoriile din scenă își remodelează funcțiile, devin metafore, masa devine stîncă, scaunul – zid, zidul de hîrtie se transformă în mîl cleios, toate obiectele, toate gesturile se convertesc în semne.”[vi]

Apare Nicolas d’Eu, poetul anarhist, Mircea Albulescu îi conferă toată forța sa personajului, straniu, ambiguu, neliniștitor și după ce-l ucide pe Polițist, preia interogatoriul și calvarul continuă. Doamna (Virginica Popescu), o femeie necunoscută cu pălărie și umbrelă, asistă absentă, impasibilă, mestecînd alune, o opinie publică complet indiferentă și mută, dar, în final, complice. În Caietul program al spectacolului un Pseudocuvânt al regizorului e în același timp un avertisment – ne propune un teatru oniric, care-și desfășoară noile sale ceremonii și magii pe fondul de violență și agresiune al lumii moderne – dar și o invitație la un partaj.

„Succesiunea de evenimente și stări la care veți participa, drumul de calvar al anti-eroului Choubert de la eros la tanatos, cu toate incidențele și accentele sale alternate de tragic și burlesc, sperăm că va reuși să vă comunice ceva – ceva pe care dumneavoastră înșivă urmează să vă explicați: autorul – prin intermediul nostru – vă arată cum s-a întîmplat; dumneavoastră singuri veți hotărî și ce anume.” 

Mirella Patureau

Identificator obiect digital: https://www.doi.org/10.47383/DMTR.01.50

Note
[i] Notes et contre-notes, Gallimard, p.226
[ii]Claude Bonnefoy, Entretiens avec Ionesco, Belfond, 1966, p.38
[iii]Notes et contre-notes, Gallimard, p. 132
[iv] A se consulta volumul, indispensabil, dedicat regizorului, Crin Teodorescu, Maeștri ai teatrului românesc, UNATC, 2001, 315 p.  Lucrare coordonată de Prof.univ. Valeriu Moisescu. Colectiv de redacție : Ion Cazaban, Nicolae Mandea, Gabriel Avram. Include capitole semnate de Crin Teodorescu, publicistică, poezii, pagini inedite de Jurnal și Epistolar, și un dosar de presă al spectacologiei.
[v] Vezi revista Teatrul, nr. 12, decembrie 1968, pp.73 – 78.
[vi] Mira Iosif, „Victimele datoriei de Eugen Ionescu, la Teatrul Lucia Sturdza Bulandra”, Teatrul, nr. 2. 1969,  pp. 50 – 56,