Popescu, Stela

Stela Popescu s-a născut în Basarabia, pe 21 decembrie 1935, în satul Slobozia-Hodorogea din județul Orhei (devenit raion după reorganizarea teritorială sovietică din 1940) și a decedat pe 23 noiembrie 2017, la București. A fost o actriță prolifică de teatru, film și televiziune, rămânând în conștiința publică mai ales pentru rolurile de revistă, care i-au marcat cariera și personalitatea artistică timp de mai bine de cinci decenii. Între 1960 și 1969 a fost măritată cu Dan Puican, actor și, ulterior, regizor (în special de teatru radiofonic), de care a divorțat pentru a începe o relație cu Mihai Maximilian, faimos textier de revistă. Căsnicia cu acesta din urmă s-a întins de-a lungul a aproape trei decenii, până la moartea lui Maximilian, în 1998.

Actrița povestea deseori, în interviuri, că prima parte a copilăriei i-a fost marcată de trauma dezrădăcinării și a pierderii unuia dintre părinți. Tatăl, învățător, a fost deportat în Siberia în 1940, motiv pentru care familia l-a crezut mort timp de 19 ani. În 1944, mama Stelei Popescu, profesoară de lucru manual, s-a refugiat din calea sovieticilor, alături de fiica sa, la Climnic, lângă Sibiu, fiind nevoită, după venirea comuniștilor la putere, să își schimbe numele și să se recăsătorească. Fata a urmat școala primară și liceul la Brașov, unde s-a înscris și la Școala Populară de Artă și unde și-a descoperit, dacă nu vocația, cel puțin dragostea pentru teatru.

În 1953 a dat pentru prima dată examen pentru admiterea la Institutul de Artă Cinematografică, însă a picat la proba de fotogenie. O vreme a urmat facultatea de Limba rusă, la care a renunțat pentru a juca teatru în trupa de teatru a Ministerului de Interne. Într-un interviu din 1972, actrița povestește că anii petrecuți la acest ansamblu i-au permis, în 1956, să se prezinte din nou la examen, la Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică, cu „experiență de scenă și… geografică”[1], impresionând-o după primul an de studiu pe regizoarea Marietta Sadova, care o respinsese anterior. Pe un ton ușor autopersiflant, dar și plin de duioșie, pe care îl va adopta și cu alte ocazii în discursul despre tinerețea ei, Stela Popescu spune, în același material: „Pe atunci eram foarte provincială, grăsuță, cam fără personalitate. Dealtfel, după ce, în liceu, jucasem Caragiale, la Institut am jucat aproape numai compoziții — toate grăsuțele din teatrul romînesc […] Pop Marțian mă luase la clasa lui pentru Andromaca. Eu i-am cerut să joc… Chirița.”[2]

Între 1961 și 1963, Stela Popescu a fost angajată la Teatrul de Stat din Brașov, unde s-a remarcat tot într-un spectacol cu Coana Chirița, mai exact Chirița în Iași, în regia lui Ion Simionescu, dar, de data aceasta, în rolul Luluței. Actrița a luat premiul pentru interpretare în cadrul celui de-al IV-lea Concurs Republican al tinerilor artiști din teatrele dramatice. Ileana Popovici scria, într-o cronică la spectacolul lui Simionescu că „Se mai cuvine relevat jocul Stelei Popescu-Puican — o Luluță «enfent terrible» adorabilă în grația și ștrengăriile ei, proaspătă, de o vervă inepuizabilă”[3].

Performanțele interpretei i-au atras atenția regizorului de revistă Nicolae Dinescu, care i-a propus să joace într-un spectacol-remember, Pagini alese din revista de altădată, la Teatrul ”Constantin Tănase” (Pe atunci Teatrul Satiric-Muzical C. Tănase) din București. Acolo a rămas până în 1969, a avut parte de un mare succes, a mers în turnee în străinătate și s-a bucurat de o experiență formatoare ce n-a venit însă fără un preț artistic. Este interesant de observat cum se raporta Stela Popescu, în anii ’70, la calitatea ei de actriță de revistă, rămasă cu această titulatură în imaginarul publicului și al criticilor inclusiv după angajarea la Teatrul de Comedie: «Nimeni nu uită că am fost la revistă. Chiar și cronica elogioasă nu uită să constate „că mai am reminiscențe revuistice”»[4] Deși recunoscătoare genului care a lansat-o pe scenele bucureștene, Stela Popescu avea un ideal artistic situat într-o zonă performativă de o mai mare complexitate dramatică:

 „Iubesc un teatru de sensibilitate, de profunzime, un teatru care te solicită, care pretinde să te îndoiești de tine, să te cauți, să te cunoști, un teatru care cere inteligență.”[5]

Cu toate acestea, actrița nu a abandonat niciodată revista. În fiecare vară, după încheierea stagiunii teatrale, juca la Grădina Boema (prelungire a Teatrului Satiric-Muzical), pe texte semnate de soțul ei, Puiu Maximilian. Spectacolele și cupletele prezentate pe scena Boemei aveau o puternică și îndrăzneață încărcătură politică, nu neapărat mascată (ba chiar ușor provocatoare); textele erau îmbrăcate într-o formă artistică atât de inteligentă, încât nu păcăleu, ci mai degrabă dezarmau. Au reușit deci să treacă de filtrul cenzurii, printr-o acrobație pe care Aurel Storin, fost secretar literar la Teatrul de Revistă o explică, printre altele, prin complicitatea tacită și desăvârșită dintre artiști și spectatori: „Mulți se întrebau cum reușește (Maximilian, n.n.) să «treacă» de implacabila cenzură a acelor vremuri. Așa cum am mai spus, prin inteligență, spirit și rafinament. Și cu încă ceva: cu participarea publicului. Publicul înțelegea tot ce îndrăznea autorul să spună, chiar și atunci când el nu spunea tot. Era o alchimie specială, la care publicul reacționa strălucit.”[6]

Stela Popescu a ajuns, în 1969, să joace la Teatrul de Comedie în primul rând datorită talentului muzical. Lucian Giurchescu i-a oferit rolul Văduvei Begbick în comedia Dispariția lui Galy Gay, după piesa lui Brecht, Un om egal un om. Spectacolul a avut premiera pe 21 noiembrie 1969, iar prestația actriței a propulsat-o pe aceasta în atenția criticii de specialitate și a spectatorilor deopotrivă. Totuși, ființa  ei artistică nu a divorțat niciodată cu totul de trecutul de la revistă. Aurel Dragoș Munteanu remarca în legătură cu rolul Lucreziei din Mandragora (spectacol în regia lui Dinu Cernescu, cu premiera pe 21 ianuarie 1970): „Stela Popescu este o actriță în toată puterea cuvântului, cuceritoare ca prezență. Un plus de expresivitate și de problematizare a rolurilor sale ar putea să o transforme într-o actriță mare. În legătură cu Stela Popescu îmi face plăcere să-mi amintesc că celebra Papas spunea odată într-un interviu că a început prin a juca teatru de revistă”.[7] Așadar, în timp ce artista însăși considera experiența de la Teatrul Constantin Tănase un avantaj care i-a permis să se miște mai ușor în teatrul dramatic, literatura de specialitate a continuat, mai voalat, mai explicit, să o reducă la statutul de handicap ce trebuia surmontat.

Rolul Necunoscutei din Alcor și Mona (spectacol ce a avut premiera pe 23 decembrie 1970), în regia Sandei Manu, a reprezentat, din perspectiva interpretei, unul dintre eșecurile răsunătoare ale carierei sale, pomenit în interviuri și la o distanță temporală de câteva decenii: „Nu am avut transparența femeii inconștiente oarecum […] am avut o frumusețe pământeană”[8]. Cu altă ocazie, actrița își explica nereușita și prin „sărăcia decorurilor, condițiile tehnice foarte slabe (lumini, sonorizare) și faptul că rolul Monei nu mi se potrivea… Dar chiar deloc!”[9] De altfel, de-a lungul întregii  cariere, Stela Popescu a manifestat o luciditate și un simț critic în raport cu propriile posibilități artistice inedite pentru o vedetă cu un asemenea succes la public. Este și motivul pentru care, în 1979, a refuzat rolul Ranevskaia în spectacolul lui Giurchescu cu Livada de vișini. În schimb, o acceptase pe Mașa în Trei surori, montare a aceluiași regizor (premiera pe 5 decembrie 1975).

De obicei, când juca în registru serios, Stela Popescu reușea să demanteleze prejudecățile spectatorilor rămași cu impresia de frivolitate pe care le-o imprimase revista: „Nu pot să uit apariția ei (a Stelei Popescu, n.n.) în piesa «Turnul de fildeș» (Ion Cojar, premiera pe 2 aprilie 1981, n.n.)  […] Publicul a primit-o cu aplauze și cu un grozav apetit de: Doamne, ce-o să mai râdem! S-au instalat frații mei mai bine în fotolii, au ciulit urechile la scenă, ba, unii dintre ei au început să râdă de la primele replici, la gândul: Să vezi ce le mai zice Steluța noastră! […] Și Steluța, dintr-o apariție de 4-5 minute, a făcut o creație dramatică admirabilă, amuțind orice predispoziție la ha-ha-ha și hi-hi-hi.”[10]

Stela Popescu a rămas la Teatrul de Comedie până în 1993. În tot acest timp, a făcut roluri complexe, versatile, cum este cel al Adelei în Sfântul Mitică Blajinu, spectacol în regia lui Valeriu Moisescu, care a avut premiera pe 16 octombrie 1987. De altfel, actrița avea experiență cu acest rol dintr-o producție de televiziune după aceeași piesă, din 1982, în regia lui Nae Cosmescu. A jucat, de asemenea, în producții longevive, cum ar fi Preșul (premiera pe 1octombrie 1972) , în regia lui Ion Cojar, Plicul (10 octombrie 1976), în regia lui Lucian Giurchescu, sau Pețitoarea (15 iulie 1979), regizată de Valeriu Moisescu.

Anul 1979 este unul semnificativ în cariera actriței, deoarece marchează începutul colaborării cu Alexandru Arșinel. Până în acel moment, Stela Popescu formase (din 1971) un cuplu de revistă faimos cu Ștefan Bănică, alături de care realizase numeroase sketch-uri televizate și spectacole în toată țara. Despărțirea profesională a celor doi s-a petrecut din motive tehnice, astfel că Stela s-a văzut nevoită să își caute un nou coleg de scenă. Parteneriatul cu Arșinel — început la Grădina Boema, continuat în mediul audiovizual și transferat la Teatrul de Revistă „Constantin Tănase”, la care actrița a revenit în 1993, după ce a părăsit Teatrul de Comedie — a supraviețuit într-un mod spectaculos până în 2017, anul morții Stelei Popescu. Împreună au realizat numeroase producții, de anverguri diverse, insinuându-se în istoria teatrului românesc cu umorul lor specific, recognoscibil, a cărui vitalitate părea inepuizabilă. Mihai Maximilian și compozitorul Vasile Veselovski sunt autorii unora dintre textele memorabile pe care le-au interpretat cei doi: „Boema — slăbiciunea mea” (1980), „Stela, Stelele și Boema”, „Boema, Bucuria mea” ș.a.m.d. În 1998, actorii merg în turneu la Paris, cu un spectacol regizat de Dan Puican (inițial pentru radio), Caviar, vodkă și bye-bye, inaugurându-se astfel o amplă serie de turnee prin întreaga lume.

Așadar, din 1993, Stela Popescu s-a dedicat aproape în întregime revistei. A jucat și în spectacole pentru copii, abordând din nou, în 2005, rolul Coanei Chirița, la Opera Comică pentru Copii. În consecință, noile generații de spectatori au asimilat-o mai degrabă genului umoristic, oarecum frivol, dar care cucerește și se autoalimentează cu rețeta succeselor originare, până la a constitui o mică lume, cu o istorie ce a fost înghițită de familiaritate.

Destinul profesional-artistic al Stelei Popescu s-a trifurcat de la bun început în teatru, film și televiziune. Parcursul cinematografic și l-a început din timpul facultății, când a jucat în producția lui Andrei Călărașu, Alo? Ați greșit numărul (1958). Interpreta recunoștea în anii ’70 că se simte străină de rolurile cinematografice, dar că nu poate rezista niciodată tentației de a face un nou film. Despre Astă-seară dansăm în familie (1972), regia Geo Saizescu, spunea că este producția care o face să se simtă mai aproape de personalitatea ei artistică. Sunt memorabile însă rolurile sale din Nea Mărin Miliardar (1979, regia Sergiu Nicolaescu), Secretul lui Nemesis (1987, regia Geo Saizescu), În fiecare zi mi-e dor de tine (1988, regia Gheorghe Vitandis), precum și multe altele care i-au alimentat aura de celebritate. În televiziune, pe lângă faimoasele momente și scenete, a jucat și în spectacole de teatru tv, cum au fost, printre altele, Castelul din Carpați (1975, regia Vlad Bitca) și Sfântul Mitică Blajinul (1982). În anii 2000 a început să joace consecvent în seriale autohtone, de diverse genuri, de la sitcom la telenovelă.

În 2002, Stela Popescu a luat premiul special UNITER pentru teatru de revistă, în 2004 a primit Ordinul Meritul Cultural în grad de Comandor, iar în 2015 Ordinul Național „Steaua României” în grad de cavaler. A fost, de asemenea, Cetățean de Onoare al Municipiului Brașov. În 2016, cu un an înainte de moartea actriței, s-a înființat, sub egida Consiliului General al Municipiului București, Teatrul ”Stela Popescu”, a cărui geneză a fost marcată de controverse în rândul criticilor și oamenilor de teatru.

De-a lungul unei cariere de șase decenii, Stela Popescu s-a impus drept o prezență constantă, familiară și reconfortantă pentru spectatorii din România, fie ei consecvenți sau ocazionali, amatori de revistă sau detractori ai genului. Moartea actriței a adus cu sine disoluția unei lumi în care nostalgia se împletea cu iluzia veșniciei.

Emma Pedestru

Identificator obiect digital: https://www.doi.org/10.47383/DMTR.01.26

Note
[1] „De vorbă cu Stela Popescu”, interviu de Alecu Popovici, în Teatrul, iunie 1972, p. 26.
[2] Idem, pp. 26-27.
[3] Ileana Popovici, «Cronică la „Chirița în Iași”, de Vasile Alecsandri» în Teatrul, februarie 1963, p. 56.
[4] Alecu Popovici, idem, p. 29.
[5] Ibidem.
[6] Aurel Storin, „Stela Popescu și Alexandru Arșinel. O pereche fără pereche”, editura ALLFA, București, 2015, p. 39.
[7] Aurel Dragoș Munteanu, „«Mandragora», de Nicolo Machiavelli, Teatrul, februarie 1970, pp. 48-49.
[8] Interviu cu Stela Popescu, realizat de Eugenia Vodă în cadrul emisiunii Profesioniștii, Televiziunea Română, 4 ianuarie 2014.
[9] Oana Georgescu, apud. Aurel Storin, op. cit., p. 69.
[10] Aurel Storin, op. cit., p. 11.