Silvestru, Valentin

Valentin Silvestru  e una dintre cele mai vizibile și mai interesante (a se citi paradoxale) personalități ale criticii de teatru a secolului XX. Membru activ, de nădejde, al tinerei nomenklaturi de după 1946, îl găsim în primele rânduri ale presei culturale a momentului. Absolvent de Litere și Filozofie, colaborează la publicațiile de partid cu reportaje, cronici și proze încă din studenție (semnătura sa fiind regăsibilă în România liberă, Contemporanul, Flacăra, Rampa ori Lumea). După un interludiu în film, ca director artistic, la doar 26 de ani, al Studioului Cinematografic București (1950-1951) și redactor-șef al publicației Probleme de cinematografie (1951-1953), primește o catedră de estetică la Institutul de Teatru din București (1953-1959), simultan devenind șef al secției de artă și cronicar dramatic la Contemporanul (1954-1969). Deja, în acest context anume, Silvestru începe să își consolideze, și prin aparițiile de la radio și televiziune, imaginea de autoritate greu de contrazis, ce se va extinde mai apoi, dominator, peste teatrul românesc pentru aproape treizeci de ani. Din 1969, Valentin Silvestru va fi cronicarul teatral al României literare, păstrându-și în același timp și rubricile aproape permanente de la radio. A colaborat la aproape toate revistele culturale românești de până în anii 90, a tradus, a făcut dramatizări, a scris scenarii de televiziune, de desene animate sau filme artistice.

Stranietatea destinului său cultural e emblematică pentru evoluția multor scriitori, critici literari, de artă, muzicali sau teatrali care au debutat și au făcut repede carieră în „no manʼs landul” 1945-1950: intrați de tineri în cohorta celor ce implementau noua ordine ideologică în cultură, fie cu onestă credință, fie din oportunism, ei se bucură de neobișnuite privilegii în schimbul exercitării unui activism cultural pur și dur, în cel mai dogmatic stil de discurs, de sorginte stalinistă. Critica practicată până în jurul lui 1956 nu e propriu-zis analitică, e una prin excelență normativă, iar normativitatea ei își împrumută cuvintele cheie și operatorii de evaluare din limbajul de lemn tradus sau calchiat după regulile realismului socialist, cel de la Moscova. În același timp însă, dacă omul de cultură e unul adevărat, ei sunt și printre puținii aleși care au parte nu doar de lecturile obligatorii, ideologice și artistice, de proveniență sovietică, ci și de contactul cu ziare și reviste străine, difuzate limitat, la vârful eșafodajului nou creat. Unii dintre ei doresc, deci, să se afirme nu doar prin funcții, ci și prin demonstrarea unei mereu mai largi competențe asupra câmpului în care își exercită profesia, ceea ce, desigur, va induce puzderie de neliniști și contradicții în procesul sinuos de relaxare a politicilor culturale.

Valentin Silvestru se dovedește, în acest context, ambițios, muncitor și versatil, construindu-și cu răbdare și fără odihnă o imagine publică în care amabilitatea ironică, ușurința de a traversa medii diverse și de a crea relații, o curiozitate de cunoaștere hrănită de lecturi variate, dar și de șansa rară de a călători în afara țării se combină cu o autoritate (adesea vanitoasă) în perpetuă expansiune. Își dorește să-și dubleze cariera de critic teatral cu una de scriitor, mai ales umorist, și scrie puzderii de proze scurte, scheciuri, tablete de radio și televiziune, nu fără oarecare talent, dar nici de mare strălucire. Se implică în dezbateri, scrie editoriale, ține conferințe docte și volburoase, e bună vreme un soldat disciplinat al contorsionatelor decizii culturale venite de sus, dar nu are, după dezghețul din 1956, întotdeauna bune intuiții de corecție a traseului său evaluativ. Cel mai bun exemplu este dat de participarea sa, mai degrabă penibilă și soldată cu o jalnică înfrângere în dezbaterea organizată de ATM (Asociația oamenilor de teatru și interpreților muzicali) în ianuarie 1962[1], in jurul excepționalului spectacol al lui Liviu Ciulei cu Cum vă place de William Shakespeare[2].

Acest moment va fi, pentru Silvestru, unul crucial, cel puțin din perspectiva unghiului de abordare asupra actului teatral: în scurtă vreme, asemeni unei bune părți a criticii de teatru, el va părăsi perspectiva textocentrist-ideologică, unica admisă în discursul critic al realismul socialist, în favoarea unei critici spectacologice, înscriindu-se astfel (o clipă mai târziu decât alții, desigur) în linia partizanilor noii regii românești, cea deschisă de generația reteatralizării[3]. Curând, tocmai din pricină că poziția sa de „spiritus rector” e deja consolidată, Valentin Sivestru va deveni port-drapelul noilor estetici regizorale în critica românească, va acționa și va fi perceput de întregul mediu teatral drept un sprijinitor esențial al procesului de centrare a interesului critic și de public pe arta regizorală și pe poziția dominantă a regizorului-animator în viața instituției de spectacol[4].

Interesant e că acest proces adaptativ e observabil în special în raport cu multele invitații la colocvii, congrese și festivaluri internaționale la care criticul participă, mai ales în perioada de vârf a neo-avangardismului teatral european și american dintre 1965 și 1975. În acest sens, reportajele, jurnalele de călătorie[5] și eseurile lui dedicate acestor voiaje profesionale constituie o adevărată hartă spectacologică a epocii, de la Moscova la Belgrad, de la Paris și Londra la Madrid și Veneția, de la Roma la New York sau Rio de Janeiro. Probobil că, exceptându-l pe Radu Beligan (ca vicepreședinte al Théâtre des Nations, apoi ca vicepreședinte și ulterior președinte al Institutului Internațional de Teatru, ori ca vicepreședinte CSCA), ori Mihnea Gheorghiu (ca vicepreședinte CSCA și apoi președinte al Academiei de Studii Social Politice și președinte-fondator al UCIN), Silvestru e unul dintre cei mai umblați oameni de artă din România comunistă[6]: și asta fără să fi deținut niciodată funcții de conducere la nivel de partid și de stat. E de notat, totuși, că până în 1991, el e reprezentantul (unic al) României în Asociația Internațională a Criticilor de Teatru, poziție sprijinită de condiția sa de vicepeședinte al ATM.

Un editorial nesemnat, logoreic-patriotard, „În continuarea marilor tradiții”^[7] din 1966, semnalează campania de recuperare culturală a tradiției interbelice; dar și, odată cu ea, apariția primelor mărci de întoarcere la naționalism: e citat Ion Heliade Rădulescu, pus în boltă cu declarațiile înflăcărate despre cultură și specific național ale lui Nicolae Ceaușescu, la Congresul IX al PCR. Editorialul e urmat de un eseu al lui Valentin Silvestru, reluare a unui articol apărut pe 8 iunie în Scânteia, intitulat „Trecutul și prezentul dramei istorice românești”. Plecând de la recenta apariție a studiului lui Virgil Brădățeanu Drama istorică națională[8], articolul glosează amplu despre piesele cu conținut istoric, de la 1848 și până în prezentul imediat, operând acolade inter-tematice și comparații estetice, veștejind unii autori cândva celebri și ștergând colbul de pe operele altora. În eseu, sunt disciplinat discutate dimensiunea patriotic-politică a dramelor istorice, cea filozofică, cea de reevaluare – actualizantă dar și recuperatorie – a personalităților istorice de marcă, sau a momentelor de cumpănă. Ținând seama de apariția sa originară în organul de presă al PCR, textul lui Silvestru ar trebui citit în dimensiunea sa normativă cu privire la declanșarea amplului proiect dedicat „epopeii naționale”, inițiat de Ceaușescu și implementat în deceniile următoare în toate tipurile de arte, de la cinema și teatru la literatura beletristică, artele plastice, ori la muzica de operă. E, și acesta, un exemplu concludent despre labirintica personalitate a criticului care, din acest moment, va deveni (atât prin eseuri cât și prin volume scrise[9] ori îngrijite, ori alte materiale publicistice) unul dintre corifeii „epopeii naționale” în teatrul românesc.

De altminteri, cum după congresul al X-lea al PCR din 1969 direcția naționalistă în cultură începe să devină o marotă a sistemului, criticul nu ezită să intre în rîndurile celor care o vor susține cu emfază și hotărâre până la prăbușirea din 1989. De exemplu, centrarea interesului eseurilor de sinteză pe „vâna românească” – așa cum punctau insistent și documentele congresului tocmai încheiat – e probată de activistul-critic Mihai Florea printr-o călătorie fantezistă în căutarea „Conceptului românesc de cultură teatrală”, în fapt o comunicare la sesiunea științifică organizată la sărbătorirea a 20 de ani de la înființarea Institutului de Istoria Artei[10]. Și mai  vehement-bombastic, Valentin Silvestru propune chiar un periplu menit să configureze, nici mai mult, nici mai puțin decât „Condiția istorică și trăsăturile distinctive ale actorului român”[11] (în fapt, spre amuzamentul nostru de azi, e vorba despre o scurtă evocare referitoare la faptul că actorii români de secol XIX, întemeietori de școală, au fost mai toți la studii la Paris). Devine, în fond, foarte greu de răspuns la întrebarea dacă sistemul îl manipula pe critic sau invers.

Pe de altă parte, contribuția de cronicar dramatic e, cu siguranță una copleșitoare, nu doar prin cantitate ci și prin talentul analitic: cele mai importante cronici și eseuri și le-a publicat în mai multe culegeri[12] care și azi sau seamă, cu acuitate, aspra evoluției fenomenului artistic pe parcursul a trei decenii. Uneori tonul e bombastic-baroc, alteori e ritmat de entuziasmul creat de o producție sau alta, însă acuitatea privirii, capacitatea de a reda descriptiv atât amănuntul revelatoriu cât și semnificațiile de ansamblu, ori precizia diagnosticului sunt în majoritatea cazurilor impresionante.

Dansul pe jeratic al criticilor de teatru, prinși la mijloc, după 1971, în mereu mai fierbintele conflict dintre expresia teatrală vie și directivele constrângătoare ale lui Ceaușescu își găsește în Silvestru expresia plenară în 1972, o dată cu scandalul creat în jurul premierei cu Revizorul de Nikolai Gogol, pus în scenă de Lucian Pintilie la Teatrul Bulandra. Cronica lui la spectacol apăruse în miezul scandalului de culise desfășurat pe coridoarele și în birourile CCES și Direcției de propagandă a PCR, în numărul din 28 septembrie al României literare.

Conform documentelor din arhiva CC al PCR recent publicate[13], nu numai spectacolul a fost oprit ci Cornel Burtică, secretar cu probleme de propagandă responsabil cu presa și cultura, a comandat de fapt articole care să înfiereze spectacolul[14]. Totuși, inexplicabil, articolul lui Silvestru a apărut înainte de ultima reprezentație din 28 octombrie 1972, stârnind furia lui Ceaușescu. Acesta convoacă o ședință a Biroului politic în 5 octombrie: în urma ei, direcția teatrului a fost destituită într-o ședință maraton, Pintilie n-a mai primit dreptul de a monta alt spectacol de teatru, iar represaliile s-au extins în anii următori prin micșorarea numărului de locuri la IATC și reducerea bugetelor teatrelor. Faptul că asupra lui Valentin Silvestru și Românei literare nu par să se fi dispus măsuri de pedeapsă ține de misterioasele încrengături ale relațiilor din aparat, ori dintre aparat și Serviciile secrete, imposibil de recompus astăzi – un rol major e posibil să fi jucat aici faptul că redactorul șef, George Ivașcu, preluase doar de un an revista, iar influența sa în raport cu conducătorii secției de propagandă a CC era una puternică[15]. În schimb, simplul fapt că materialele ce au precedat și au urmat premiera au apărut simultan cu scandalul care-a zguduit întreaga lume teatrală a contribuit, o dată în plus, la consolidarea imaginii criticului de apărător și promotor al artei teatrale autentice.

Valentin Silvestru a publicat și monografii (Teatrul Național „I. L. Caragiale” la Paris, București, [fără marca editurii], 1957, Jules Cazaban, București, Meridiane, 1964, Birlic: o viață trăită pe scenă, București – Casa de Presă și Editura „Rampa și Ecranul”, 1991, Alexandru Giugariu, Vaslui, 1996); cărți de proză scurtă, majoritatea umoristice; a editat antologii de dramaturgie (Teatru de păpuși, autori Alecu Popovici, Valentin Silvestu, Chira Dragomir, București, Editura pentru Literatură, 1964, Antologia piesei românesti într-un act, ediție, studiu introductiv, note biobliografice de Valentin Silvestru, Cluj-Napoca, Dacia, 1979-1982, 4 volume) și a prefațat un număr consistent de volume de teatru. A încercat, cu mai mult sau mai puțin succes, și să producă teorie teatrală: dacă unele din aceste încercări se dovedesc, la distanță de decenii, stângace, când nu ridicole – e cazul cu Personajul în teatru, București, Meridiane, 1966, ori în mai mică măsură cu unele eseuri din Prezența teatrului (studii critice), București, Meridiane, 1968 -, Elemente de caragialeologie, București, Editura Eminescu, 1979 rămâne totuși o încercare onestă de configurare a esteticii lui I. L. Caragiale (în pofida titlului său atât de neinspirat).

A promovat, din poziția deținută ani la rând, de vicepreședinte al ATM, înființarea unei adevărate rețele de festivaluri și colocvii teatrale în mai toată țara, pe care le patrona, desigur onorific, dar ferm. Nu e mai puțin adevărat că a încurajat și apariția unor noi generații de critici în anii 68-80,  de la Natalia Stancu, Mihai Nadin, George Banu, Mirella Nedelcu (Patureau), Monica Săvulescu Voudouri, Andrei Strihan ș.a.[16], la Ludmila Patlanjoglu sau Marian Popescu  un deceniu mai târziu (aceștia din urmă debutând chiar în paginile României literare). În anii 1970-1990, Valentin Silvestru avea un statut de nimeni egalat până astăzi: își construise cu grijă un comportament de patriarh, adulat de întreaga suflare de artiști teatrali și responsabili culturali din orice județ. Și după 1990 acest statut se prelungește: în pofida faptului că pierde, după decenii, poziția de cronicar al României literare, e prezent la orice premieră mai însemnată și în orice festival, la fel de bine primit pretutindeni; colaborează la fel de asiduu cu publicații mai vechi sau mai noi, majoritatea în sfera de influență a noii puteri grupate în jurul lui Ion Iliescu.

În primăvara lui 1992, în urma solicitării UNITER (care a moștenit, în bună măsură, logistica și arhivele ATM) de a înființa o secțiune română a AICT (Asociația Internațională a Criticilor de Teatru), cotizația urmând a fi achitată asociativ, refuzul inițial, brutal, al lui Silvestru, până atunci unic critic membru AICT, va duce la o ruptură în raport cu nou înființata uniune de creație. Între 1994 și 2000, în România vor funcționa două secțiuni paralele, una patronată de UNITER cealaltă de Fundația Teatrul XXI, condusă de dramaturgul și criticul Dumitru Solomon și, în primii ani, patronată din umbră de Valentin Silvestru. Între 2000 și 2015 cele două secțiuni se vor reuni, dar va urma, din nefericire, o noua sciziune în iarna lui 2015. Cum însă criticul pierise într-un stupid accident în 1996, această ultimă ruptură nu mai poate fi considerată una dintre moștenirile sale. Totuși, mitul criticului patriarh continuă să își arunce bântuitoarea umbră până în zilele noastre.

Miruna Runcan

Identificator obiect digital: https://www.doi.org/10.47383/DMTR.01.28

Note:
[1] „Valorificarea contemporană a dramaturgiei clasice – discutie pe marginea spectacolului Cum vă place de W. Shakespeare”, Teatrul, nr 2, 1962 și nr. 3, 1962.
[2] Referitor la această dezbatere vezi  subcapitolul „Bătălia Cum vă place” în Miruna Runcan, Teatru în diorame. Discursul criticii de teatru în comunism. Fluctuantul dezgheț 1956-1964, București, Editura Tracus Arte, 2019.
[3] Vezi în acest sens Miruna Runcan, Teatralizarea și reteatralizarea în România, 1920-1960, Cluj Editura Eikon, 2003.
[4] Această poziție face și obiectul unei polemici contondente, cu iz de delațiune, între el și dramaturgul Paul Everac, un aprig susținător al textocentrismului, în 1976. Vezi în acest sens Valentin Silvestru, „Atitudini creatoare în dramaturgia românească”, Teatrul nr. 5, 1976, p 15-29, și Paul Everac, „Concepții și direcții în critica dramatică”, Teatrul, nr. 6, 1976, pp 59-68.
[5] Valentin Silvestru, 1000 de ore în Spania, editura Albastros, 1972, Jurnal de drum al unui critic teatral: (1944-1984), volumul 1, Bucuresti, Meridiane, 1992.
[6] Cu titlu de exemplu, între alte zeci, vezi Valentin Silvestru „Există un teatru experimental?”, Teatrul, nr. 7, 1967, pp 81-93.
[7] Teatrul nr. 8, 1966, pp 1-3.
[8] Virgil Brădățeanu, Drama istorică națională, Bnucurești, Editura pentru literatură, 1966.
[9] Valentin Silvestru, Clio și Melpomena. Prezența istoriei trecute și a celei actuale în universul literaturii dramatice și al scenei românești, București, Editura Eminescu, 1977.
[10] Teatrul, nr. 8, 1969, 20-22.
[11] Idem, p. 23-26.
[12] Vezi Prezența teatrului (studii critice), București, Meridiane, 1968, Spectacole în cerneală (studii teatrale), București, Meridiane, 1972, Caligrafii pe cortină: cinci glose critice, colecția Masca, Editura Eminescu, 1974, Ora 19,30: Studii critice asupra teatrului dramatic din deceniul opt al secolului douăzeci, București, Meridiane, 1983, Un deceniu teatral (studii de critica si istorie), București, Editura Eminescu, 1984.
[13] Alina Tudor-Pavelescu și Laura Dumitru, P.C.R și intelectualii în primii ani ai regimului Ceaușescu 1965-1972, București, Arhivele Naționale ale României, 2007
[14] E vorba despre Radu Popescu, „Revizorul, adaptare de Lucian Pintilie”,  România liberă, 26 septembrie 1972, p.  4 și Eugen Brabu, „Prea multă artă”, România liberă, 27 septembrie 1972, pp 3-4.
[15] Pentru mai multe informații legate de „scandalul Revizorul” vezi Miruna Runcan „Scandalul Revizorul – o recontextualizare politică” (I) și (II), Observator cultural, nr. 1010 și 1011, aprilie 2020, https://www.observatorcultural.ro/articol/scandalul-revizorul-o-recontextualizare-politica-i/
[16] Vezi „Discuția despre profesie cu tinerii critici”, Teatrul nr 5, 1968.